Suferința hrănește pământul din care azi cresc florile: Sunt oare un călău?, de Lilia Calancea

Dacă ar fi să pornim de la intriga în jurul căreia se construiește romanul Liliei Calancea, ne-am putea opri asupra momentului în care Margarita Kostenko găsește, după moartea părinților săi, o fotografie așezată între paginile unui jurnal scris la patru mâini, un jurnal conceput ca o viață de om dublă, în care evenimentele s-au împletit într-un mod tragic și sfâșietor. Fotografia unei gropi comune, a victimelor exterminărilor din timpul Holocaustului, are un efect și mai tulburător atunci când Rita observă că în fața hăului umplut cu trupuri goale, slăbite de suferință și fără viață, stau drepți și impunători gardienii, iar unul dintre aceștia este chiar tatăl său. Țineam în mână certificatul meu de naștere. Și al unui infern.

Duritatea cu care lucrează romanul Sunt oare un călău? se găsește în imaginile șocante, violente, unde inocența devine insuficientă pentru a face excepții, însă forța scriiturii constă în adevărurile ascunse, în cicatrici ale unor dureri exacerbate – lucruri care atunci când ies la lumină pot schimba percepția imparțială a celorlalți.

În acest roman, Lilia Calancea nu documentează doar istoria genocidală a lagărelor, ci și istoria unei familii, trecuturi care implică transferuri generaționale la nivel de percepție a sinelui, a datoriei și vinovăției. Însă autoarea merge și mai departe. Ea pătrunde în conștiința unor personaje, folosindu-se în mod verosimil de tehnica jurnalului, radiografiind atent sentimentul vinovăției, spaima, suferința, moartea, dar și momentele de criză și de slăbiciune – inclusiv ale celor ce ucid. Adevărata condamnare pentru toate personajele este să rămână în viață. Nici cei care au produs răul cel mai mare nu își mai doresc să trăiască. Lagărul de la Treblinka este iadul din care, chiar și dacă scapi viu, nu mai ai vreo șansă să trăiești cu adevărat.

Tata a tras în oameni. Apoi tata a vrut să mă nasc. Să fac parte din el. Să curgă sângele lui prin mine. Memoria lui prin mine. Și eu? Cum să mă împotrivesc? Cum să curg împotriva sângelui? Împotriva istoriei noastre?

În copilărie, Rita își descoperea părinții prin intermediul poveștilor spuse de ceilalți. Tatăl era „un grăjdar cu Dostoievski în mână” care nu zâmbea niciodată. Evita oamenii și se înțelegea numai cu cei care nu cuvântă. Mama sa păstra o tăcere internalizată, fiind poreclită Muta, iar pentru unica fiică era imposibil să înțeleagă ce s-a întâmplat înainte de nașterea sa, ce a intervenit în viața părinților de i-a determinat să devină aparate nefuncționale în viața propriului copil. Părinții, doi oameni defecți pentru a avea grijă de un celălalt. Rita găsește manuscrisul și întregește povestea unei familii. Revolta și greața ce au năpădit-o atunci par a fi înlocuite treptat de milă și înțelegere.

Doar litere. Una peste alta, mici, înghesuite, grăbite, nervoase. Chirilice. Scrisul tatei. Pe alocuri, al mamei. Cuvintele fluierau pe hârtie ca niște gloanțe și, odată deslușit înțelesul lor, au început să ucidă nu doar viața unui copil crescut din povești inaccesibile sau  falsificate, ci o lume întreagă. Cuvintele au rămas martorele istoriei, ale dezastrului, dar și mărturia asumată, chiar și după moarte, a lucrurilor groaznice la care oamenii au participat. Iar în caz că nu au făcut-o, vinovăția nu-și restrânge drepturile de a exista în rândul observatorilor.

Lilia Calancea dă viață unor personaje pe care cititorul le poate condamna și salva în aceeași măsură, personaje aflate în prizonieratul gândurilor proprii și sub puterea ordinelor primite de la naziști. Margarita se dezice de cea de-a cincea poruncă, însă știe că nu poate șterge trecutul pe care părinții săi i l-au așezat, sub forma jurnalului, în brațe. Un trecut greu și dureros cu care nu știe ce să facă.

Am fost cu taică-tău la Treblinka, în 1986. Pe locul lagărului n-am găsit decât o poiană acoperită cu flori. Pe cenușa de la Treblinka creșteau lanuri de lupin. În cele mai neașteptate culori. Paradisul terestru. A plâns în hohote în fața lor. Câtă dreptate a avut Moroz! Toate infernurile se prefac cu timpul în paradis. 

Lagărul de la Treblinka a fost unul dintre sediile infernului unde viața a continuat și după, ștergând nepăsătoare ororile. Unde au crescut flori, copaci și oameni care au trăit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Wachmann Kostenko, tatăl Margaritei, pe atunci doar un tânăr de douăzeci de ani, e unul dintre gardienii desemnați să participe activ la exterminarea evreilor condusă de naziști. Fragilitatea vârstei îmbinată cu o conștientizare matură a datoriei nedrepte de a ucide l-au făcut pe Kostenko să evite să folosească arma, să închidă ochii ori de câte ori a fost nevoit să acționeze. Deși ursuz, violent și răspunzător pentru buna funcționare a mașinăriei criminale, superiorul Moroz îl va trimite pe acesta să supravegheze din turn. Kostenko va închide din nou ochii și va simula poziția de gardă. Dar turnul nu e de fildeș, nu îi garantează un loc privilegiat. E cerul unui Dumnezeu care privește ororile crescând pe șantier. De acolo, de sus, nicio moarte nu trece neobservată. Kostenko e, așadar, cel care trage cu ochiul la mersul evreilor spre „Drumul Paradisului”, cel care vede cum groaza schimonosește fețele inocenților condamnați sau seninătatea și mulțumirea celor care încă speră o viață mai bună. Dacă Dumnezeu vede suferința evreilor și nu se manifestă, atunci cu ce-i mai bun ca Hitler? E un antisemit și el. Vor mai crede oare evreii în Dumnezeu, după tot ce li se întâmplă?

Lilia Calancea abordează problema antisemitismului, reconstruind un iad ascuns de lume în mijlocul unei păduri, scriind cu acuratețe despre statutul de „sub-oameni” al evreilor din perioada războiului. Se râdea mult în fața morții. A altora, desigur. Cruzimea călăilor atinge limite inimaginabile când fiecare zi în care se moare devine o zi obișnuită. Omul e un număr, o evidență, valoarea sa fiind cuantificată în numărul de vagoane care ajung la Treblinka, în gropile care devin mai mici când trupurile nu mai încap în ele. Valoarea omului este înlocuită cu valoarea lucrurilor pe care le posedă pentru că naziștii luau totul și ofereau viilor obiectele morților, lăsându-le să răspândească în lume o tragedie umană și istorică. În acest univers excepțiile nu există. O nemțoaică ajunsă din greșeală în trenurile care transportau evrei este ucisă împreună cu propriul copil. A ști sau a vedea prea multe devine echivalentul morții. Treblinka era un iad ascuns de lume, iar prețul morții nesemnificativ.

Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozăviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință. 

Ultimul drum al evreilor implică o promisiune falsă. Pregătirea minuțioasă a corpurilor urmează un traseu clar. Corpurile rămân goale în vestiare, frizerii îndepărtează părul, iar ultima intrare, cea spre camerele de gazare, promite curățarea corpurilor. Niciun om nu va ști ce-l așteaptă după ultima ușă. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Un băiat care observă agitația și spaima mamei încearcă să se prindă de părul acesteia, însă mâinile întâlnesc golul. Într-una din zile, un vagon plin de copii evrei însoțiți de un scriitor ajunge în Treblinka. Deși poate fi cruțat, scriitorul alege să moară și să-și îndeplinească până la capăt misiunea pentru cei mici. Le spune o poveste și pășesc împreună în camera de gazare. Liniștea este sfărmată de un cântecel. Ca o ultimă formă de degradare, un ofițer îi cere înainte autograful pe cartea preferată a propriului copil – o semnătură deja moartă pentru un copil viu. Moroz nu se arată până la capăt dezumanizat, pregătește evadarea lui Kostenko și fuga sa spre o ultimă salvare: o viață împreună cu Elena, femeia care ajunge la porțile lagărului, pregătită să-și ofere trupul naziștilor în schimbul unor bunuri, femeia care va deveni mai târziu mama Margaritei și care va muți după ce ochii săi au cunoscut moartea din jur. Personajele din Sunt oare un călău? au nevoie de povești ca să supraviețuiască, de confesiuni și, uneori, de poezie, așa cum face Kalinka, ale cărui poeme scrise în timpul exterminărilor apar la sfârșitul cărții: Ochii morților/ neînchiși/ privesc cerul/ din groapa comună. Este acolo/ CINEVA/ Este?/ Ca să-i vadă/ să-i aline/ să le spună de ce.  

Lilia Calancea scrie un roman atât despre drama unei fiice care recuperează trecutul apăsător, încărcat, al părinților deja morți, cât și despre drama unei lumi, a unui trecut nevindecat ce încă-și mai face simțită prezența. Este o carte despre iubire și abandon, despre grijă și trădare, despre neputința de a supraviețui morții, dar mai ales vieții de după Holocaust. Problema pe care o ridică romanul este legată de imposibilitatea unei condamnări totale. Este călăul un simplu personaj printre îngerii morții? Poate fi acesta judecat până la capăt? Călăul care muțește și se retrage este la fel de vinovat ca cel care ale cărui mâini ating arma și trag?

 

*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, membră a Colegiului Alecart, este studentă la Facultatea de Litere,  colaboratoare a revistei EUPHORION, unde publică recenzii de carte  și a fost invitată ca poetă la ediția de anul acesta a Festivalului Internațional „Poets in Transylvania” Sibiu.

Foto: Petronela Dumitriu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!