O tăcere care spune totul
Tăcerea, acest vid sonor care se strecoară între cuvinte, între gesturi și priviri, între noi și ceilalți are o densitate ce depășește orice gând articulat. În tăcere nu se ascunde absența, ci se revelează esența – ceea ce este prea consistent sau prea pur sau prea instabil pentru a fi spus. În spațiul dintre ochiul celui ce oferă și privirea celui ce receptează se conturează o scenă în care nu personajele, ci însăși ideea de ființă este jucată.
Această tensiune mută între revelație și opacitate, între imagine și privire este explorată de Ingmar Bergman în Persona. Opera devine o meditație asupra naturii spectacolului și a dualității esențiale a ființei: cea care privește și cea care este privită, cea care poartă o mască și cea care o dă jos. Tăcerea actriței Elisabet nu este un gol de comunicare, ci un act extrem de a comunica, o explozie de sens prin chiar retragerea din convenția teatrală a discursului. În fața atrocităților lumii, de la Vietnam și Holocaust la maternitatea refuzată, cuvintele nu mai sunt suficiente. Rămâne doar ecranul – sau scena, imaginea și, în fața lor, spectatorul. Acesta din urmă nu este pasiv, el devine co-creatorul suferinței, al dedublării, al tăcerii. Alma, devenită personajul-oglindă, vorbește, se confesează, umple cu febrilitate absența, însă ceea ce pare inițial un monolog al unei voci care se naște din gol, se transformă într-un dialog subînțeles; unul care nu este rostit, ci simțit prin priviri, prin gesturi suspendate.
Cine tace și cine vorbește
Spectatorul vine la teatru nu doar să vadă, ci să fie martor, să participe în tăcere la o naștere – căci fiecare reprezentație este o naștere unică și irepetabilă a unui adevăr scenic, a unui act de viață purificat/transfigurat prin noua formă. Este momentul în care cel ce ia loc în sala de teatru renunță la sine și se așază în umbra unui act viu, într-un gol care devine plin prin ceea ce primește. Actorul, în schimb, înfruntă această tăcere ca pe un abis. El simte privirea, o primește în carne și o revarsă sub forma unei prezențe amplificate. Tăcerea dintre el și sală este un limbaj nevăzut, o „conversație” percepută din vibrații. Este o tăcere activă, ce devine materia actului teatral. În lipsa ei, jocul nu are valabilitate. În prezența ei, orice cuvânt rostit capătă greutate, fiecare gest devine ecou. Tulburarea tăcerii ar distruge vraja, acel echilibru fragil între ficțiune și real, între ceea ce se vede și ceea ce se simte. Tăcerea este cea care îți permite să crezi în ceea ce știi că este iluzie. Eu te cred, chiar știind că nu-i adevărat, și te respect, dându-ți totul ca și cum ar fi. Persona nu este doar un film ce se privește, ci unul care se simte cu pielea, cu respirația, cu propriile fisuri interioare. Este un spectacol al sufletului filmat cu o cameră ce nu caută acțiunile, ci tăcerea dintre acestea.
Privirea ca trădare și revelație
Inversarea subtilă în care actorul devine tăcut, iar spectatorul devine voce este pusă sub lupă cu o cruzime lucidă. Elisabet studiază, Alma interpretează, camera disecă. Dar ceea ce se creează în acel spațiu gol, acolo unde cuvântul e refuzat, este mai intens decât orice dialog. E o formă de tăcere care urlă, care se insinuează în cel ce privește filmul și îl lasă năuc, obligat să-și asculte propriile voci sau propriile absențe. Elisabet își schimbă rolul. Actorul este cel care acceptă să se dezbrace de sine, să-și împrumute ființa unor stări, unor istorii care nu-i aparțin. El se oferă privirii, își pune masca nu ca să se ascundă, ci, paradoxal, ca să poată fi văzut. Spectatorul, în schimb, nu își oferă corpul scenei, ci doar privirea. A sta nemișcat într-o sală întunecată, a te lăsa atins de viața altuia, a-ți recunoaște propriile umbre în gesturile altcuiva e o formă profundă de participare. Dacă actorul se deschide în afară, spectatorul se deschide înăuntru. Acestea nu sunt două categorii imuabile, ci două forme ale aceleiași tensiuni interioare. Adevărata întrebare nu este cine ești, ci cum taci. Astfel, Elisabet își permite să intre în umbră, să se observe cu adevărat, în timp ce Alma pare a exploda prin vorbe și povești.
Așadar, tăcerea spectatorului nu este gol, ci ofrandă; nu este lipsă, ci prea-plin. Trebuie să fii parte dintr-un act viu, să regăsești în ochiul altuia un adevăr propriu. Persona prinde forma unei rugăciuni tăcute către sinele care ne scapă printre degete și a unei chemări disperate către celălalt care, privindu-ne, ne poate reconstitui. În tăcere nu ne pierdem, ci ne întâlnim cu adevărat. (Sara Vieru)
Actorul care „te trădează” pe tine însuți
Dacă liniștea se naște din distrugerea a ceea ce a fost cândva viu, atunci tăcerea crește din ruine. Se întinde spre fiecare suflet și te anulează prin nodurile strânse care te țin legat și neputincios, frânt, fără a putea să mai strigi. Tăcerea mărește într-o anumită măsură, oferă variante, poți să crezi orice, poți să fii orice, iar actorul ce se desprinde de ea, cel a cărui mască se vede în lumina reflectoarelor, vorbește. Cuvintele lui se reîncarnează și nu mai este vorba despre cum face, ci despre ce face, ce spune, ce creează și ce vezi tu, cine ești cu adevărat când deschizi ușa de la apartament. A cui mască o alegi? Actorul devine vinovatul, fiindcă în final te-a făcut să te gândești la tine, să critici și să analizezi omul – cel ce ești, cel alături de care trăiești, cel printre care te miști.
Acela este momentul când simți trădarea, când simți că nodurile au fost strânse mai tare, și tot ce poți să faci este să te revolți, să lovești, să-l obligi pe celălalt să recunoască faptul că tu nu ești cel la care te-ai gândit, nu ești cel pe care l-ai cunoscut când te-ai auzit vorbind sau, dimpotrivă, atunci când tăceai. Condiția omului care simte nevoia unui sens și este blestemat să vorbească pentru a-l găsi. În acest mod, Alma din Persona se simte „obligată” să fie vulnerabilă, să fie întocmai ea.
Însă atunci când tăcerea Elisabetei nu este o aprobare, ci o compătimire, o idee rece despre cuvintele cărora Alma le-a dat un sens, ea realizează că spectacolul s-a terminat, că este timpul să se ridice de pe scaun și să se gândească. Elisabeta are deja puterea, controlul pe care Alma nu-l va mai avea niciodată, căci secretele măștii celei mai profunde au fost descoperite, iar masca Elisabetei i-a oferit Almei iluzia că se oglindește în versiunea ei veche, în femeia ce stătea pe plajă, în cea care și-a înșelat soțul și în cea care nu-și iubește copilul. Această descoperire este dureroasă, pentru că ea nu ar fi făcut niciodată asta, însă Elisabeta a transformat-o în altceva.
Spectacolul care te rescrie
De aceea, actorul metamorfozează spectatorul, îi schimbă cusături vechi – fiindcă, din rolul celui ce privește, îți pui și tu o mască – cea a liniștii care te bântuie -, iar omului îi este frică de acea tăcere.
Nu doar Alma resimte cuvintele nespuse ale Elisabetei, ci și Elisabeta pare a fi confuză din cauza întrebărilor la care nu are cum să răspundă. De asta scrie scrisoarea destinată doctoriței, arătând că o urmare a tăcerii este revolta și că aceasta apare nu doar atunci când tu ești cel care vorbește și nu primești nimic în schimb, ci și atunci când ești cel care tace.
Actorul și spectatorul: aceeași ființă ruptă
Ne amăgim că actorii doar mimează/ joacă un rol, iar spectatorii doar privesc. De fapt, ei sunt două ipostaze ale aceleiași ființe. Actorul a trebuit să cunoască liniștea celui ce privește pentru a-și modela personajul. Iar spectatorul, pentru a înțelege ce a văzut, trebuie să se înțeleagă pe sine.
Persona nu este un film despre tăcere. Este o experiență despre ceea ce se întâmplă în tăcere. Despre ceea ce devine vizibil doar când nu mai vorbim. Este despre o experiență pe care o trăiești exclusiv în sala de teatru… (Ilinca Cotruță)
- AICI citește un alt articol despre Persona, fim analizat/ discutat în cadrul opționalului Cinematografia de artă și literatura!
*Sara Vieru & Ilinca Cotruță sunt eleve la Colegiul Național, clasa de filo.
