Povestea Caterinei este o poveste mare, lichidă și mișcătoare precum marea pe care ea o traversează, o poveste frumoasă, poate prea frumoasă pentru ca să o poată cineva surprinde în scris. Caterina e liberă, s-a născut liberă, cine ar putea-o opri? Nu e nevoie de scriere pentru ca lucrurile să existe.
E nevoie totuși de scriere pentru ca poveștile și adevărurile să ajungă la noi. Să devenim conștienți de ceea ce există. De realități care, sub o altă formă, se perpetuează. De voci și de prezențe, de ființe care nu își pot face în alt mod simțită prezența. Pentru că nimeni nu le vede altfel decât ca pe niște obiecte, mărfuri ce se pot cumpăra pe nimic. Ca pe niște străini. Ca pe niște brațe de muncă al căror suflet trebuie să fie mut pe vecie. Nume stranii, numere într-o statistică. Și pentru acești oameni scrie Carlo Vecce Surâsul Caterinei. Pentru sclavii moderni. Imigranți, trupuri abrutizate, abuzate, cei a căror poveste de viață e însemnată cu suferință, cu speranțe de prea multe ori spulberate, cu prea puține momente luminoase. Al căror chip nu ne spune nimic. A căror culoare a pielii, a căror formă a ochilor, a pomeților, a nasului sunt diferite de ale noastre, la fel ca modul în care ajung să ne vorbească limba. Dar care tânjesc să fie văzuți, ascultați, acceptați. Care simt cu aceeași intensitate ca noi. Care, fără să știe – și fără ca noi să vrem să știm –, oferă. Adeseori mai mult decât cer. Aceasta e pledoaria profund umanistă a lui Carlo Vecce din ultimul capitol al romanului său, o pledoarie pentru demnitate umană, pentru libertate. Amintindu-ne, în același timp, un adevăr pe care îl uităm adesea, iar ultimii ani o dovedesc din plin: civilizația italiană (a se citi europeană!) nu ar fi existat dacă cineva ar fi închis porturile noastre. Civilizația italiană (a se citi europeană!) le datorează mult din ceea ce este sutelor de mii, milioanelor de străini, aduși pe continent cu forța, ajunși aici siliți de realități cumplite. Caterina din cartea sa e unul dintre ei. Caterina, sclava cercheză, mama lui Leonardo da Vinci. Cea care odată fusese Wafa-naka, Ochi de cer, pentru că ochii ei erau de un albastru adânc ca aceia ai mamei și ai tatălui – o fată liberă, născută în munții înalți ai Caucazului, o fiică ce părea mai mult un fiu, sălbatică, neacceptând să fie tratată ca un bun al cuiva. Ekaterini pe numele ei de acasă. Chiar dacă nu a fost fiica prințului Yakov, așa cum și-o imaginează Carlo Vecce, Caterina a fost, pentru un timp, o ființă liberă.
Voici le temps des assassins. Dar poate că vremea asasinilor a fost mereu. De când a început Istoria, o oroare care durează de mai bine de zece mii de ani.
Pe firul unei istorii în care gloria fiului a pus în umbră existența părinților, iar despre mamă nu s-a știut mult timp nimic și mai târziu informațiile au fost minimale, fiind imposibil de identificat cu exactitate ceva despre originea și familia ei de proveniență – mai mult, numele de Caterina a ieșit la iveală doar în 1839, într-o culegere de scrisori și documente despre artiștii italieni ai Renașterii, într-unul dintre cele mai puțin poetice acte posibile: o declarație fiscală -, făcând apel la toate documentele disponibile în acest moment, unele recente, valorificând intuițiițiile lui Renzo Cianchi consemnate sub forma unor notițe publicate apoi postum în 2008, după o muncă deloc facilă și o documentare pe cât posibil exhaustivă, Carlo Vecce reface destinul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci. Brodând un posibil adevăr de viață. Nu pentru că el ar putea schimba ceva esențial despre personalitatea sau opera lui da Vinci, nu pentru a umple golurile unui arbore genealogic ce îi poate interesa cu adevărat doar pe specialiști, nu pentru că s-ar mai putea discuta, la peste 500 de ani de la moartea artistului, de o certitudine în ceea ce o privește, ci pentru că, fie și ca posibilitate, viața Caterinei, sclava cercheză târziu eliberată – și mama unui geniu al Renașterii – vorbește despre viața a mii și mii de femei. Din toate timpurile. Femei ce nu au fost libere, dar care au visat și au luptat pentru libertatea și pentru demnitatea lor. Femei care au reușit să facă lumea din jurul lor un pic mai bună. Un pic mai frumoasă. Care nu au încetat să fie libere în mintea și în inima lor. Femei mândre, femei talentate, femei fără nume, femei care și-au uitat limba și țara, dar care au învățat să supraviețuiască. Și chiar dacă această Caterina nu ar fi fost niciodată mama lui Leonardo, și dacă toate acestea ar fi fost doar visul unei jumătăți de vară, sau mirajul unui bătrân profesor puțin cam scrântit, totuși realitatea brutală a unei sclave adolescente, care, ca și alte mii de alți băieți și fete, ființe invizibile și ignorate de Istorie, ajunge pe continentul nostru, ducând cu sine tot bagajul său de suferință și durere, reprezintă în sine un lucru atât de scandalos, încât reușește să facă țăndări întreaga civilizație europeană și occidentală. Caterina devine astfel mai mult decât mama lui Leonardo da Vinci, mai mult decât cea căreia e posibil să-i datorăm surâsul Mona Lisei și mult din ceea ce se regăsește în operele lui Leonardo părând învăluit în mister, în tânjire și adorație. Devine o ființă vie. A cărei poveste Carlo Vecce alege să o spună legând-o de întâmplările altor vieți, dar mai ales de realitățile timpului în care a trăit: secolul al XV-lea – cu toate minunile și împilările lui, cu toate schimbările și adevărurile recuperate cu o acribie de istoric. Redate cu un extraordinar simț al cuvântului ce poartă în sine vraja posibilului, a miraculosului devenit palpabil. Care nu le ascunde cruzimea, însă le conferă o frumusețe de basm, de poveste sacră. Neeludând realități zdrobitor de nedrepte, dar asimilând mituri, legende, crâmpeie de aventuri fantastice, de narațiuni exemplare. Precum cele despre zei și narți, credințe în profetul Yelieh, vrăjitorul tunetului și al ploii, fragmente din epopeea Setenayei, mama narților, din basmul țarului Saltan, istorisiri despre amazoane, comori ascunse, duhuri ale apei, cruci de lemn atârnate în copaci sacri. Într-o carte a unei lumi și a unui timp în care se mărturisește despre existențele – și trăirile – a nenumărați oameni. În care imaginația recuperează bucăți de adevăr.
Asupra unui singur lucru insistă Caterina cu tărie și mândrie când vorbește: s-a născut liberă, ca vântul și ca animalele sălbatice, dintr-un neam pentru care binele suprem este libertatea.
Povestea Caterinei alege Carlo Vecce să o spună prin voci de bărbați. Unii dintre ei cred cu tărie că doar ceea ce e scris există cu adevărat, alții sunt oameni simpli, care nu știu să scrie și să citească, iar alții, precum Yakov, prințul cerchez, tatăl micuței Ekaterini, aparțin unui neam ce nu cunoaște alfabetul, dar își respectă oaspeții, femeile sunt egalele bărbaților și cuvântul dat e sacru. Sunt bărbați pe care îi leagă faptul că destinul lor s-a intersectat pentru un timp cu cel al unei copile cu plete blonde și ochi albaștri, devenite foarte devreme sclavă, purtată departe de meleagurile în care a crescut, pe fluvii și pe mări, ajunsă probabil la Constantinopol și de acolo la Veneția, iar mai târziu în Republica florentină. Vocile aparțin bărbaților pentru că timpul în care a trăit Caterina e timpul lor. Al voinței și al cuvântului lor. Doar două voci de femei se strecoară printre ale și surprind condiția femeilor din vremea Caterinei. Prima e a Mariyei, sclava rus ajunsă în casa venețianului Iacomo din Constantinopol – și ea o copilă odată liberă, prinsă și târâtă pe piața de capete din porturile lumii, învățând să-și uite limba și identitatea ca să poată supraviețui, cu trupul mutilat de dorința bărbaților care l-au posedat, de mâinile ce îi stabileau valoarea, cu sufletul pitit undeva adânc ca nu cumva să fie și el întinat de mizeria lumii în care ajunge. Care vede în Caterina pe sora ce trebuie protejată (surioara asta a mea, siestrenka Katiusha, care mereu are aerul că tocmai a poposit pe pământ de pe vreo stea din cer) și e convinsă că, odată ajunse la Veneția, își vor redobândi libertatea. Destinul Mariyei este tragic – o viață curmată fără milă, sfârșind în suferință, cu mințile pierdute. E o viață în care doar gândul la Maica Preacurată aduce o rază de bucurie și credința că bunătatea e lumina ce face totul suportabil. La polul opus se află Ginevra, cea care refuză să se supună constrângerilor timpului și să se căsătorească, tânăra ce se dăruiește fără regrete celui pe care-l iubește, pe care-l va purta în suflet aproape toată viața, care-și va cuceri o anumită independență în casa fraților, va ajunge să administreze veniturile lor și, aproape la bătrânețe, se va căsători cu Donato, bărbatul iubit a cărui viață a fost salvată de sclava Caterina. Pe care în cele din urmă o va elibera. Între Mariya și Ginevra se întrevăd chipurile a nenumărate femei – de condiție umilă sau nobilă, soții, mame, fiice, sclave. Ele își fac locul însă mereu în poveștile și în viețile bărbaților, legate de voința sau de indiferența acestora. Între ele, Caterina devine întruchiparea unei frumuseți și a unei dârzenii parcă din altă lume, amestec de candoare și de tărie sufletească. Prezența ei, recuperată la vârste diferite, printre atâtea întâmplări, rămâne mereu luminoasă – o atingere miraculoasă în viețile tuturor, întrezărirea unei demnități, a unei forțe lăuntrice și manifestare a dorinței de libertate pe care nu le cunoaște cu adevărat niciunul dintre bărbații de care este legată.
Poate că în pragul morții avem nevoie să înțelegem, să înfășurăm din nou ghemul existenței noastre, să găsim firul care ne leagă de viețile altora, pentru ca să avem măcar iluzia că viața noastră a folosit la ceva, poate în ciuda a ceea ce-am dorit sau poate fără să fim conștienți de asta, și că un gest de-al nostru neînsemnat pentru noi a avut consecințe importante și durabile în existențele celorlalți.
Posibila viață a Caterinei este însă pretextul reconstituirii deopotrivă documentate, realiste și încărcate de fire magice a ritmurilor și constrângerilor sociale ale vremii ei. Ca într-o succesiune de stampe, cititorului i se dezvăluie realități din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii: asprimea existenței pe platourile înalte ale crestelor caucaziene, dominate de Oshamakho, muntele sacru, acolo unde prințul Inal și triburi ce vorbesc limbi guturale luptă pentru a face față tătarilor, unde doar femeile șaman stăpânesc meșteșugul de a reproduce siluete pe o pânză de in și libertatea e valoarea supremă a vieții, apărată cu shashka; viața în Tana, locul care pare a nu mai avea nimic din aura legendară ce aprindea imaginația venețienilor, acum prosper doar prin comerțul cu pește și caviar, dar mai ales cu fete ce au fost luate captive sau vândute de familii sărace și care apoi ajung în Serenissima Republică și în alte porturi ale lumii, în ateliere de țesut, ca dădace sau pentru a bucura trupurile bărbaților cu punga plină. Un comerț cu capete la care biserica închide ochii și care aduce venituri celor ce se aventurează în locuri atât de îndepărtate. Biserica era permisivă, dar oficial detesta acest tip de negoț și se preocupa de sănătatea spirituală a sufletului, trimițând preoți și călugări să boteze păgânii, dându-le nume de sfinți și de sfinte. Maria, Maddalena, Caterina, Lucia, Benedetta. Iar în jurul notarilor și preoților era un cerc opac de mijlocitori, samsari, misiți, asemănător și apropiat aceluia din jurul înfloritoarei activități a curtezanelor. Departe de Veneția, Florența, Genova, republicile ce își dispută întâietatea, e Constantinopolul, cel mai frumos și mai bogat oraș din lume, orașul cu cupole și statui de aur, presimțindu-și apropiata cădere, deocamdată însă mai trufaș ca cetățile italiene, o piață la fel de înfloritoare pentru comerțul cu sclavi. Viața pe mare și cea din atelierele diverselor bresle, lupta pentru putere, soarta mereu schimbătoare a afacerilor, dar mai ales a oamenilor, amenințarea ciumei, arderile pe rug, pedepsele prin decapitare, subterfugiile prin care senatori precum Ieronimo Badoer se îmbogățesc din afaceri ilegale și periculoase cum e cea pe care i-o propune lui Donato, de a bate monede dintr-un aliaj mai puțin valoros, destine precum cel al cavalerului florentin Francesco Matteo Castellani, ale notarilor și ale unor aventurieri ca Antonio, tatăl lui Piero, reîntors în Vinci după ce a fugit la Barcelona, a cutreierat prin Africa, a făcut afaceri în Fes, orașul sfânt întemeiat descendentul Profetului, s-a îndrăgostit de Shagal, pe care a răpit-o din casa tatălui ei negustor evreu, persecuțiile evreilor în Spania, viața celor ce fugeau în armată și se puneau în slujba unor orașe învrăjbite, traiul la țară și în atelierele în care se țese mătasea învelită în fire de aur, în atelierele lemnarilor, aurarilor, pictorilor sau pe străduțele din Veneția și Florența, la țară, muncind pământul, dar având o mai mare libertate, în ciuda greutăților, decât în orașe, totul se perindă prin ochii cititorului. În firele ei se reconstituie povestea Caterinei, a aventurilor ei ca sclavă și apoi a întâlnirii cu Piero din Vinci, a nașterii unui băiețel ce este dus la Roata Inocenților, apoi a reîntâlnirii celor doi și a venirii pe lume a lui Leonardo, eliberarea și căsătoria cu Antonio Zurbagiul, a legăturii niciodată rupte – tânjire și nevoie de a reveni în edenul pierdut – dintre Caterina și fiul ei Leonardo. O călătorie (propriu-zisă) și una narativă aproape neverosimile, care se desfășoară prin cele mai variate medii și se scrie în cele mai diverse registre. Deopotrivă crudă și fabuloasă. O călătorie în care, pe rând, lumea secolului al XV-lea și Caterina se află în prim-plan. O călătorie în care bunătatea și nedreptatea coexistă, în care întâmplările fericite și cele mai atroce fapte alcătuiesc plămada unor realități pe are Carlo Vecce le scoate din negura timpului pentru a ne reaminti că suntem cu toții ființe umane, suntem cu toții făpturi hăituite, înconjurate de primejdii, e normal să ne ajutăm. Fiecare viață e un miracol ce nu se repetă și trebuie salvată cu orice preț, căci, dacă se pierde, odată cu ea dispare un întreg univers de sentimente și de amintiri, de chipuri și de dezmierdări.
Aud lucruri pe care cu greu le pot crede, aventuri ce s-ar putea citi într-un roman sau asculta de la un rapsod, dar nu cred că pe toate le inventează fantezia fetei. Trebuie să fie un fond de adevăr în ele, dar acesta este preschimbat în forme fabuloase, care mie mi se par stranii pentru că izvorăsc din felul ei de a vedea lumea și de a ne vedea pe noi.
Surâsul Caterinei ar putea fi surâsul al cărui mister Leonardo l-a prins pe chipul Mona Lisei. Ar putea fi surâsul unei tinere care a devenit sclavă, a fost purtată pe mările lumii, a ajuns în Constantinopol, într-un atelier de țesut mătase cu fir de aur din Veneția, în mai multe case din Florența și apoi și-a împlinit visul de a fi din nou liberă. Ar putea fi surâsul unei mame care își ține la piept copilul ce s-a născut liber în ciuda condiției ei de femeie privată de orice drept. Un copil despre care nu știe că va fi unul dintre cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Pe care însă îl iubește. Surâsul Caterinei conține în el întreaga demnitate și tristețe a celor ce au fost nevoiți să-și uite limba și obârșiile – pe care le regăsesc probabil doar în vis, dar care strălucesc într-o amintire de-o clipă. Carlo Vecce recuperează în Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci (în splendida traducere în limba română a Oanei Sălișteanu) multiplele chipuri și realități ale unei epoci, viețile unor oameni, dar mai ales, personalitatea unei femei. Așa cum doar imaginația ne permite să o facem.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
