Ceva din el tot târa amintirea aceea într-un loc ferit și nu se putea salva.
Studentul străin, romanul de debut al lui Susan Choi, tradus în limba română ulterior celui pentru care a primit National Book Award, Exercițiu de încredere, anticipează atenția scriitoarei față de manifestările psihicului uman, față de felul în care se pot instaura derapajele, față de complicatele relații interumane marcate de nevoia de putere, de dorința de a manipula, de a experimenta relații de forță în interiorul unui grup. În acest prim roman însă, nefiind vorba despre adolescenți, „mecanismul” social și capacitatea de autocontrol determină diferit comportamentul ulterior traumei.
Studentul străin e cartea care ciocnește două lumi, două realități și nu ezită să acorde un spațiu larg mediului în care trăiesc personajele, așadar, fundalului social și politic pe care „se joacă” drama lor. Prezentul este reprezentat de primii ani de la mijlocul deceniului șase al secolului trecut, în Sudul Statelor Unite, într-o restrânsă comunitate academică, în Sewanee, un orășel încă destul de izolat, în care totul este „la vedere” și regulile sociale presupun respectarea, aproape ceremonioasă, a unui protocol cunoscut și acceptat de toți. Orice abatere este permisă atâta timp cât nu atentează la organismul mai larg al comunității și fiecare membru își cunoaște și își joacă rolul. În acest spațiu ajunge Chuck, un tânăr coreean care este admis la universitate. Sunt primii ani după terminarea războiului din Coreea, iar Chang, devenit Chuck pentru americanii pe care îi întâlnise încă de când se afla în Seul, nu vrea să privească în urmă. Datoria lui față de familie luase sfârșit odată cu neputința mamei de a-l recunoaște; iar bănuiala pe care o avusese, dincolo de rușinea și nesiguranța cuibărite tainic în el de la bun început – că nu era cu putință ca asta să fie viața lui, că acest război nu îl va defini niciodată – s-a dovedit a fi, în sfârșit adevărată. Pentru asta însă e nevoie de un purgatoriu al parțialei răscumpărări față de „vina” de a fi fost acolo unde a fost, de a fi trăit într-o țară căzută în barbarie, în care s-au dezlănțuit cea mai cumplită violență și sălbăticie, unde dezastrul omniprezent și întâmplarea l-au adus până în pragul dezumanizării. Într-o țară unde, în 1945, după înfrângerea Japoniei, nimeni nu-și închipuia că avea să urmeze un război civil, dar care, în doar câțiva ani, s-a transformat în două republici fratricide, despărțite nu de linia imaginară a unui meridian, ci de o frontieră. E nevoie apoi ca Chuck să se adapteze lumii în care ajunge, să învețe să îi înțeleagă regulile, să își ajusteze experiența anterioară la cea pe care o trăiește aici, în Sewanee. Unde o întâlnește pe Katherine. O singurătate ciocnindu-se de o alta.
Când am venit azi speram pe jumătate să nu te găsesc. Căutam ceva, dar nu neapărat pe tine. Căutam să văd dacă te pot găsi.
Fiecare dintre personajele lui Susan Choi are propriul mod de a-și trăi singurătatea. Fiecare e un supraviețuitor în felul său. Niciunul negăsindu-și cu adevărat locul. Fiecare, expulzat brutal, prea devreme, din paradis. Învățând să facă față. Chiar dacă suferința le e diferită, singurătatea e aceeași. Și rănile. Nicicând purtate la vedere. Susan Choi dă la o parte, fâșie cu fâșie, bucăți substanțiale de timp pentru a reconstitui experiența trăită de fiecare. Fundamental diferită.
Cu o extraordinară atenția la mișcările sufletești, scriitoarea urmărește pas cu pas succesivele apropieri și îndepărtări dintre doi oameni care se simt atrași unul de celălalt, dar care nu știu cum să reacționeze la ceea ce simt, nu știu dacă au dreptul să simtă și să trăiască ceea ce își doresc, nu știu dacă înțeleg limbajul celuilalt și dacă pot – și mai au dreptul – să caute alinare, să aștepte ceva, să spere la ceva. Acele mișcări interioare ce te împing către celălalt exact în măsura în care te fac să negi, să respingi, să fugi. O coregrafie minuțioasă a ezitărilor, a neînțelegerilor, a intuițiilor care se lovesc de ceea ce lasă fiecare să străbată din gesturile pe care le face. Pașii mici ai unei posibile relații, frânturi abia ghicite de adevăruri, reveniri în punctul de plecare, tatonări. Fuga și reîntâlnirea. Pentru că fiecare e străin în felul lui.
Atâtea decizii, care sunt prea greu de îndurat, se îneacă dincolo de perspectiva noastră, dar continuă să persiste, săpându-și canale subterane, eliminându-și aluviunile, devenind clare și definite.
A fi străin înseamnă pentru Chuck o diferență de percepție asupra limbajului, a subtilităților unei limbi pe care o cunoaște, dar de care se simte respins. Pe care o gândește, nu o iubește. Limba din care a tradus acasă, în Seul, în timpul războiului. Limba propagandei. A celor în slujba cărora s-a pus. Și, odată cu sosirea lui în Sewanee, diferența de coduri de comportament, de norme de civilitate, de raportare la celălalt în spațiul intimității și în cel social, o politețe care-l urma pretutindeni în America, variind ca ton și intensitate, dar supunându-l mereu unui soi de electricitate, ca și cum nu numai că ar fi fost pus sub un reflector, ci adus la viață de acesta. Înstrăinarea lui Katherine e de altă natură. E o penitență autoimpusă și o acceptare a căderii în dizgrație, transformate treptat de comunitate în toleranță. Nu în acceptare, căci nimeni nu a uitat ceea ce a fost. Toți știu. Și dacă nu știu, bănuiesc. Și dacă nu bănuiesc, își pot imagina. Chiar dacă fetița de 14 ani de atunci s-a transformat în femeie, niciunul nu a uitat. Pentru că femeia aceasta este singură. La fel ca Charles Addison, universitarul de vârsta tatălui ei, de care s-a îndrăgostit. Pe care a fost convinsă că l-a iubit. Care nu i-a respins iubirea, dar nu a știut și nu a vrut să o protejeze. Care s-a dezis de ea. Care doar a așteptat. Avusese nevoie să creadă că și el o iubește, dar lucrul care o încânta cu adevărat era să fie ea însăși îndrăgostită, hotărâtă să dea din ea atât cât putea să forțeze pe cineva să accepte. Iar el dintotdeauna a dorit mai puțin decât voia ea să ofere. Cu acest bărbat, acum, peste ani, e pe punctul de a se căsători. Pentru a legitima ceea ce fusese tolerat. Pentru a justifica ani întregi de suferință, de respingere, de înstrăinare. Pentru a face din revolta, încăpățânarea și pasiunea autodistructivă a unei adolescente o căsnicie decentă. Pentru a repurta o victorie. În ciuda tuturor rănilor.
Între Chuck și Katherine sunt nenumărate granițe de trecut și un permanent conflict între ceea ce e posibil să fie acceptat și ceea ce fiecare crede că nu se poate, între propria vulnerabilitate și istoria personală a celuilalt. Totul jucat pe scena mai largă, un adevărat teren minat, a comunității în care cei doi se întâlnesc. Totul direct determinat de ceea ce a trăit fiecare. De trauma de care nu știu dacă s-au vindecat, dacă e posibil să se vindece cu adevărat vreodată.
Nu era dată să nu se simtă complet descurajat ori de câte ori i se cerea să explice războiul. Sfida orice explicație.
Analiza comportamentală are în Studentul străin răceala și siguranța unui instrument chirurgical. Cu aceeași acuratețe, obiectiv, romanul reușește să ofere una dintre cele complexe imagini ale transformării euforiei de după eliberarea Coreei de sub puterea japonezilor în degringolada și luptele pentru putere dintre Nord și Sud, între interesele rusești și cele americane, între utopia comunistă și brutalitatea provocată de prăbușirea vechilor valori, între disperarea determinată de sărăcie, violența armatei, nevoia de a ține piept mișcărilor de gherilă. O realitate care a condus la izbucnirea războiului civil, o dezlănțuire de bestialitate de al cărei suflu nimeni nu a scăpat neatins. Nici familia lui Chuck, nici prietenia lui cu Kim, nici Seulul, nici nordul, nici sudul insulei și nici măcar el însuși. Ajungând, întâmplător, să lucreze pentru serviciile americane, Chuck e la fel de lipsit de apărare și prins în dezlănțuirea de oroare ca toți ceilalți și nici măcar nu mai încearcă, de la un punct încolo, să-și salveze viața. Frica, brutalitatea, tortura devin constantele vieții în Seul. Omniprezente, nefăcând distincții între cei din nord și cei din sud. Cu aceeași luciditate, Susan Choi denunță felul în care reprezentanții armatei americane și engleze, trupele Republicii Coreea de Sud, ROKA, dar și presa acționează în încercarea disperată de a menține controlul asupra Seulului și a face față ofensivei din nord. Răspunzând barbariei cu barbarie, suspectând pe oricine de trădare, măcelărind civili. Haos și moarte, pericol pândind de pretutindeni. Într-un timp dominat de cruzime și de interese care uită de prezența civililor, Chuck descoperă că e prizonier între două lumi, două limbi, într-o realitate în care nu mai există repere, în care viața nimănui nu valorează nimic. Agățându-se de imaginea lui Kim, prietenul din adolescență, trăind printre americani și englezi, dar știind cât de diferit e de ei, cât de ambiguu e statutul lui de traducător, purtat de întâmplare chiar prin locurile unde se ascund luptătorii de gherilă comuniști, luat prizonier de ai lui, el cunoaște cele mai atroce forme de descompunere a umanului și reușește să supraviețuiască, deși înțelege că starea de a fi din momentul în care a vorbit în fața celor ce l-au torturat e condiția omului mutilat, a unui subom pe care nici măcar propria mamă nu reușește să-l recunoască atunci când ajunge în pragul casei. Fără a fi trădat propriu-zis, Chuck a cunoscut ce înseamnă a viețui în stare larvară, a ți se lua demnitatea de om. Și când are posibilitatea de a pleca, nu ezită. Se întreba ce anume îl definea mai mult, vina față de Kim sau posibilitatea să se fi înșelat. Se gândea de ce se temea mai tare: să se simtă vinovat sau să știe că dacă acel chip nu era al lui Kim s-ar fi simțit absolvit.
Între excesul memoriei și absența ei, a rămas o poveste pe care n-o putea descrie.
Pentru Chuck, Coreea și acasă nu mai există. Există doar un tânăr care a crescut și care a trăit în Coreea în timpul războiului civil și care acum a fost salvat de la naufragiul moral de bursa obținută la universitatea din Sewanee. Aici, departe, unde, deși nu dorește, trecutul îl urmărește în egală măsură ca provocările prezentului și ale noii lumi. Doar aparent mai primitoare, mai stabilă, mai tolerantă. Iar trecutul lui Katherine e dovada că echilibrul e doar un alt mit american. Că orice greșeală se plătește, că jocul de putere social e fără de sfârșit, că relațiile interumane se bazează pe provocare și pe forță. Că oricând poți fi prins în malaxorul acestui joc în care unul e călău și celălalt victimă, chiar și când e vorba de dragoste. Sau mai ales atunci când e vorba de dragoste. Un război la fel de distructiv ca orice alt război.
Supraviețuitori ai propriului război, Chuck și Katherine se caută și nu știu dacă se vor găsi, dar Susan Choi cartografiază cu atenție și meticulozitate teritoriile sufletului omenesc în timpul, dar mai ales, după traumă. Și o face cu inteligență, într-un amestec de delicatețe, autenticitate și adevăr omenesc.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
