Mi-au spus că jalea e un proces, cu faze. Și că pe cealaltă parte așteaptă viața. Nu aceeași viață, evident, ci o altă viață. Nu e adevărat. Durerea nu e un proces, ci o stare. Nu se schimbă niciodată, stă ca o stâncă.
Trei băieți înghesuiți unul în celălalt, cu zâmbete largi arcuindu-le buzele și făcându-le ochii să strălucească. Sunt trei, ținându-se strâns unul de celălalt, unul pe celălalt, dar ar putea la fel de bine să fie doar unul. Nimic nu-i desparte, nimic nu le tulbură clipa de grație. Sunt și atât. Hârtia îngălbenită a fotografiei păstrează ceea ce acum nu mai există. Ceea ce s-a transformat în stângăcie, în lucruri nespuse, în priviri îndreptate în jos care să nu poată reflecta suferința, înstrăinarea, ceea ce a pierdut fiecare, cum s-a rătăcit fiecare.
Trei bărbați încă tineri stau unul lângă celălalt îmbrățișați în pragul unei case, la marginea pădurii, cu întunericul nopții spart de farurile unei mașini de poliție, cu apa lacului clipocind în apropiere. Au lacrimi pe obraz, sunt uzi, plini de răni. Alături, în iarbă, o urnă funerară. Au trecut paisprezece zile de la moartea mamei și iată-i aici, pe scena unde viața lor se jucase cu câteva decenii în urmă, în locul unde niciunul nu a crezut că va reveni, îndeplinindu-i ultima dorință. Pentru o clipă, sunt din nou o singură ființă. După ce tot ceea ce nu s-a spus, dar s-a simțit s-a revărsat în pumni și în lovituri, într-o încleștare pe viață și pe moarte. Pe care Benjamin o privește fără a interveni. Rolul său de a ține familia la un loc, de a detecta orice urmă de tensiune și de a i se împotrivi, de a rămâne înăuntru, cu ei, lângă ei și de a-i ține aproape se terminase de mult. Acum fiecare trebuie să lupte cu propriile fantome și vinovății, să se răzvrătească, să caute sângele și apoi să se împace cu ce a fost. Greutatea a ceea ce se petrece chiar acum e mare, dar cele mai multe s-au petrecut deja.
Aleargă prin însăși copilăria sa. […] și-a trăit viața matură într-o îndepărtare continuă, ca între paranteze, și acum, când simte pulsul în coșul pieptului, se simte invadat de o euforie ciudată, că poate și că mai are forță, dar mai ales, că vrea.
24 de ore recuperate în secvențe scurte din acest timp suspendat care-i strânge la un loc, în îmbrățișarea de odinioară, regăsită acum, când nu se știe dacă nu e prea târziu. 24 de ore derulându-se înapoi spre momentul în care au intrat în apartament și au găsit plicul cu scrisul inconfundabil al mamei, pe care au citit „Dacă mor” și au parcurs rândurile ce au schimbat din nou totul, care l-au aruncat pe Benjamin în patul ei mare, cu cearșafuri mototolite, păstrând încă mirosul de trup în descompunere și chinul ultimei nopți de insomnie, apoi în mașina închiriată ce trebuia să-i poarte pe toți trei la casa de vacanță. Acolo unde nu-i așteaptă nimic. Acolo unde au trăit odată trei băieți, o mamă și un tată, într-un loc cu zile lungi, tensiuni mocnite, dispute și mânii revărsate brusc, cu decizii absurde și întâmplări mici, care au însemnat o bucată de copilărie. Acolo unde s-a format o legătură pe care erau convinși că nimic nu ar fi putut-o destrăma. Legătura dintre trei frați care se aveau doar unul pe celălalt. Care aveau doi părinți a căror privire era îndreptată mai mereu în altă parte și ale căror gesturi erau moleșite de lumină, îngreunate de fumul țigărilor și de băutura ce clipocea continuu în pahare. De egoism. Până în ziua în care nimic nu a mai fost la fel. Ziua în care trei copii lăsați singuri au plecat în pădure și au decis să se apropie de încăperea transformatorului electric, iar Benjamin a intrat, fascinat de forța curentului pe care-l simțea zbârnâind prin cabluri, atras de tensiunea aceea diferită de cea pe care o simțea vibrând între membrii propriei familii, ivită întotdeauna pe neașteptate, căreia învățase să-i intuiască apropierea, dar care-l lua mereu pe nepregătite, obligându-l să devină conductorul prin care ea, revărsându-se, s-ar risipi în altă parte, zgâlțâind doar puțin echilibrul fragil dintre băieți și părinți, liniștea atât de dorită, spartă de crize sau de gesturi de neînțeles. Acolo, în casa dintre copaci, înconjurată de plăcuțe care avertizau asupra pericolului, a găsit fluxul puternic de tensiune electrică de care a fost atras întotdeauna, pe care îl suportase și înainte zguduindu-i trupul și făcându-l să se simtă viu, puternic, dându-i iluzia că poate controla ceea ce se întâmplă în jurul lui. Trei frați convinși că pot înfrunta împreună totul. Până în ziua în care, după ore în șir petrecute fără să știe cum, Benjamin a deschis ochii și s-a trezit singur. Cu coloana în flăcări și pielea jupuită. Fără niciunul dintre frați alături. Abandonat, uitat. Cu trupul mic și carbonizat al lui Molly aruncat la câțiva metri de el. Trupul de care s-a agățat și pe care l-a dus în brațe în singurul loc pe care-l știa al lui: acasă. Își amintește că o legăna încet, cu grijă, ca și cum ar fi dormit. Își amintește că plângea peste capul ei și părea ca și cum ar fi fost lacrimile ei. Psihoterapeuta la care a mers după ce s-a aruncat în mare, la două zile după moartea mamei și la peste douăzeci de ani depărtare de ziua aceea, mânat de dorința de a înota până la epuizare, fiindcă știa că tot ceea ce face n-avea nicio importanță, i-a explicat că adesea, când ai trecut prin situații traumatizante, psihicul schimbă amintirile. E singura formă prin care se poate rezista. Aceeași psihoterapeută își încheie ultima ședință rugându-l să revină, pentru câteva momente, în locul în care se afla transformatorul electric. La clipa în care a luat în brațe trupul carbonizat al cățelușei care i-a salvat lui, printr-un miracol, viața. De atunci, din urmă cu peste douăzeci de ani, până în prezent, într-un arc voltaic peste timp, acum, când aude vocea femeii din fața lui spunând: Desigur, cea pe care o ții în brațe este surioara ta!
E straniu să vezi din nou locul acesta. Am fost aici de multe ori, dar în capul meu. Am alunecat printre întâmplări, iarăși și iarăși. Și acum…
24 de ore derulate înapoi, în salturi și, printre ele, clipe crezute pierdute, care dobândesc pe neașteptate consistență, desprinzându-se dintr-o altă viață și luminând momentele de camaraderie sau de competiție între frați, echilibrul fragil, dar de nezdruncinat dintre Benjamin și Pierre, cel mai mic dintre ei, însingurarea și ușorul dispreț față de ceilalți doi al lui Nils, primul care se desprinde de irealitatea vieții pe care o duce familia în aproape deplina ei izolare de comunitate. Un adevărat puzzle în care amintirile se succed și recompun, parțial, dar percutant, mâniile mamei, dezlănțuite pe neașteptate, instabilitatea sau indiferența doar rareori întreruptă de o tandrețe aproape sufocantă, de căldura după care fiecare dintre ei tânjește, provocările bărbătești ale tatălui, inconștiența din atitudinea celor doi adulți care, deși prezenți printre copii, par mai degrabă absenți, pierduți în propriile angoase și în liniștea indusă de băutura în care își caută împăcarea. Plictiseala din orele de siestă ale părinților, umblatul prin pădurea din care nu mai știu să ajungă acasă decât după o nesfârșită rătăcire de nimeni însă observată, năzdrăvăniile uneori sălbatice și violente ale lui Pierre, mereu acoperite de Benjamin, greșelile ivite pe neașteptate, înotul în apele reci ale lacului și revenirea epuizantă la mal, în plin întuneric, după ce au fost împinși de voința de neclintit a tatălui de a înconjura geamandura pentru a-l desemna pe cel mai bun. De peste tot pândește pericolul. Dar niciunul dintre părinți nu e capabil să iasă din sine pentru a-i privi cu adevărat pe cei trei și pe fiecare în parte. Nici ei nu pot să vadă că lațul pare a se strânge tot mai puternic în jurul lor, că se zbat cu disperare pentru a îndepărta nenorocirea, dar că aceasta e tot mai aproape, mai densă, mai palpabilă. Trebuie doar ca întâmplarea să decidă sub ce formă va lovi.
Iată cum trec, unul după altul, toți băieții care au fost el însuși.
Reveniți la casa pe care au părăsit-o în grabă și definitiv, cei trei frați își amintesc de plasa de pescuit pe care o întinseseră cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. La care nu se mai gândiseră, dar pe care o regăsesc acum intactă. La cinci metri în adâncuri, un mormânt plutitor, unde peștii atârnă unii lângă alții, în diferite stadii de descompunere. După ziua aceea viața a continuat. În tipare identice sau doar nesemnificativ schimbate. Numai privirea lui Benjamin, devenită mai întâi privirea unui adolescent, apoi a unui tânăr și, în cele din urmă, privire de bărbat, a învățat să descifreze semnele disfuncționalității. Să înțeleagă și să accepte. Că ei toți și fiecare în parte au fost defecți. Că el, mai mult decât ceilalți, este defect. Că ceva nu a fost în regulă. Că iubirea nu a fost suficientă. Că, poate, grija e mai importantă decât iubirea. Că, în absența privirii atente a părinților, orice se poate întâmpla. Și totul poate fi distrus. Au învățat cu toții să meargă mai departe, printre mici scene de familie ce mimau normalitatea. Benjamin a continuat să privească înainte chiar și după ziua în care tatăl, după ce îi promisese un tur cu schiurile numai pentru ei doi, a sfârșit cu trupul înțepenit pe un pat de spital după două atacuri cerebrale. Chiar și după una dintre aniversările mamei, terminată brusc atunci când Pierre s-a gândit să îi dea un nume pisoiului pe care i l-au făcut cadou: Molly. Chiar și după descoperirea bolii care le-a închis mama în ultimele ore de viață într-o tăcere îndărătnică, prin care niciunul dintre frați nu a reușit să răzbată până la ea, chiar și după ce grimasa aceea urâtă, ca un soi de rânjet, i-a schimonosit fața înainte de a-i lăsa definitiv așa cum au fost o mare parte din viață, singuri. Și anii trec, iar acolo sus se petrec lucruri, familii își fac bagajele și dispar, totul rămâne gol, anotimpurile se înlănțuie și deceniile trec, totul e într-o schimbare permanentă, dar la cinci metri mai jos plasa e încă sub apă, așteptând răbdătoare, îmbrățișând tot ce-i trece pe aproape. Către plasa aceasta plină de cadavre în putrefacție, de vârtejuri întunecate, de vinovății niciodată aduse în discuție, de bulboane periculoase pe care le-au evitat cu grijă până când s-au îndepărtat atât de mult unul de celălalt încât nu știu decât că se numesc frați, nu și cum e starea de a avea un frate, de a fi frate, se îndreaptă acum cei trei, conduși pentru ultima dată de voința mamei. Către mormântul în care și-au îngropat copilăria. Către casa de departe, către ei înșiși, către adevărul fiecăruia dintre ei.
Dar din ziua aceea în el a persista aceeași senzație: că n-avea nicio importanță.
Tulburător, puternic, extrem de atent construit, ca și cum te-ai arunca pe un tobogan cu capul înainte, plonjând în întuneric și așteptând, cu inima bătându-ți asurzitor, să vezi unde te vei opri, dacă vreodată coborârea se va sfârși și oprirea va mai fi posibilă, Supraviețuitorii e un amestec de lirism bine temperat, traumă și imagini tăioase, strecurate subtil pentru ca neliniștea și răul să rămână permanent acolo, chiar dacă par uneori îndepărtate de resemnarea care vine odată cu vârsta. Subtil în analiza mișcărilor sufletești, în treptata dezvăluire a unor momente ce ascund tensiuni și nevoia de a fi lângă ceilalți, percutant în reconstituirea din secvențe minuscule a unor vieți ale căror cicatrici sunt vizibile în plăcerea lui Nils de a fotografia chipurile înghețate de moarte ale părinților, în capetele de cartofi prăjiți pe care Pierre nu le mănâncă niciodată, fiindcă pielea lui murdară le-a atins, în indiferența lui Benjamin față de ceea ce i se întâmplă, romanul lui Alex Schulman păstrează în traducerea Elenei-Maria Morogan toată forța, tristețea și neliniștea unei cărți care nu se uită ușor.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
