„Nu sunt singur”, mi-am spus. „Nu, nu sunt singur în această lume nebună. Iată, există cineva care simte lucrurile la fel ca mine, care dorește pace oamenilor de bunăvoință”, mi-am repetat.
Câteva cuvinte gravate pe o bancă solitară de unde se poate zări silueta unui cireș. În câteva săptămâni splendoarea florilor albe se va revărsa peste lume, dar tânărul Ken Mizutami nu va mai fi acolo să o vadă. Cele câteva cuvinte scrise în latină de un necunoscut fac din acesta un frate întru suferință. Ele păstrează amprenta minții și a sufletului unui om care nu abdică de la credința în bunăvoința semenilor, un om cu o conștiință la fel de tensionată ca cea a lui Ken în fața timpurilor întunecate de fanatism, a infernalei mașinării a supunerii oarbe cerute de o țară ce își trimite oamenii direct în brațele morții. Ken nu știe nimic despre cel care a scrijelit pe lemnul băncii o adevărată profesiune de credință umanistă, însă omul acesta îi devine frate. Pentru că simt la fel. Pentru că ceea ce a scris va naște și în el dorința de a spune ce gândește – singura formă de libertate pe care o are, forma supremă de curaj într-o țară atinsă de nebunie, târâtă într-un război colonial în numele unei supremații ce este doar consecința unei ideologii criminale. Și chiar dacă asta nu îi va schimba destinul, scrisoarea lui, răspuns la cuvintele unui necunoscut, ascunsă în corpul unui violoncel de femeia iubită, va rămâne, alături de muzică, modul său de a opune absurdului onestitatea spiritului și credința în frumusețe.
Scrisoarea lui Ken nu e doar o formă de revoltă, o declarație de dragoste adusă vieții, o incriminare a fanatismului, ci și mărturia unei conștiințe care pledează pentru uman. Ken e un violoncelist de excepție. Ken e un tânăr de 25 de ani ce a avut șansa să studieze la Paris cu cei mai renumiți maeștri, care a câștigat un prestigios concurs de interpretare la Lausanne, care cântă la un violoncel realizat de lutierul Matteo Goffriller în 1712, împrumutat pentru șapte ani de fundația elvețiană. Ar fi trebuit să se bucure de el încă un an, să exceleze în studiul Suitei nr. 1 de Bach, să rămână în capitala Franței, să continue să concerteze. Ken se întoarce însă în Japonia și în aprilie 1945 primește ordinul de încorporare. Nu va mai avea niciodată ocazia să cânte. Vestea morții lui va fi anunțată câteva săptămâni mai târziu. Așa cum vestea morții altui fiu, Tetsu, îi este dată cu indiferență lui Ryo Kanda și familiei sale.
Cine nu ar fi simțit un clocot de furie și un abis de tristețe în fața acestei catastrofe, a carnagiului generalizat, a acestei înfiorătoare hecatombe?
Ken nu știe că ceea ce a citit scrijelit pe banca unde își lăsase violoncelul într-o după-amiază sunt cuvintele unui tată îndurerat, ale unui bărbat care se roagă pentru pace, care cere îndurare pentru oamenii al căror suflet e capabil și încă plin de bunăvoință. Că e strigătul disperat al unui părinte a cărui lume s-a prăbușit definitiv. Nu știe că degetele lui Ryo vor păstra mult timp urmele de sânge lăsate de dalta cu care le-a gravat, așa cum nu știe nici că bărbatul va fi ridicat de autorități pentru că nu a văzut în plecarea fiului pe front și apoi în moartea lui suprema onoare de care se poate bucura un japonez. Nu știe că Ryo însuși nu se va mai întoarce niciodată la fiica lui Aki, la meseria de medic, la biblioteca speranței, unde pusese atâtea cărți la îndemâna tuturor cu convingerea că acestea vor arăta și altora o cale diferită de cea a fanatismului Țării Divine, o țară care își ucide tinerii. Ken, Tetsu și Ryo sunt victimele unui timp cumplit și ale voinței de putere a unui împărat convins de natura lui divină. Sunt victimele unei ideologii sinistre, ale unui război monstruos care nu s-a putut sfârși altfel decât monstruos, cu capitularea unei Japonii ai cărei soldați agonizau pe toate fronturile în timp ce alte vieți tinere continuau să alimenteze mașinăria infernală de război până la căderea celor două bombe atomice, la Hiroshima și Nagasaki.
Destinele lui Ken, Tetsu și Ryo se vor întâlni simbolic și se vor oglindi unul în celălalt după aproape șaptezeci de ani datorită unui alt violoncelist celebru, Guillaume Walter, și a legăturii lui cu lutierul Jacques Maillard-Rei Mizusawa și cu discipola sa, Palmina. Dar pentru ca acest miracol să fie posibil și viețile unor oameni să își vorbească peste timp e nevoie ca inima unui violoncel să se frângă. E același violoncel Goffriller la care acum cântă un alt tânăr excepțional.
Puteai crede că era un om care se ruga în tăcerea imensă a unei catedrale.
Suita de neuitat e un roman deopotrivă delicat și puternic. E o călătorie în lumea muzicii, o poveste despre forța acesteia de a vorbi despre frumusețea și tăria sufletului uman, despre fricile care ne copleșesc și teroarea imediatului, despre curajul de a fi liberi, splendoarea naturii și încrederea într-o lume mai bună în ciuda unei istorii sinistre. Ken și Guillaume au în comun pasiunea pentru aceleași piese pe care le interpretează: Concertul pentru violoncel de Edward Elgar, Suitele lui Bach, Cântecul păsărilor – o melodie tradițională catalană, aranjată pentru violoncel de Pablo Casals, cel care a făcut din ea un simbol al dorinței de libertate și de pace în timpul dictaturii lui Franco, dar și cel ce descoperă partitura Suitelor compozitorului german în 1890. Fiecare dintre ele e un omagiu adus puterii omului de a înfrunta destinul sau constrângerile epocii în care trăiește, așadar exprimă plenar ideea demnității și a frumuseții vieții.
Akira Mizubayashi ne propune în Suita de neuitat o denunțare a fanatismului și un periplu printre oameni precum Ken Mizutami și Guillaume Walter care iubesc muzica mai presus de orice, dar și printre cei fără de care muzica lor nu ar fi posibilă, lutierii, cei ce creează instrumente muzicale sau le repară, făcând ca sunetul produs de acestea să aibă o tonalitate aproape divină. Fiecare instrument poartă în sunetul produs nu doar talentul muzicianului, ci și ceva din ființa celui ce l-a construit. Pierderea lui Ken o determină pe Hortense să creeze un dublu al violoncelului Goffriller, pe care îl numește Pax animae (Într-o lume în care rațiunea s-a rătăcit în favoarea fanatismului dezlănțuit, în care libertățile fundamentale, libertatea de gândire, libertatea de exprimare și libertatea conștiinței erau batjocorite, inima suferea, striga și, în cele din urmă, se frângea), căci, lucrând la el, simte că păstrează vie ființa celui pe care l-a iubit și care îi oferă înainte de a pleca pe front (și în moarte) o excepțională interpretare a Suitei nr. 1 de Bach, în care exprimă întreaga iubire pentru ea, pentru muzică și, implicit, pentru viață: Violoncelul Goffriller era, pentru Hortense, ca o umbră a lui Ken. Ea dorise să creeze umbra umbrei lui. Își pusese în lucrarea ei tot sufletul, toată viața ei de lutier, precum și toată dragostea pentru tânărul violoncelist cu care își dorise să fie împreună, dar de care fusese despărțită de mersul necruțător al Istoriei. Jacques Maillard la rândul lui, lutierul admirat fiindcă reușise să învie o vioară de Nicolas François Vuillaume făcută fărâme, creează o copie a unui Guadagnini din 1753, violoncel numit Rei (doar o coincidență fonetică cu numele său, fiindcă nu orgoliu îi determină alegerea, ci ceea ce a încercat să transpună în trupul de lemn al acestuia: a avut în vedere nu prenumele său, care însemna politețe, ci ideea de frumusețe sau splendoare transpusă printr-o ideogramă diferită). Fiecare dintre aceste povești oferă o imagine amplă asupra legăturii dintre creator/artist și arta care păstrează în ea ceva din ființa, din viața, din năzuințele sau suferința celui care îi dă o formă. E modul lui Akira Mizubayashi de a ne aminti că fiecare perioadă are propriii creatori, că arta maeștrilor lutieri nu e apanajul trecutului, că tradiția este menită să impulsioneze arta, că suferința și bucuria rămân aceleași indiferent de epocă. Că orice operă, indiferent de natura ei, se naște din ceea e trăit: dintr-o iubire, o pierdere, un vis.
Nimeni nu are dreptul să-ți dicteze ce trebuie să gândești, ce trebuie să crezi. Nimeni nu are dreptul să încalce incinta sacră a conștiinței tale.
Suita de neuitat e un elogiu adus splendorii, curajului și iubirii în toate formele ei, o reamintire a faptului că trecutul e parte din noi, că suntem în măsura în care îl înțelegem și știm să ducem mai departe moștenirea de frumusețe umană și de tristețe a celor care ne-au precedat. E, în egală măsură, un manifest împotriva fanatismului și o meditație asupra felului în care, chiar înfrânți de absurdul istoriei, lăsăm o urmă despre ceea ce am fost.
Prin povestea pe care o construiește, Akira Mizubayashi vorbește despre vulnerabilitate și forța de a ne împotrivi fricilor și despotismului, amintindu-ne totodată că permanent, dar poate cu atât mai mult în momentele întunecate ale istoriei, oamenii au nevoie de o fortăreață. Pentru Ryo și fiul lui, Tetsu, această fortăreață e reprezentată de cărți; la fel, pentru Aki, cea care peste ani va deveni scriitoare, pentru că (așa cum notează Ken în scrisoarea lui) scrisul este un act de speranță, dar și de rezistență, pentru că el o va ajuta pe Aki să împace cele două limbi între care a trăit mereu: japoneza, limba ce a fost transformată în instrument de propagare a ideologiei, de supunere și de anulare a conștiinței și a libertății de a gândi a unui întreg popor, limba morții, și franceza, cea în care, citind, descoperă de mică frumusețea și curajul, puterea ființei de a se elibera de constrângerile realului, încrederea într-o lume mai bună. Astăzi, scriu; scriu în japoneză, la fel de bine ca în franceză, dar scriu în această limbă de parcă aș scrie în franceză, răsucind-o, dislocând-o, bruscând-o, dacă îndrăznesc să spun astfel. Scriu în limba mea maternă, întrebându-mă mereu cum să scriu, astfel încât această limbă să nu mai fie niciodată limba fanatismului dezlănțuit […]. Aki este cea care, în final, își mărturisește speranța că va avea timp să consemneze povestea întâlnirii peste timp a Palminei, a lui Guillaume, a lui Rei cu Ken și Hortense, cu Tetsu și Ryo, cu ea însăși la o altă vârstă. Pentru Ken, fortăreața care îl apără un timp și îi încarcă de sens viața este muzica; pentru Hortense, violoncelul pe care îl creează, dublul acelui minunat Goffriller la care cântă Ken, umbra celui pe care îl iubește.
Fortărețele acestea nu au puterea să protejeze de teroare sau de suferință. Rolul lor este să ridice între tine și răul dezlănțuit în lume ziduri în spatele cărora ființa să aibă libertatea de a gândi, de a simți, de a crea, de a întrezări frumusețea și de a o face posibilă și pentru alții. În interiorul acestor fortărețe omul își păstrează puterea de a crea. Arta, iubirea, prietenia sunt în romanul lui Akira Mizubashi astfel de fortărețe care apropie oamenii unul de altul, leagă prezentul de trecut și dau un sens existenței.
E extraordinar să știi că nu ești singur, că cineva simte ca tine, gândește ca tine…
Suita de neuitat (roman tradus de Mădălina Ghiu) e construit asemenea unei bucăți muzicale, refăcând, nu doar prin titlurile capitolelor (cu excepția părții de deschidere, intitulată simplu „Prolog”, și a capitolului final, „Epilog”), ci și prin ritmul lor, particularitatea compozițională a Suitelor pentru violoncel solo ale lui Bach. Nu întâmplător, de vreme ce interpretarea Suitei nr. 1 este atât „testamentul” pe care îl lasă Ken lui Hortense, cât și și piesa care deschide concertul pe care Guillaume îl va susține la Tokyo în amintirea acestuia, ca mod de a arăta încrederea nezdruncinată în triumful păcii și al bunăvoinței împotriva dezlănțuirii oricărei forme de rău. E, de asemenea, un subtil omagiu adus compozitorului german, puterii lui de a crea liber într-o epocă marcată în occidentul european de monarhiile absolutiste, de concentrarea puterii în mâinile unui singur om. Căci, în lucrările muzicale ale lui Bach, se reflectă toată interioritatea […] omului european al secolului al XVIII-lea, care se trezește la libertate, care decide să-și ia destinul în mâini, prezentul și viitorul, pe scurt, întreaga viață.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
