Ești o piatră prețioasă.
Întotdeauna ai totul, întotdeauna ești liber, întotdeauna ești deschis, întotdeauna radiezi atâta forță, întotdeauna ești bun, întotdeauna ești credincios… Acest întotdeauna – doar un timp al iluziilor, timp auroral, timp nebun rămas în planul oniricului, timp născut din nevoia de a te apăra de tine și de cel de lângă tine și de voi doi împreună, timp așezat împotriva celuilalt timp, încremenit mereu la ora 5 a dimineții, cu ochi încercănați, căutând în gol privirea care să te înțeleagă, agățându-te de ea, răbufnind, rănind, sângerând, chemând, strigând, tânjind, tăvălindu-te de durere. Tandrețe transformată în nevoia de a lovi, mângâiere ajunsă plăcere de a provoca durerea, bucurie devenită grimasă, exasperare, neputință. Rana vie de a fi de unul singur în doi, spaima de a nu mai putea fi doar unul singur pentru că există celălalt care e și nu e o parte din tine. Și între, niște ani de căsnicie. Între, linia soarelui/linia sufletului, tăind în două: ascuțiș de sabie căzut între tine și iubirea ta, între tine și tine, între tine și celălalt. Și amintirea (sau dorința, sau așteptarea – e totuna) a ceea ce ai crezut că ar putea să fie. Acum, doar venin.
Tu, draga mea, ești ca o piatră prețioasă. Ce păcat că nu ești o piatră prețioasă…
Ne facem bucăți unul pe altul.
Barbara (Marina Munteanu) și Werner (Ionuț Cornilă), două săbii în teaca prea strâmtă a unei relații disfuncționale. Prinși în imposibilitatea de a fi altfel decât împreună, uniți de pasiunea devenită treptat obsesie, în căutarea agonică a unui alt început. Două suflete chinuite, două trupuri ciocnindu-se, vătămându-se, trăind intermitent cu iluzia că e ok, că totul e ok. Și dacă nu e, ar putea fi. Poate când rata de la bancă va fi în sfârșit plătită. Poate când trauma ei se va vindeca ținând în brațe un copil. Poate când ea va reuși să ierte și el să înțeleagă. Poate când fiecare va putea să-și ia privirea de la sine și să și-o îndrepte, din nou, către celălalt. Uitând ceea ce a crezut, ceea ce a așteptat, ceea ce s-a întâmplat. Trecând linia sinelui și reîntâlnindu-l pe celălalt. Chiar dacă asta înseamnă a renunța la sine și a ajunge acolo unde se termină eu și începe noi.
E multă violență în relația dintre Barbara și Werner. Infernul lor sunt ei înșiși. Împreună și fiecare în parte. Mișcările de păpuși mecanice, dezarticulate, gesturile sacadate, zgomotele care le însoțesc, trupurile convulsionate în exasperarea încleștărilor-confruntare, în căutarea devenită brusc nevoie de a-l distruge pe celălalt și de a poseda nu atât un trup, cât un suflet, pahare sparte, mânii și neputințe înecate în alcool, vulnerabilități ricoșând ca un bumerang, gâfâieli și strigăte exasperate. În fapt, două singurătăți. Două tristeți, două ființe defecte și cioburile tăioase ale unei iubiri aruncate mereu și mereu unul spre celălalt, unul în celălalt, unul împotriva celuilalt. E, așadar, multă violență și multă disperare în și între Barbara și Werner. Pe măsura iubirii lor. Pe măsura egoului lor. Pe măsura a ceea ce sunt fiecare. Pe măsura a ceea ce și-au făcut fiecare. Și printre, e o dezolantă, neputincioasă, continuă căutare. Pentru că, spune Barbara, omul de lângă are două părți: una pe care o iubesc și una de nesuportat. Iar linia soarelui răsărind într-o dimineață a făcut vizibilă linia dintre cele două părți. Și frontiera care de atunci îi desparte, făcând imposibilă orice încercare de a fi altceva decât două suflete zvâcnind dureros sub povara propriei dezamăgiri și suferințe, doi oameni trăind în infernul de a nu putea renunța la un vis. Acela de a fi împreună.
Durerea e ceva real.
Niciunul dintre ei nu mai e un bărbat sau o femeie, ci o permanentă clamare a propriei dureri. O mărturisire-mărturie și o măsurare-adâncire în hău a acestei dureri, o negare a suferinței celuilalt în numele unei suferințe mai profunde și mai îndreptățite. Tu nu ai simțit durerea pe care o simt eu. Alunecând hipnotizați printre momentele de apropiere, printre încercările disperate de a rupe cercul vicios a ceea ce îi desparte, plonjând în iluzia unei posibile și reale regăsiri, tânjind sălbatic spre ceva de care au fost deposedați pe drumul acesta în doi, Barbara și Werner sunt prizonierii unei stări de a fi în care vinovatul e celălalt și fiecare moment de apropiere e fisurat de resentimente, de neîncredere și de dorința de a-l anihila pe celălalt, de a se impune și de a adânci rana dintre ei.
Noi suntem numai noi.
Sunline e un spectacol extrem de puternic. Nu doar pentru că disecă o relație disfuncțională, dependența dintre doi oameni care s-au iubit și a căror dragoste a încremenit definitiv în infernul nevoii de celălalt și al impulsului de a-l distruge pe celălalt, nu doar pentru că exprimă întreaga violență a resentimentului ce se nutrește chiar din pasiune, din încleștarea feroce dintre vocea inimii și cea a minții, nu doar pentru că se joacă pe linia fragilă dintre tandrețe și ferocitate. E un spectacol extrem de puternic și de atent construit atât din punct de vedere regizoral (Constantin Radu Tudosie) și coregrafic (Beatrice Veronica Volbea), cât și prin maniera în care Ionuț Cornilă și Marina Munteanu transpun drama celor două personaje. Există un plan al realității (micuța bucătărie, câmpul de luptă al celor doi, al fiecărei apropieri transformate rapid în neîncredere și acuzații, al trupurilor care se ating în nevoia disperată de a se regăsi pentru a se arunca apoi unul împotriva celuilalt, purtate de isterie, de durerea de a nu se mai cunoaște altfel decât bruscând și făcând rănile să se redeschidă, al tandreții frânte, al privirilor care tânjesc) și celălalt plan, al visului, al dorinței imposibile, al pădurii pline de viață și atât de colorate, spre care tânjește Barbara, unde se află un copac în spatele căruia s-a ascuns un bărbat care mă ia în brațe și mă simt bine, un bărbat care a redevenit cel care a fost soțul ei într-un alt timp și care ar putea să uite de absoluta neînțelegere a tot și a toate ce domnește între ei, de luciditatea care l-a făcut să nu vrea să-i dea până atunci posibilitatea de a fi mamă. De a-și vindeca rănile. În planul acesta, delimitat printr-un panou subțire, semitransparent și care se deschide uneori pentru a o lăsa pe Barbara să pătrundă pe tărâmul unei altfel de vieți, în care ei plutesc împreună într-un dans diferit, nici foxtrot-ul ei, nici valsul lui (Ce dans e ăsta? // Ar putea să se cheme tandrețea tandră), e mereu primăvară, se aud râsete lor senine, apropierea e posibilă și inimile bat în același ritm.
Dar toate încercările se termină mereu la fel.
Pe tărâmul acesta, cei doi nu pot fi însă niciodată împreună, pot proiecta cel mult imaginea unor alter-ego-uri, la jumătatea dintre posibil și imposibil. Poate silueta verișoarei lui taică-miu care să se întâlnească cu verișoara lui maică-ta, un Sigmund și o Zoia care să-i salveze, în care să se reîntâlnească tot ceea ce ei au pierdut, au distrus, nu mai au. Acolo, pe linia dintre cele două lumi, Barbara își trăiește visul unei iubiri de una singura, în care trupul violent al lui Werner nu mai există, redus la apropierea pasională, dar tandră care i-ar putea da un copil. Acolo, pe linia dintre cele două tărâmuri, mâna ei caută și întâlnește cealaltă mână, ce știe doar să mângâie, nu să lovească, să maculeze. Acolo isteria și violența se destramă, lăsând locul posibilității de a sparge carcasa fricii și a rușinii, a traumei și a minciunii. Acolo, Barbara poate fi pentru o clipă mama care își ține la sân pruncul, într-o imagine de o sfâșietoare frumusețe, un vis în lumină. Dincoace, Werner rămâne cu rochia ei neagră, cu ea, dar fără ea, fără trupul de care să se teamă că ar putea să-i facă un copil înainte de a termina de plătit creditul la bancă. Regăsindu-se unul pe celălalt, putând fi în sfârșit fericiți, într-o fantezie atât de diferită de infernul vieții lor în doi. Din care nu-i poate scoate nici uitarea cea mai adâncă, atât de disperat căutată în sticlele care se golesc, în cafeaua care se bea, în joint-ul pe care și-l aprind. Râsul pereche al fericirii din pădure nu e posibil în bucătăria albă, aseptică a celor doi decât în scurte momente de deplină uitare. Într-un altfel de vis. Spulberat, mereu, de răbufnirile sacadate ale trupurilor care nu se mai regăsesc altfel decât în violență. Îmbrățișarea din final pare a fi un astfel de moment de respiro, în care cele două lumi se cheamă și se reîntâlnesc pentru o fracțiune de secundă. Ca o limbă de ceas care bate pentru o clipă ora împăcării, pentru a o lua mereu de la capăt în goana nebună de a distruge ceea ce tocmai a împlinit. Pentru că Barbara și Werner par a trăi în ceasul încremenit al distrugerii și al autodistrugerii, într-un etern răsărit, la ora cinci dimineața, când linia soarelui a tăiat în două marginile orizontului, iar ei au înțeles că nu putem să trecem peste linia solară, pentru că nu putem să trecem de noi înșine. Fiindcă atunci ar trebui să încetăm să mai fim noi înșine.
Cineva s-a așezat între noi și nu m-a lăsat să trec. // Și acel cineva am fost eu? // Nu, am fost eu.
Foarte atent lucrat regizoral și scenografic, Sunline e un spectacol în care Ionuț Cornilă face un joc impecabil. De o extraordinară forță, toată interpretarea lui înseamnă trăire în interiorul unei disperări care nu știe să se manifeste altfel decât prin violență; un sine sfâșiat, rănit, exasperat, neputință transformată în agresivitate, tânjind, dar nemaireușind a fi altceva decât încleștare și chin. Experiența lui susține jocul Marinei Munteanu, o Barbara închisă în propria suferință și iubire, transformată în rana vie, provocatoare și incapabilă, la rândul ei, să înțeleagă, amestec de zvâcnet, tensiune și dezamăgire. Două ființe care se luptă cu voracitate, se rănesc și se caută pentru a întreține flacăra unei pasiuni în care violența e tot ceea ce a rămas din iubirea de altădată. Doi oameni care nu vor și nu știu să renunțe unul la celălalt. O dependență autodistrugătoare și pustiitoare căreia Ionuț Cornilă și Marina Munteanu îi dau expresia cea mai veridică pe scenă. Iar în plan secund, Diana Vieru (cea care a primit anul trecut un premiul UNITER pentru rolul Marusiei din Orașul cu fete sărace a lui Radu Afrim) și Theodor Ivan (cu o partitură de altă natură decât cea din Zelda) susțin eșafodajul acestui infern în doi al Barbarei și al lui Werner, fiind dublul fiecăruia dintre ei într-o lume interzisă acum celor care au trecut linia soarelui și s-au transformat în doi oameni răniți și vulnerabili ce nu mai pot decât visa că sunt deschiși la tot, că radiază forță, că sunt buni, și liberi și credincioși.
Sunline e un spectacol în care emoția și violența se revarsă în doze puternice. E un spectacol despre dorința a doi oameni de a se regăsi. Nu despre speranță, ci despre disperare. Un poem al durerii care sfâșie, al disperării care rănește, al vulnerabilităților și al agresivității. Într-o premieră națională în care se montează excepțional un text excepțional.
***
[Spectacolul ne-a amintit pe undeva de filmul Malcolm and Marie a cărui cronică o puteți citi AICI ]„Proiectul teatral care se derulează la Teatrul din Stejar este evident născut din multă pasiune și din dorința de a nu renunța în a crede că se poate face teatru (viu, autentic, provocator) și fără a avea în spate o instituție sau fonduri numeroase. E rezultatul muncii unor oameni extrem de talentați și ambițioși, care au căutat alternative, care au vrut să dea o șansă celor foarte tineri de a lucra în continuare în teatru, de a juca pe scenă în ciuda tuturor dificultăților și dezamăgirilor. E visul acestor tineri de a atrage atenția altor tineri și, în special, celor care iubesc teatrul și provocările lui că există alternativă.” (E.M.)
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
