Supunere, de Michel Houellebecq sau Despre ce ne așteaptă

„Mi-e silă de viața pe care o duc, sunt sătul de mine, dar de aici până la a-mi schimba complet existența, e cale lungă!” (J. K. Huysmans, En route). Cam așa își ține echilibrul romanul lui Michel Houellebecq, Supunere (Editura Humanitas Fiction, 2015). Încadrat chiar de către autor în genul political fiction, firul romanului își duce existența într-un viitor apropiat, anul 2022, în care Franța este în plină schimbare.

În aceste coordonate este prezentat François, protagonistul romanului. Conferențiar la universitatea Paris III – Sorbona, cu o viață strivită de abulie. De altfel, el imprimă imaginea unei oscilații între omul care luptă împotriva cuptorului cu microunde și intelectualul care vrea să „repare” societatea. Sigur, o existență construită sub acoperișul unei negări continue. Lupta lui François recidivează constant și îi conservă starea de inerție: „Voi fi atunci doar o juxtapunere de organe în descompunere lentă, iar viața îmi va deveni o nesfârșită tortură, mohorâtă, fără speranță, meschină.”. Totodată, François păstrează un anume orgoliu și se găsește în situația neînțelesului, a omului născut înaintea vremii sale.

Noul regim politic se impune prin acte de violență mușamalizate de mass-media. În final, se dovedește a fi anestezia care proiectează o obișnuință aproape indiferentă: „M-am întors în magazin, am pășit peste cadavru (…). Am luat de pe rafturi un sandvici cu ton și salată de crudități, o bere fără alcool și ghidul Michelin.”. Ca efect al atacurilor, procesul alegerilor este grăbit semnificativ. Astfel, noul președinte al Franței este Mohammed Ben Abbes. Pasajele politice, de o intensitate calculată, oferă imaginea unui discurs precipitat. Poate comentariul unui meci de fotbal, cu un minut înainte de gol. Franța se scufundă brusc într-un vid al ideologiilor. Vid care îi dă dreptate lui Toynbee: civilizațiile nu mor asasinate, ci prin sinucidere.

Învățământul resimte primul schimbările politice. Mai exact, doar profesorilor musulmani le este permis să predea, ceilalți profesori fiind scoși la pensie (cu pensii potrivite să le cumpere liniștea). În scurt timp, scade șomajul în rândul bărbaților, pentru că societatea islamică nu permite femeii să profeseze. În această situație, supunerea devine o evidență ostentativă. Chiar și așa, viața din Franța se dedublează. Oamenii precum François, conștienți de schimbare, sunt condamnații comparațiilor: „Anul trecut, pe o vreme ca asta, ar fi apărut primele fuste scurte.” Femeile, magazinele, petrecerile sfidează balanța dintre „înainte” și „acum”. Mai mult, plasată în viitor, supunerea femeii sună a înjumătățire, dacă nu chiar a regres. Supusă bărbatului, casnică, măritată de părinți, în timpul adolescenței. Așadar, prototipul ideal al femeii, pe care îl descrie Huysmans în Marthe, rămâne valid: „Femeie bucătăreasă cea mai mare parte din timp, ea trebuia să fie în stare să se preschimbe în „fetiță” la ore fixe.”.

 Supunerea lui Houellebecq nu fotografiază doar situațiile propriu-zise, care aduc schimbări financiare și căsnicii avantajoase. Odată adusă în discuție existența unui Demiurg, asumarea devine o forță impetuoasă. „Prima oară în viață am început să mă gândesc la Dumnezeu, să iau serios în considerare ideea unui soi de Creator al Universului care-mi controlează fiecare gest, și reacția imediată a fost de spaimă. M-am liniștit treptat, ajutat și de alcool, repetându-mi că sunt o persoană măruntă, că Atotputernicul are griji mai importante etc., dar nu-mi dădea pace ideea, înfiorătoare, că-și va da dintr-odată seama că exist și că-și va pogorî mâna pe mine, căptușindu-mă cu un cancer de maxilar, ca la Huysmans, era un cancer frecvent la fumători, și Freud făcuse unul, da, un cancer la mandibulă părea plauzibil. Ce-o să mă fac după o extirpare de maxilar?”. De altfel, acest resort se va regăsi, sub diferite forme și perspective, pe parcursul întregului roman.

Din punct de vedere politic, Houellebecq urmărește ideea că „patria nu este suficientă” decât sub completarea unui crez. Sigur, legată de ceva mai puternic, de o mistică de ordin superior. În fond, o oscilație continuă între frică și recunoștință, între a crede și a cerceta.

Un alt fir al romanului găsește mobilul în dependența lui François față de subiectul tezei sale de doctorat. Mai exact, Joris-Karl Huysmans sau ieșirea din tunel. Interesul capătă încă de la început coordonatele obsesiei, întreaga existență a lui François stând sub semnul comparației cu Huysmans. Copleșit de tumultul politic, profesorul se retrage în mănăstirea unde își scrisese teza de doctorat și unde Huysmans scrisese En route. Șederea lui devine o oglindă. De la liniștea pe care o caută în viața monahală, până la țigările ascunse printre cărămizile mănăstirii. Chiar și în fața noului regim politic și a schimbărilor pe care acesta le presupune, François se raportează la viața lui Huysmans. O personalitate care trăise cu două sute de ani înainte și care asimilase un alt cadru religios. Așadar, supunerea își întinde tenebrele și în conștientul lui François. Cu toate acestea, incapacitatea profesorului de a reacționa rămâne intactă. În fond, o formă de supunere prin lipsa participării la propria viață.

Michel Houellebecq reușește să condenseze dorința de supunere (și negarea ei). Cu siguranță, o lectură densă, o meditație asupra declinului. Senzația de ”roman profetic” urmărește cursul scriiturii și creează un aliaj între Minunata lume nouă și 1984. Între fascinația lui Huxley pentru fenomenele religioase și frica de dominația politică a lui Orwell. Fără îndoială, Supunere este un roman ubicuu, prins între exterior și interior. „Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare și simplă în același timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forță, este că punctul de vârf al fericirii omenești se află în supunerea absolută.”

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!