Pălăria florentină a devenit în viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete o comedie spumoasă, gândită ca un spectacol complet, într-o suprapunere de registre ce conferă modernitate unui text „clasic”, a cărui exuberanță consta la Labiche cu precădere în înlănțuirea comicului de situație. Derularea alertă a episoadelor spre climax și apoi deznodământul fericit pentru tinerii proaspăt căsătoriți (a căror fericire în chiar ziua nunții este pusă la grea încercare de distrugerea pălăriei florentine care ar putea da în vileag adulterul doamnei Beauperthuis) implică permanente încurcături și o ramificare a conflictelor, pretext pentru Silviu Purcărete de a crea scene de o savuroasă comedie de moravuri, tablouri de o mare picturalitate și, mai ales, privind în ansamblu, un spectacol complex, în care pe structura „clasică” a comediei secolului al XIX-lea (vodevil și „pièce bien-faite”) se grefează elemente parodice, realizându-se astfel o distanțare față de convențiile teatrale. Iluzia e menținută, dar mecanismele întreținerii acesteia sunt „la vedere”.
Pălăria florentină e un spectacol care reușește să aducă pe scenă aproape toți actorii Naționalului ieșean și care, fără a șterge granițele dintre încurcăturile în care intră Fadinard, tânărul burghez parizian aflat în ziua nunții (interpretat extraordinar de…) și personajele de plan secund sau de fundal, egalizează importanța scenelor și insuflă forță chiar secvențelor aparent nesemnificative. Conflictele secundare, episoadele adiacente sunt toate gândite în ansamblul spectacolului, dobândesc greutate, nimic nu e liniar, parazitar, obositor. Valorificarea spațiului de joc se face în manieră modernă: scena e lumea însăși, actorii coboară printre spectatori, o trapă mobilă se deschide pe scenă și din ea își fac apariția cele două personaje cu rol de liant al secvențelor teatrale, două loje devin spațiul din care interludiile muzicale punctează acțiunea scenică, întreg spațiul e acoperit de jocul actorilor, mișcarea grupurilor e gândită ca parte a ansamblului, în contrapunct sau în tandem cu evoluția protagonistului. Decorul e mobil, de o mare simplitate, funcțional: câțiva pereți din carton cu imagini stilizate, abia schițate în tonuri de maro-roșcat, scaune, niște scripeți de lemn. Mișcarea acestora asigură transpunerea personajelor înăuntru și în afară: casa viitorului mire, buticul modistei, camera marchizei sau a soțului încornorat, cartierele pariziene prin care se mișcă rudele viitoarei mirese în urmărirea tânărului prins în suita de încurcături comice. Impresia de fast, de spectacol total este dată de melanjul dintre derularea propriu-zisă a acțiunii și interludiile muzicale; inserarea secvențelor corale (operetă), inclusiv a muzicii cu influențe populare, trecerile de la registrul grav la cel parodic amplifică pe de o parte atmosfera de epocă (ușor galantă, ușor prețioasă), iar, pe de alta, comicul. E un joc de nuanțe muzică-text-interpretare care punctează evoluția situației lui Fadinard prins între hotărârea „mistrețului” (socrul) ce îl amenință cu ruperea logodnei și mânia „hipopotamului” (ofițerul Emil Tavernis care se afla în compania frumoasei doamne Beauperthuis când are loc accidentul declanșator al încurcăturilor: dispariția pălăriei florentine a acesteia în gura calului lui Fadirnard).
Pe aceeași linie, costumele conferă un farmec aparte proiectându-ne în universul seducției și al încurcăturilor amoroase: de la volane albe și corset, la mănuși croșetate, rochii de epocă, pălării și eșarfe. Totul într-o linie simplă, elegantă, de atmosferă pariziană, în care stilul e în același timp firesc, prețios și într-o anumită măsură kitsch, ridicol – asemenea situației și statutului personajelor. Grobieni și ridicoli sunt cei care alcătuiesc suita viitorului tată socru, ușor stupidă e tânăra Hélène, așa cum prețioasă și ridicolă e marchiza și cei ce-o înconjoară, caricatural soțul încornorat (Doru Aftanasiu), isterică și patetică, victimă a fostului seducător acum îndrăgostit, modista (Haruna Condurache), bonom și decrepit unchiul Vésinet, cel care adusese drept dar de nuntă o pălărie florentină identică aceleia pierdute, dar pe care nimeni nu o descoperă decât după derularea atâtor încurcături ce provoacă hazul și confuzia generală, deci abia în momentul în care soțul înșelat e pe punctul de a descoperi trădarea soției.
