Suflete obosite, de Nottara. „Alecart intră în istoria literară”*(II)

Alecart intră în istoria literară: proiect-pilot realizat de „Alecart” în colaborare cu Digital Humanities Laboratory** (UAIC) ce-și propune aducerea în prim-plan, la sugestia Roxanei Patraș, a unor romane uitate/ mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin atractive pentru tinerii cititori obișnuiți aici, pe alecart.ro, cu literatura contemporană.

 

Gânduri pe margine unui roman aproape necunoscut, Suflete obosite, de Nottara:

Alexe, acest suflet obosit ce e deopotrivă voce care (se) spune și trup care trăiește, nu doar descrie lumea, ci o rescrie atunci când o rememorează. Nu se poate cu exactitate identifica unde se află în fiecare moment – el doar își lăsă boarea să se vaporizeze pretutindeni, fără a încerca să controleze care vor fi eventualele piste de aterizare. Romanul lui Nottara, în absența digitalizării* și (poate) a propagării accelerate către cititor cu care vine la pachet, probabil că nu ar fi avut prea multe șanse să comunice și să se dueleze în interioritatea mea cu alte lumi imaginare. Sufletele obosite, cu ramificațiile descriptive care m-au propulsat în mijlocul rafinamentului anilor 1900, are drept nucleu viața unui tânăr enigmatic, care se construiește în jurul a două versiuni eminamente diferite ale lui „a fi”: a fi în lumea dată și a fi în lumea care te are pe tine însuți drept punct de pornire.

Parfumul oamenilor pierduți

Peste tot mișună prin încăperi oameni îmbălsămați și le îmbibă cu/de parfumul lor. Le traversează fugar și lasă în urmă miros de lemn putred combinat cu emanațiile alchimice ale unui laborator interior în care se prepară ineditul evadării din ceea ce oferă la îndemână viața, dar se dovedește nesatisfăcător. Primul parfum pe care îl obține personajul are miros subtil de flori de portocal și va fi denumit Ana Comnena. Realitatea e doar o peliculă semidiafană, ea e epurată din minte în timpul unui somn-transă și la marginile sale ne putem propulsa în monoclul agățat de pantalonii unui conte cu capul în nori.

Sobe care seamănă cu niște capele catolice. Tonalități afective și rocade ale vocilor narative metamorfozate pe nesimțite. Natura devenită o sumă de oglinzi fluorescente. Tutun adunat de pe străzi și pus în pipe groase și încăpătoare. Alexe înregistrează totul cu o bucurie nedisimulată – are un ochi bionic atașat unui trup bolnăvicios, atașat, la rându-i, unui suflet hăituit de umbra remușcărilor.

Descendența apăsătoare din Comneni

Tânărul Dosoftei Comnean se remarcă printr-o delicatețe a culorii asemenea aceleia a lui Boticelli. Are „în spate” un Eronim care ajunge în Parisul condus de Ana de Austria și Mazarini, un Pavel Comnean care  publică o istorie a domnilor români până la 1724. Alexe are înapoia sa un șir de oameni excepționali pe care nu știe dacă să-i lase legați strâns de mit sau de fragmentele pe care i le-au „dăruit”/transmis. Alexe Comnean e ultimul vlăstar al acestei familii glorioase. Pe el literatura îl obosește și îl incită deopotrivă, căci are o apetență pentru descoaserea analizatorului de sentimente. Pentru el, a trăi e echivalentul lui a suferi în tăcere și a striga abia în momentul dilatării gratiilor lumescului.

Învălmășeli afective

O învălmășeală de flori și opulență într-o piață italiană care, de când pășește Maria acolo, devine un altar închinat frumuseții. În fiecare zi descopăr noi izvoare de voluptăți în Maria. E mai frumoasă decât Venus din Praxiteles. Un dublu căruia iminența morții nu-i înnegrește chipul. Ochi feminini dureros de expresivi, cel mai onest indiciu prin care sinele iese la iveală. Dorința ca degetele să devină trandafiri și ea mătase. Dorința ca gestica amorului să fie sculptată, mutată în piatră, să devină o rămășiță idealizată sau un germene lăsat la dospit. În fiecare zi descopăr noi izvoare de voluptăți în Maria, de aceea apare nevoia de a avea un dublu al ei sculptat cu dalta în marmură. Gesturi numărate, radiografiate, descompuse doar pentru a fi din nou reimaginate. Ea îmblânzește anostul a tot ceea ce atinge cu privirea. Gloria neînsoțită de iubire e precum o piatră necioplită și Alexe vede acest succes social ca fiind mai apropiat de o corvoadă terorizantă. A iubi în ritmul propriu e singurul vis valabil până la capăt.

Scriitura se derulează de o așa manieră, încât nu putem percepe de parcă am împărți aceiași ochi cu Alexe, ci ca și cum am survola împreună cu el aerul coastelor mării și coastele lui cele irigate de o peliculă nemaiîntâlnită. Capătă irizații argintii și sufletul celui care a îndrăznit să răsfoiască o operă discretă și care nu ar fi sperat că se va reinventa. Petele paginii sunt încă perceptibile, foaia grunjoasă și gălbui-maronie duce mai departe patina unui timp care s-a lăsat cumva exclus din derularea rapidă și din selectarea a ceea ce preferăm astăzi să (mai) „degustăm”.

Anarhic

Despărțirea de lume e doar un deziderat – e ca atunci când fiecare delimitează o porțiune dintr-o plajă și o proclamă ca fiind doar al lui: nici nu voia să știe că împrejurul lui trăiesc oameni/lumea mea era în mine, ei o căutau în alții.

Huysmans, Saint-Antoine, Edgar Allan Poe, Ossian, Sapho înainte de a se arunca, cu o mână ridicată, căutând și salutând cu ochi  rugători și cert stinși, Herodioada – contesa d’Avril, curtezana cu amanți căzuți în dueluri la Roma. Aceste prezențe permit apropierea de rotunjime și subțiază asprimea cotidianului. Se produce o revenire accelerată la simplitate, la mulsul vacilor, la revelația că plantele și animalele  au,  de asemenea, o structură  interioară aparte.

Cine m-a adus aici? Aici, într-un colț de lume obscur. Aici, unde nu mai știu cine sunt și dacă am fost vreodată  cineva. Curți boierești, grădini cu flori în față și parcuri seculare dinapoia. Referința la tablourile lui Theodor Aman îmbogățește șansele de a lua corect pulsul acelor vremi și de a pătrunde intravenos printre straturile ciocnirii dintre Est și Vest.

În mijlocul grădinii palatului, închegam visuri, peste visuri. Într-un manuscris găsit în bibliotecă, Maria află că domnița Ruxandra a murit după ce s-a îndrăgostit de satana. De durerea provocată de această revelație, Maria se sprijină ca să nu cadă de o ghirlandă de miosotis din grădină. A intuit astfel că ea însăși nu e doar ea însăși, ci o reluare a unui construct uman mai vechi.

Mama care moare otrăvindu-se când Alexe avea 12 ani face ca totul să fie butaforia unui sens pierdut. E ca atunci când cineva ia înainte fața de masă și cad, odată cu tacâmurile, și vaza și coatele celor așezați la masă.

La balul dat de Natalia Banu, Maria nu mai vine doar ca fantasmă, ci în hainele prințesei Ruxandra – asumându-și un rol, construind un personaj, cimentând altfel un nou Alexe sau „reînviindu-l” pe Alexe înamoratul. Cu ochi care reînvie pasiunea și țintuiesc petalele aruncate de ea în cale: Mario, căldura corpului tău mi-au dat viață.

Țigănci bătrâne cu fote roșii – fantasme sau prezențe prevestitoare, aducătoare de boală și moarte. Descoperirea criptelor în care și urmașilor li se vor depune aburi pe obraji. Injecții cu cafeină care readuc simțurile pe linia de plutire. Părăsirea unei imagini și pășirea într-alta. Tăcerea e o prezență care conduce la o iubire împărtășită și trăită în trei. Casa prințesei Olga Mavrodi care vuia demult de cântecul lăutarilor. Decupaje, goluri, prea plinuri. Parfum de epocă, fantasme și fantezii. Un trecut recuperat în forme livrești și un prezent care există doar a te propulsa spre altceva, aceasta este materia din care se încheagă Sufletele obosite ale lui Nottara, anticipând volutele mateine din Remember și Craii de Curtea Veche.

Apa și parfumul și Alexe și lumea o îmbrățișează pe prințesă.

Sculptura care o va imortaliza pe Maria e funda unui proces sinuos și premeditat. O beție a Cleopatrei care reactivează frumusețea antică și o relocă din mit în carnea și oasele unei principese șarmante și delicate. Prin intermediul Mariei, Alexe se desprinde de adezivul care îl ține strâns legat de realitate. Destinul antecesorilor devine prin ea o piatră de moară cu dimensiunile micșorate, dar de care niciunul nu se poate debarasa complet.

Alexe piere sau poate că nu, Maria îl ține de mână sau are grijă să lase în urmă o proiecție care să îi fie mereu aproape. Poate că va fi aidoma degetului pus între sprâncene spre a lua pulsul celui iubit sau poate că nu și atunci se va auzi în fundal o poezie care și-a luat aripi de rezervă pentru a nu i le putea reteza realitatea pe toate…

 

(Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

**Digital Humanities Laboratory (UAIC) este un grup de cercetare din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Coordonat de Roxana Patraș, DHL (UAIC) are ca obiective crearea unei comunități de DH și popularizarea abordărilor specifice prin ateliere, seminare și module de inițiere. Membrii DHL (UAIC) colaborează cu universități europene prestigioase și participă în proiecte internaționale de anvergură.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.