Oameni și epoci, masacre și povești: Sunt fluvii în cer, de Elif Shafak

Pe pământ trebuie să umbli cu mirare, pentru că e plin de minuni care încă așteaptă să le vezi.

Elif Shafak este, înainte de orice, o extraordinară povestitoare. E în felul în care deapănă istorisirile din romanele sale, în felul în care construiește lumi și personaje moștenirea orientală a celei care știe că o poveste, pentru a ajunge la cel ce o ascultă/o citește, trebuie să seducă, să disloce ceva în modul lui de a privi lumea. Să îl poarte printre alți oameni, să îl facă să vadă și să înțeleagă, promițând mereu alte și alte mirări. Indiferent cât de zguduitoare și de inconfortabile sunt realitățile (istorice, sociale, interioare) pe care le reflectă cărțile ei, indiferent câtă suferință adună în ele, asupra cărei epoci se oprește, povestea este, pentru Elif Shafak, o formă de a păstra amintirea a ceea ce a fost, de a ajunge la conștiința celorlalți, de a căuta punți care să apropie, de a pune degetul pe răni adânci, de a mângâia – chiar și atunci când durerea pare insuportabilă, viața, crudă și rostul, greu de găsit.

Sunt fluvii în cer e o carte scrisă cu multă empatie și responsabilitate față de problemele/provocările de astăzi și față de ceea ce a rămas viu și luminos după atrocitățile pe care oamenii nu au încetat să le săvârșească – unii altora și lumii în care au trăit și trăiesc. Nu e discursul unui activist, ci grija față de ceilalți. Nu cuvinte puse în slujba unei cauze, ci povești care să vorbească despre cine suntem, să ne facă să ne amintim, să înțelegem, să ajungem să vedem minunile de lângă noi, să învățăm să le ocrotim. Și convingerea că memoria nu ne leagă doar de cei ce au fost și de cei ce vor veni, ci e sursa din care ne alimentăm ceea ce e adânc uman în noi.

Ce se întâmplă după catastrofe? Cei care supraviețuiesc își îngrijesc inimile frânte și o iau din nou de la capăt, cum face omul întotdeauna, cum trebuie să facă întotdeauna.

Revenind mereu la ce a fost, pentru că acolo trăiesc poveștile – în vremurile de altădată, Sunt fluvii în cer ajunge și la vremurile de acum. Așa cum picătura de ploaie oprită în părul regelui Assurbanipal în semeața și opulenta Ninive a anului 630 î.e.n. va deveni fulgul pe care un băiat născut la marginea apelor nămoloase ale Tamisei și-l va aminti mereu ca având același gust dulce ca laptele mamei – chiar și atunci când cel numit Arthur al Canalelor și al Mahalalelor va deveni un renumit om de știință, cel ce a descifrat bucăți din Epopeea lui Ghilgameș și a scos la lumină tăblițe mesopotamiene, mânat de un dor imposibil de stăpânit după un timp și un loc îndepărtate. Fulg preschimbându-se apoi într-o picătură de apă din Valea Lalish, locul sacru al yazidiților, pentru a mângâia creștetul unei fetițe de nouă ani din Hasankeyf, pe malul turcesc al Tigrului, acolo unde se înalță un baraj ce va scufunda pentru totdeauna nu doar satul unei comunități, ci și o istorie de 12 000 de ani; bură sărată întâmpinându-l pe Arthur la sosirea în Constantinopol în 1872, ultimul strop băut de aceeași fetiță, Narin, pe muntele Sinjar când încearcă să se ascundă împreună cu bunica ei Besma de jihadiștii Isis înainte ca aceasta să fie ucisă și fetița să devină sclavă alături de alte mii de femei. Transformându-se în lacrimă într-o casă plutitoare din Londra anului 2018. Continuând să călătorească și să se metamorfozeze. Fiind și nefiind aceeași picătură de apă. Așa cum necazurile și suferințele oamenilor, încercările și bucuriile lor sunt și nu sunt aceleași din vremea în care un minunat poem trecut din generație în generație pe cale orală, vorbind despre imperfecțiunea umană, dar și despre schimbare, despre prietenie și despre frica de moarte a fost transpus pe tăblițe de lut.

Apa ca esență a vieții, apa aducătoare de moarte, apa legată mereu de înflorirea unor imperii, de avântul civilizației și de progresul umanității, de decădere, de crize umanitare și de sărăcie, apa ca păstrătoare a unei memorii milenare și ca sursă nesfârșită de povești e cea care leagă firele destinelor atâtor oameni în romanul lui Elif Shafak. Apa și o cetate: măreața Ninive, cu meterezele neclintite, unde pruncii adormeau în murmurul Tigrului; măreața Ninive, giuvaierul unde, în palatul lui Assurbanipal, s-a aflat o faimoasă bibliotecă. Cetatea înecată în sânge, transformată în ruine, înghițită de deșert. La care visează un copil sărac din Londra secolului al XIX-lea, în jurul căreia s-au adunat atâtea seminții și care a văzut atâtea orori. Acolo de unde vin poveștile, mărturii despre cruzimea de neînchipuit a omului, dar și despre dorința lui dintotdeauna de a înfrunta timpul – prin singura formă ce poate dăinui: avântul inimii și al gândului transpus în diverse forme de artă. Căci învățatul rege Assurbanibal nu e un tiran mai puțin sângeros decât eroul vechii epopei la începutul ei și lui i-au urmat alții și alții.

Ninive e locul ce modelează meditația din acest roman a lui Elif Shafak. Despre ea urmașii vechilor asirieni au continuat să spună povești – iar poveștile lor sunt și poveștile noastre. Ninive e locul unde barbaria nu a încetat niciodată. Ca pretutindeni, de altfel. Ororile se adună, un șir nesfârșit. Indiferent de secol, cruzimea e aceeași, doar formele ei, infinite. La fel și sărăcia. La fel și durerea. La fel, forța ce stă în inimile oamenilor de a merge mai departe. Cu toate durerile și supărările, lumea este frumoasă. Și cum să nu fie, când e pictată în culorile ca de curcubeu ale penelor lui Melek Tawûs? Aceasta e credința bătrânei yazidite Besma, cea care are puterea de a tămădui sufletele și de a găsi apă, cea care îi transmite nepoatei vechile povești ale neamului ei, deși nu o va putea ocroti de rău.

Timpul ceasului, oricât de precis pretinde că ar fi, este distorsionat și înșelător. Se bazează pe iluzia că totul merge mereu înainte și de aceea viitorul va fi întotdeauna mai bun decât trecutul. Timpul poveștii înțelege fragilitatea liniștii, nestatornicia împrejurărilor, pericolele ce pândesc în noapte, dar apreciază întotdeauna micile fapte bune. De aceea minoritățile nu trăiesc în timpul ceasului. Trăiesc în timpul poveștii.    

Ca într-o picătură translucidă de apă, în prima „poveste” a romanului par a se oglindi și a fi conținute toate celelalte. E cea a copilului crescut în mahalaua săracilor de pe malul Tamisei, cu mama atinsă de o melancolie grea, alinată doar de laudanum, cu un tată prezent doar pentru a lovi și a amenința; acolo unde puținii bani se fac din căutatul în apele pline de dejecții și în nămolul fluviului, acolo unde viața e o continuă luptă pentru supraviețuire și unde visurile se frâng înainte de a prinde contur. Nu însă și cel al lui Arthur, băiatul înzestrat cu un dar neobișnuit – cel de a nu uita nimic – și cu o minte ascuțită, cu fascinația pentru forme, cifre și cuvinte. Ceea ce atrage oprobiul celorlalți, dar îi va aduce o slujbă în tipografia Bradbury & Evans, unde munca e istovitoare, iar copilul și apoi adolescentul poate citi tot ce îi cade în mână. Unde urmează să fie retipărită o carte despre Ninive și despre închinătorii la diavoli, pe care o văzuse mai întâi pe biroul directorului școlii în care a decis să nu mai calce după ce devine victima abuzului și a aroganței celor puternici. E o carte ce îl face să viseze. La fel ca uriașii sculptați în piatră zăriți într-o zi la British Museum: cu cap de om, trunchi de leu sau de taur și aripi de vultur. Fără a ști atunci că lamasu erau spirite ocrotitoare în vechiul imperiu asirian. Ajungând să își petreacă tot mai mult timp în fața tăblițelor de lut pe care se află semne de nedescifrat. Înțelegând că acestea conțin o formă de scriere. Descoperind bucăți din poemul despre un erou-care-nu-este-deloc-erou și care se maturizează abia după nenumărate înfrângeri. Plecând pe urmele unei tăblițe lipsă în celălalt capăt al lumii, între granițele Imperiului Otoman, acolo unde odinioară fusese mândra Ninive. Acolo unde îi va întâlni pe yazidiți și va fi oaspetele lor, descoperindu-le treptat tradițiile și bunătatea. Îndrăgostit de Leyla, tânăra faqra, și ascultând alături de ai ei teribila profeție despre masacru. Întorcându-se în Londra și revenind, descoperind că masacrul a avut loc și ajungând bolnav la Hasankeyf pe urmele celei căreia îi promisese că se va întoarce. Nu pentru că ar fi putut fi vreodată împreună, ci fiindcă ceva adânc îl leagă de ea și de ai ei, de istoria rătăcirilor și a pogromurilor împotriva lor, de povestea lui Ghilgameș, de lumea pe care nu vrea să o lase uitării. Și de cea a comunității de yazidiți, tot mai împuținată, mereu privită cu ură. Când venise aici, își închipuise că era responsabilitatea lui să dezgroape relicve și să le ducă cu el în Anglia. Nu era pregătit pentru tristețea care îi ciugulește întruna pieptul ca un vultur dintr-un stârv.

În aceeași poveste din Ninive se oglindește ceea ce va trăi în 2014 Narin, copila yazidită, și bunica ei după ce ajung în apropierea văii Lalish, lângă Mosul, în vechiul sat Ape aurii, cu speranța că fetița va fi botezată. Atunci când jihadiștii șterg de pe fața pământului sate întregi de păcătoși închinători la diavoli, clamând voința divină și măreția Statului Islamic. Omorând toți bărbații, îngropând de vii bătrânele, luând femeile tinere și copilele ca sclave sexuale și vânzându-le. Acolo unde, cu mii de ani în urmă, regii asirieni au construit palate și o bibliotecă uriașă păzită de spirite ocrotitoare. În apropiere de locul în care Arthur spera să descopere ultimele 17 versuri din Epopeea lui Ghilgameș. Acolo unde s-au născut probabil primii oameni care au cunoscut durerea de a-și pierde patria.

De această poveste se leagă o alta, cea a lui Zaleekhad, cu încrâncenarea ei de a cerceta apa – în ciuda fricii de ea -, cu răni adânci legate de moartea părinților pe malul Tigrului, cu vinovăția de care nu a putut niciodată scăpa și o căsnicie din care nu a mai rămas nimic, cu nefericirea ei grea. Luptând nu doar cu senzația că a pierdut totul, ci și cu sentimentul că și-a dezamăgit unchiul – cel ce a iubit-o ca pe propria fiică, dar care, și el, fuge de propriul trecut. Un unchi ce nu a vorbit niciodată despre rădăcinile familiei lui din însorita Mesopotamie, îngropate sub curmalii din Ninive, care nu s-a întors niciodată acasă și pentru care un om ca noi, un imigrant, nu-și permite să dea greș. E povestea lui Zaleekhad și a apropierii treptate de Nen, proprietara unei locuințe plutitoare pe Tamisa al cărei nume amintește de un vers din Epopeea lui Ghilgameș, Cea care a văzut abisul, cu propriul trecut întunecat, de care a salvat-o pasiunea pentru mesopotamieni și pentru vechiul poem și eroul lui. Care tatuează cuneiforme pentru a-i ajuta pe cei ce nu știu să-și spună povestea să se facă auziți. Zaleekhad și Nen vor cumpăra de la un dealer care făcea afaceri cu ISIS, pentru 3200 de dolari, o tânără yazidită cu ochi verzi, mai triști decât orice tristețe oglindită vreodată în apele râului londonez. Încercând să-i ofere o viață nouă, nu cea de donatoare de organe pentru familia unchiului ei bogat, deși a fost anatemizată și trupul ei transformat în marfă. E Narin, fata care a cunoscut ce înseamnă infernul oamenilor, masacrele, abuzul, dispariția lumii în care a crescut.  Zaleekhad și Nen nu pot decât să spere că timpul va putea să-i vindece o parte din răni.

Civilizația, începe Arthur să bănuiască, este numele pe care-l dăm puținului salvat după o pierdere de care nimeni nu vrea să-și amintească. Triumfurile sunt clădite pe eșafodurile încropite în grabă ale violențelor de nedescris, legende eroice țesute din firul agresiunilor și atrocităților.

Tot ce a putut visa omul mai măreț și tot ce a înfăptuit mai cumplit par a se reflecta, în romanul lui Elif Shafak, în imaginea celui mai mare și mai bogat oraș din lume, Ninive. Acolo unde, în secolul 7 î.e.n. domnește regele Assurbanipal ce l-a transformat în paradis, giuvaerul imperiului și miracolul Tigrului. Al cărui sfârșit e anunțat de o cumplită profeție, iar buzele celui ce o rostesc vor fi cusute cu catgut. În regatul unde scribii au dăltuit în lut poveștile pe care Nisaba, zeița recoltelor, cronicara timpurilor, păstrătoarea amintirilor, le spunea muritorilor. Femeilor. Devenită zeița literelor, literaturii, bibliotecilor, Lăudată fie Nisaba. Transformată treptat în soția iubitoare a lui Nabu. Căci până în vremea celui de-al șaselea rege din prima dinastie babiloniană, scrisul nu mai este privit ca o ocupație potrivită unei femei. În regatul unde cuvântul era considerat o taină a zeilor, însă scrisul e privit ca un triumf al oamenilor, acolo unde domnește Regele-Bibliotecar, Monarhul-Luminat, Cârmuitorul Învățat al Mesopotamiei, Assurbanipal, în biblioteca căruia, sub ocrotirea a doi lasumi s-a adunat întreaga învățătură a lumii și unde cruzimea e pe măsura erudiției. Voința regelui împrăștie moarte printre supuși, scoate din matcă râuri, alungă comunități întregi, iar sângele curge la fel ca apa de nestăvilit a Tigrului. Până și cel ce i-a fost dascăl și om de încredere, mai drag ca propriul tată, e transformat în torță vie, murind în chinuri cumplite, nereușind să găsească răspuns la singura întrebare ce îl chinuie – dacă e vina lui că a transformat copilul de altădată, avid de povești și de cunoaștere, în monstru sau monstru era deja acolo.

Oameni și poveștile lor, cadre de epocă minuțios recuperate, tradiții și obiceiuri, istorii ale suferinței și ale cruzimii se leagă între ele. Purtate de oameni aflați pe continente diferite, care nu se vor întâlni niciodată, dar care ajung să se cunoască prin memoria lucrurilor și prin poveștile ce le păstrează amintirea. Indiferent dacă e vorba despre o tăbliță mesopotamiană de lapislazuli, un lamasu sculptat în piatră sau primit ca talisman, un cufăr de lemn făurit într-o casă săracă de un meșter ce și-a ruinat viața în beție, un qanum salvat dintr-un incendiu din cartierul Pera din Istanbul, dăruit unei faqra și ajuns în mâinile unui yazidit ce are o fiică, ne dăltuim visurile în obiecte, mari sau mici. […] E felul nostru de-a le spune generațiilor următoare, cele pe care nu vom avea niciodată prilejul să le întâlnim: „Amintiți-vă de noi.” E felul nostru de-a recunoaște că am fost slabi și plini de defecte și că am făcut greșeli, unele inevitabile, altele prostești, însă în adâncul sufletului am apreciat frumusețea, la fel și poezia. Fiecare artefact istoric este așadar o rugăminte tăcută a strămoșilor pentru urmași: „Nu ne judecați prea aspru”. Facem artă ca să ne lăsăm amprenta în viitor, un cot ușor în fluviul poveștilor, care curge prea repede și prea agitat ca să-l înțelegem. Așa cum facem și rău, fiindcă răul e în natura noastră.

Răului care a existat și există, masacrelor, atrocităților, fugii după putere și himere, lipsei de responsabilitate, tristeții și nedreptăților, Elif Shafak le opune în Sunt fluvii în cer (în traducerea Adei Tanasă) – ca în toate romanele ei, de altfel – povestea. Singura salvatoare, căci, asemenea apei, ea a dus mereu mai departe viața.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!