Ceai amar și Întâmplări dintr-o viață, de Sylvie Germain

Sylvie Germain scrie sub semnul urgenței: timpul trece alert sau se dilată, vindecă și rănește din nou, nu-ți lasă momente să respiri, dar, dacă ți-ar lăsa răgaz să înțelegi totul dintr-odată, ai plânge. Romanul este, în același timp, o tresărire violentă, o inflamare, o reverie, o întrebare. Și dacă acest disc negru-cenușiu, care freamătă sub corpul ei în imponderabilitate, este de fapt gura unui hău gata s-o înghită? Scriitura are o eleganță desăvârșită, o aviditate spontană, imortalizări memorabile și o impalpabilă impresie de deja-vu, ca și cum trăirile personajelor sunt de fapt retrăiri, ca și cum poveștile lor ar fi reîncarnări, ar fi reîntregiri ale unui doliu uitat. Însă și când ai reîntregirile, tabloul nu este complet, lipsurile îți amintesc de întreg, iar tu nu ai fost niciodată un întreg.

Pe Lili copil, imaginea ei de ființă orfană și înțeleaptă, o recuperăm încă din primele pagini și încercăm să înțelegem această interioritate fragilă care se simte călău, care își pune întrebări existențiale, dar fără să exteriorizeze aproape nimic din ce nu și-a propus. De când era (mai) mică și (mai) inocentă, dar nu lipsită de apărare, de când încă era curioasă, de când locuia numai cu tatăl ei și o entuziasmau nespus vizitele la bunica. O cunoaștem pe Lili încă dinainte să o cheme și Barbara. O cunoaștem și, în același timp, nu o vedem din spatele acelor gratii invizibile ale distanțării de un altul, ci vedem prin sufletul ei intrigat, ne atașăm și realizăm că ne-am atașat abia după ce devine un adult dintr-o bucată, fragmentat și adunat în sforțarea de a se obișnui cu sine, cu realitatea identității ei și cu lumea din jur. Afectată de un oarecare „efect tribal”, antrenată să-și ascundă frustrările și nevoia disperată de afecțiune, Barbarei îi place să lase impresia de putere și își joacă rolul de femeie independentă cu demnitate. Cu demnitate și revoltă mocnită.

A renunțat la pictură. Nu și-a dus niciodată până la capăt poveștile de dragoste sau poate că, dimpotrivă, doar a știut de fiecare dată să le încheie la timp.

Când, totuși, știi că trebuie să te oprești? Când, într-o viață de om, știi că este timpul să te încrezi în rațiune și când este momentul oportun să dai frâu liber doar acelei pulsiuni a subconștientului? Nu întrebările o definesc pe micuța Lili, ci însăși incertitudinea este cea care o seduce și o modelează până când ajunge matura Barbara și mult după asta. Incertitudinea care naște frică, naște gelozie, ascunde secrete, care o lasă pustiită, o face să abandoneze tot ce îi dădea impresia de vitalitate. Lili privește sensul propriei existențe cu spirit ludic și, totuși, sumbru. Cu o anumită detașare. Cum să rămâi serios cu un Dumnezeu care este atât de puțin serios, care le lasă pe creaturile sale să fie victimele unor fantezii atât de halucinante? Individualitatea ei va fi absorbită parțial de noua familie, mania tatălui pentru echidistanță răpindu-i brutal orice speranță că ar putea fi privilegiată în ochii lui, printre fratele și surorile vitrege. Însăși țara va arde în acea perioadă, prejudecățile ducând la violențe, violența la moarte, iar revolta nu va îngloba doar disperare și suferință, va însemna dezintegrare și partizanate.

Și, mai ales, cum să rămâi credincios în fața absurdității, a cruzimii care schimonosesc atât de des viața?

Figura maternă lipsește cu desăvârșire din viața personajului, cel puțin figura aceea caldă, vie, autentică, cuibărită în imaginația ei și pe care o studiază uluită în fotografia veche din casa bunicii, singura legătură cu trecutul. Acea figură la care se trezește visând și/sau sperând câteodată, pe care o asociază dezastrului, abandonului, trăind sub stigmatul vinovăției, rămâne o umbră ștearsă până când adevărul brutal, dar nu total, îi este revelat. Riscă, dar niciodată din toată inima; gândul de a avea copii este repede alungat de umbra mamei, atât de subtil, încât pare că nici nu este menționat, atât de brusc, că pare a nu-l fi avut niciodată. Să fii mamă presupune întâi de toate un pact pe care îl are de făcut cu trupul ei, apoi cu sinele, dar Lili Barbara nu ia niciodată în considerare această posibilitate: a văzut prea multe maternități ratate, a respirat traumele lor, le-a avut în fața ochilor, le-a pipăit cicatricile. Toate femeile din viața ei au fugit, mai devreme sau mai târziu. Sau copiii lor au fugit de ele, pentru a se salva. Imaginea maternă oglindită de memoria absenței și a morții o descurajează, o scufundă în preajma pierderii de sine.

Unde ar putea ea să mă cheme, dacă nu în mijlocul mării, în mijlocul morții?

Romanul are un acut spirit de analiză, de percepție și, paradoxal, de înstrăinare. Narațiunea tinde să te apropie de slăbiciunile, de ciudățeniile, de interioritatea unui personaj, pentru ca apoi să te izbească șocul provocat de dualitatea trăirilor, de simplitatea opțiunilor, de complexitatea firelor care se țes între sinele lui Lili și ceilalți.

Protagonista romanului este însăși viața, o altă viață alcătuită din multitudinea de vieți, cu zbuciumul fiecăruia, cu simplitatea fermecătoare sau dureroasă a zilelor și alegerilor, a întrebărilor și răspunsurilor. O viață care a înlănțuit mai multe destine, diverse conjuncturi, a cunoscut boala și a risipit, a crezut și a blestemat, a abandonat și a (re)născut. O viață care și-a recăpătat amintirile și a învățat să trăiască din nou cu ele, care s-a obișnuit cu dispariția și a știut să o imortalizeze. Care a uitat de muzică și apoi a adus-o din nou în viața ei. O viață ca o comedie, ca o tragedie. O viață ca un ceai amar în care insiști să pui cubulețe de zahăr până ajungi să te obișnuiești, într-un final, cu gustul.

 

*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național. 

Articolul integral îl veți putea citi în ALECART 21 ce va apărea pe 2 octombrie.

(Vineri, 5 oct., ora 14.30, „Întâlnirile Alecart” la FILIT. Invitați: Sylvie Germain & Eduardo Caballero sau Întâmplări dintr-o viațăAlt nume, altă ușă. )

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!