O cameră rece. Goală. Binecuvântată de absența celor ce i-au fost părinți – în ochii Margaritei, demoni al căror sânge îi curge și ei prin vene, sângele unor călăi lipsiți de milă, împovărând-o cu vinovăția lor mută, transferând ruinele unui infern în viitor, într-un sânge acum întinat. Margarita Kostenko: fiica unui călău victimă. Poate ea însăși un călău victimă.
Trei oglinzi acoperite de cearșaful brodat cu semnătura mamei. Un caiet: pătrățele îmbibate cu agonia unor suflete și a unor trupuri aruncate cu bestialitate direct în brațele morții, a unor trupuri transformate în cenușă – celule bolnave, infernul prăbușit în cuvintele care înțeapă sufletul și ochii Margaritei până la sânge. Un pian: o promisiune. O fotografie: piesa de rezistență a Iadului ce nu are voie să fie uitat.
Ce este Sunt oare un călău?, romanul Liliei Calancea? Dovada dualității umane. Omul: aceeași ființă care scrie poezie, iar apoi ucide suflete de poeți la Treblinka.
Tremurul tuturor acestor oameni nevinovați nu este lăsat pradă uitării: pentru ei, pentru inimile lor intoxicate de lacrimi, de aburii morții din camerele de gazare, arse ca niște deșeuri oarecare, povestea aceasta cutremurătoare a iadului numit Treblinka trebuie să fie dată mai departe, iar odată cu ea vor reveni din moarte și femeile goale cu pruncii neștiutori morți la sân, și bunul Iașa, și nefericita care vede în costumele gardienilor otrăvitoarea cămașă a lui Nessus. Vor reveni printre flori de lupin și mere aromate. Vor reveni pentru că există un caiet care a păstrat oroarea. Și o fotografie. O Rita care citește zguduită de oroare. Cineva/ceva care va depune mărturie.
Voiam și nu voiam să știu cine eram cu adevărat.
Margarita Kostenko descoperă caietul ascuns al părinților după decesul lor și, odată cu el, ceea ce consideră a fi adevărata ei identitate. Prin prisma însemnărilor de jurnal ale tatălui și mamei ei iese la iveală povestea lagărului Treblinka, în care până și gardienii cădeau victime conștiinței și păcatelor comise în fața unui Dumnezeu care își întorsese OCHIUL de la Infernul înfloritor în care au ajuns să trăiască. Margarita este măcinată de povara moștenirii unui sânge de călău, moștenirea omului pe care îl crede un diavol, dar a cărui adevărată poveste este pe cale de a o afla. Fiindcă orice generalizare e stupidă, e periculoasă și devine dovada ignoranței. Nu existența tuturor ucigașilor se rezumă la viața prin păcat. Unii devin victime. Fără ca asta să le justifice crima.
Istoria de la Treblinka, concentrată în jurnal și în fotografia îngrozitoare a trupurilor neînsuflețite alături de tatăl Margaritei, se conturează drept generator al tristeții, al brutalității și al nedreptății în care se zvârcolește umanul și ea se formulează într-o întrebare care umbrește subit încercările de a salva definiția omului în urma acestor tragedii: Ce este mai important, Iadul din Treblinka sau poiana cu flori care a crescut, mai târziu, pe locul său? Ce o definește pe Margarita: participarea tatălui la aceste orori sau faptele pe care avea EA să le facă în continuare? Jurnalul devine sursa crizei de identitate a femeii, conținând bucăți din adevărul crunt al oamenilor din care se trăgea.
Lealka, Moroz și Kostenko. Tu de ce crezi că purtăm uniforme negre? // Fiindcă suntem îngerii morții.
Cei trei gardieni, Lealka, Moroz și Kostenko, întruchipează cele trei reacții principale care pot fi manifestate în om în condițiile în care sunt forțați să renunțe la propria umanitate (sau poate să o trăiască din plin) prin a ucide.
Lealka: Lealka obișnuiește să treacă des pe la ei și nu scapă nici cea mai mică ocazie să mai stoarcă ceva sânge. El reprezintă omul devenit neom, mulțumit de ideile livrate de alții, însetat de sânge și de suferință. Omul mai jos de esența existenței lui ca ființă? Poate chiar omul care se potrivește exact cu definiția omului ce a făcut posibilă oroare. La Treblinka și nu numai. Compasiunea devine o imprudență în fața persoanelor precum Lealka. Generalii a căror inimă nu a fost exterminată complet de ororile de la Treblinka, cei care încă se află în tangență cu un anume cod moral nu pot oferi nicio mână de ajutor evreilor chinuiți de teroarea pedepsei de către alții, a celor precum Lealka. Agresivitatea lui reprimă zvâcnirile conștiinței celorlalți și îi obligă să ia rolul dirijorilor corului de țipete ale victimelor din lagăr.
Moroz: Tu ești un rahat, nu înger. Un laș. Un țânc. N-ai tras niciun glonț. Gardianul care își acceptă soarta și datoria, gardianul care acționează contrar adevăratei sale credințe, afirmând că știe ce înseamnă viața și ce înseamnă moartea și cum să se descurce cu ele. Încearcă să alunge toate scenele de coșmar de la Treblinka și umbra tuturor gloanțelor pe care el însuși le-a tras în cantități inepuizabile de alcool, adormindu-și simțurile și conștiința, îngropând umanul din el în noroiul întinat de cenușă și de oase putrezite din lagăr doar fiindcă trebuie. Moroz nu e un om rău. El acționează din nevoie, nu mânat de plăcerea sadică a lui Lealka, ocazional manifestându-și compasiunea față de kapo, oferindu-le hrană și, mai târziu, sacrificându-se pe sine în numele libertății tuturor victimelor de la Treblinka. Nu numai pentru eliberarea evreilor, ci mai ales pentru eliberarea gardienilor, a călăilor aceștia îmbolnăviți cronic de povara tuturor vieților pe care le-au luat. Ceea ce l-a împins la plănuirea revoltei generale nu a fost numai mila, ci și dezgustul puternic față de ceea ce au ajuns ucigașii din Treblinka.
Kostenko: Tata i-a umplut buzunarele fetei. Fără să o atingă și fără s-o mai întrebe ceva, a condus-o până la gard. Kostenko e și el prizonierul lagărului, chiar dacă are o pușcă pe care ar putea-o îndrepta către orice evreu ce-i iese în cale, către orice evreu ce ar încerca să se opună sau să evadeze. El nu încetează niciodată a fi în dezacord cu tot ce se întâmplă în jur. Poziția lui în Turnul de Observație nr. 7 îl pune în fața spectacolului zguduitor al morții, obligându-l să-l urmărească din toate unghiurile, în cele mai monstruoase manifestări ale sale. Poziția lui devine un instrument de tortură a călăului „nevinovat”. Îi este greu să accepte realitatea și fiecare suferință a evreilor se răsfrânge și asupra sufletului și a conștiinței sale chinuite. Kostenko e un „idiot” căruia îi vine greu să producă, la rândul său, durere, nici măcar din datorie.
UNDE NAIBA E DUMNEZEU?
În lagărul în care poate că doar o minte bolnavă este capabilă de a concepe ce se întâmplă cu adevărat, multe lucruri își pierd sensul. Ceasul fără ace din gară – dispariția timpului sau extinderea sa în infinitate odată cu sosirea în lagăr? Moartea – pedeapsă sau binecuvântare într-o viață în care aceasta pare să te fi cuprins oricum? Dumnezeu – mai există el sau nu? Dacă nu răspunde rugăciunilor fierbinți ale tuturor evreilor de la Treblinka, ce îl face diferit de Hitler?, gândește Moroz. Ce îl diferențiază de un antisemit?
Romanul Liliei Calancea conturează o poveste a credinței care se prăbușește, a unei clipe de neatenție din partea lui Dumnezeu care se transformă într-un veac de suferință pentru mii de oameni, punând astfel în evidență importanța grijii sale divine asupra noastră, dar mai ales, asupra conștiinței noastre – în absența căreia omul reduce totul la flăcări și cenușă. Da, torturile de la Treblinka presupun și un test al credinței, căci unde este Dumnezeul care a făgăduit ocrotirea tuturor bolnavilor și nevinovaților? Cât de mult mai pot crede oropsiții că zeul le-a croit destinul și că trebuie să se dedice acestuia? Lagărul pare un colț al Infernului ferit de privirile Lui: Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. (…) Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. (…) Că unde nu e viață, nu e nici Dumnezeu. Va putea oare Omul să-l nască din nou pe Dumnezeu?
Sunt oare un călău?
Așadar, Treblika devine lăcașul morții care nu trebuie să fie uitat exact din același motiv pentru care încercăm cu disperare să îl îngropăm în istorie: Acesta este omul. Aceștia suntem noi. Ne tragem dintr-un neam provocator de durere și de oroare sau dintr-unul al victimelor nevinovate? Ce ne oprește din a fi, la rândul nostru, criminali prin crimele altora? Suntem, oare, niște călăi?…
P.S.1 Sunt o adolescentă a secolului XXI, născută în secolul XXI și simt nevoia să-i spun Margaritei Kostenko: Margarita, nu ești un călău! Nu ești numai fiica părinților tăi, ci și fiica celor care au reușit, în ciuda tuturor acestor fapte, să scrie poezie după Auschwitz (Theodor U. Adorno), să creeze frumusețe în umbra masacrelor, a celor care au construit un viitor pe o piatră de mormânt.
P.S. 2 Vreau să las aici o bucată din volumul Liliei Calancea, ceva care m-a emoționat mai mult decât povestea în sine, și anume, unul dintre poemele cu care se încheie. Aceste poezii au săpat până la sânge în sufletul meu precum literele din jurnalul părinților în conștiința Margaritei. Le-am citit cu o amorțeală inexplicabilă, înmărmurită de impactul unor versuri simple ce oglindesc adâncimile de neimaginat ale Infernului în expansiune al Treblinkăi: Ochii morților / neînchiși / privesc cerul / din groapa comună. / Este acolo / CINEVA / Este? / Ca să-i vadă / să-i aline / să le spună de ce // răspunsul cade îndată / de sus / pământul / varul / cade în ochii deschiși / îi umple / să facă loc / pentru alt strat / de ochi neînchiși / care vor privi cerul / vor căuta / OCHIUL / Din groapă. // este acolo / CINEVA / sus / Este? / Ca să-i vadă / Măcar c-un OCHI. – (Ochiul, Kalinka)
P.S.3 Volumul Sunt oare un călău? tocmai a primit Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT și confirmă încă o dată că scriitorii care sunt invitații Întâlnirilor Alecart sunt niște câștigători, iar alecartienii sunt și niște cititori cu intuiție, nu numai pasionați.😊
*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
