O poveste nu se spune doar în cuvinte. Zeci, sute de mici amănunte o întregesc. Numai cineva ca mine, care a renunțat la cuvinte, știe acest lucru.
Așa cum tânguirea dulce ca șerbetul, apăsătoare, clocotind de preaplinul sufletului a vechilor amanedes, cântecele de dor ce răsunau odată pe străduțele din Smirna, dădea frâu liber durerilor și amarului inimii, povestea pe care o spune Defne Suman în Tăcerea Șeherezadei te învăluie în lumina altui timp, purtându-te prin cartierele europene, printre cele ale grecilor, ale turcilor, ale armenilor din orașul levantin de la început de secol XX, făcând deopotrivă elogiul unei lumi, al frumuseții ei și jelindu-i dispariția, depunând mărturie despre barbarie, despre suferință și despre nebunia ce a transformat cel mai frumos oraș din lume, unde curge lapte și miere, într-un oraș fantomă, un oraș care și-a pierdut memoria. Acel Aman, Aman! pustiitor răsună peste timp, învăluind în tristețe și melancolie grea o poveste de viață și de moarte: a unui timp, a unei lumi, a unei comunități multietnice și multilingvistice în care dangătul clopotelor și chemarea la rugăciune a muezinilor umpleau sufletele tuturor de liniște, viața era blândă și își torcea leneș firul, contorsionată doar de suferința iubirilor neîmplinite, de pasiuni devastatoare, de tăceri grele sau de gesturi de cruzime prin care urmele acestor iubiri trebuiau ascunse de limba clevetitoare și ochiul mereu la pândă al celorlalți, în care traiul de zi cu zi devenea suportabil și totul strălucea, învăluit în aura toleranței și a bucuriei, printre pahare de sahlep fierbinte, tăvi de lokum și halviță, arome de trandafir, iasomie sau levănțică, în aburi de cafea și fum de narghilea sau de tutun european.
E cel mai frumos oraș din lume, dacă mă întrebi pe mine. I se spune Perla Orientului.
Când începe povestea din Tăcerea Șeherezadei e anul 1905 și imperiul otoman își trăiește agonic ultimii ani. Când începe povestea din Tăcerea Șeherezadei oamenii încă mai cred că se pot împotrivi răului, deși simt că se află într-un timp suspendat, situat la confluența a două epoci – una molcomă, răbdătoare și alta tulburată de ideologii și interese divergente, haină, înșelătoare: Puterea vine din unitate, nu din dezbinare. Nu avem nevoie de „turci”, „greci” sau „bulgari”. Dacă împărțim omenirea astfel, vom plânge cu lacrimi de sânge, îi spune turcul Hasan lui Avinash Pillai, spionul indian aflat în slujba britanicilor și ajuns în același an în Smirna. La fel ca Hasan gândește grecul Akis, la fel, Mimiko țiganul. Cât despre europenii levantini, francezi sau britanici, ei nu se gândesc la ce va fi – pentru ei nu ar putea exista o altfel de viață decât cea protejată de grădinile și conacele mari, de afacerile profitabile, de privilegiile statutului pe care îl au. Peste șaptesprezece ani nimic din această lume nu va mai fi. În șaptesprezece ani Smirna otomană va deveni mai întâi Smirna grecească, guvernată de Stergiadis, cel care va părăsi împreună cu reprezentanții administrației grecești orașul pentru a-și salva viața, și apoi Smirna în care pătrund soldații turci ai lui Mustafa Kemal. De două ori trecută prin sânge, de două ori privind oroarea în față. Un oraș dezbinat, înspăimântat, transformat în cenușă – un adevărat infern. Renăscând apoi sub numele de Izmir, obligat să șteargă definitiv urmele a ceea ce a fost, vorbind acum o singură limbă, învățând să tacă și să uite, să nu privească înapoi. Deși viața Șeherezadei se întinde pe aproape un secol, adevărata ei viață e cuprinsă în acești șaptesprezece ani și un pic și e legată de poveștile acelui timp, plămădită și apoi mutilată de ele.
Am să istorisesc totul/ De-a fir a păr,/ Ca moartea să mă poată găsi/ în turnul ăstui conac dărăpănat.
Penelopa își țesea pânza în așteptarea lui Ulise și, pe măsură ce lucra, desfăcea firele, luând-o mereu de la capăt. Șeherezada va țese povestea ei și a locuitorilor din Smirna învăluită în tăcere, retrasă în camera din Conacul cu Turn unde-și găsise sfârșitul Sumbul, salvatoarea și prietena ei, cea pe care o iubise și o trădase în egală măsură. Când povestea va fi în sfârșit gata, când toate tainele vor fi fost dezlegate și adevărurile crude o vor fi găsit, când caietul primit de la Avinash se va fi umplut de istorisirile de demult, de pasiuni, de fragmente de vieți și de suferință, când tăcerea va fi spartă de cuvântul mântuitor, viața va triumfa din nou. Pentru că povestea pe care o spune Șeherezada se leagă de povestea Smirnei din copilăria și adolescența ei, a orașului cosmopolit, perla Orientului, care începe cu mult înainte de nașterea ei.
Spre deosebire de cea al cărei nume îl poartă și care noapte de noapte îl purta pe Șahriar în lumi pline de culoare, istorisind aventuri nemaiauzite pentru a-și salva viața, promițând la fiecare ivire a zorilor ceva și mai seducător, Șeherezada din Conacul cu Turn își va spune povestea pentru a se elibera de ea, pentru a-și găsi liniștea și a putea aștepta moartea.
Povestea Șeherezadei din Smirna e povestea propriei identități, a fetei născute de Edith Lamarck, mezina familiei Lamarck ducând în sânge tristețea și răzvrătirea, neputința și dorurile atenianului Nikolas Dimos și nu pe ale celui al cărui nume îl poartă, grecul îndrăgostit nebunește de mama ei. Edith, tânăra revoltată și independentă ce se lasă sedusă de turcul Ali (un trup aplecat grațios deasupra ei, parcă era o căprioară, nu om), trăindu-și iubirea printre trunchiuri de smochini și arome de pepene roșu, învățând să conducă automobilul familiei Thomas-Cook, va fi convinsă că fiica ei a murit la naștere și se va îndrăgosti apoi de Avinash Pillai, fără a uita vreodată rănile primei iubiri și fără a lăsa ca viața să îi fie hotărâtă de un bărbat, înțelegând că indianul educat la Oxford și trimis în Levant e din aceeași stirpe cu ea: un venetic, un nedorit ce a învățat să se adapteze pentru a supraviețui – bărbatul în care pasiunea stârnită într-o după-amiază de toamnă din anul încă fericit 1905 de strălucirea ochilor ei nu se va domoli o viață, sufletul său pereche. E povestea Panagiotei, copila crescută în cartierul grecesc, în casa băcanului Akis și a Katinei, femeia convinsă că Maica Domnului i-a ascultat rugăciunile și i-a salvat fiica la naștere. A fetei îndrăgostite de Stavros, flăcăul cu brațe puternice și buze moi care o va părăsi pentru a-și urma visul, Megali Idea, Grecia Mare, și care va sfârși la fel ca toți ceilalți tineri înflăcărați seduși de jocurile politice ale Marilor Puteri – niște oameni cu fețe trase și trupuri pline de răni, de nerecunoscut după grozăviile văzute și înfăptuite (Nu știu ce s-a întâmplat cu el, Panagiota! Zici că…, zici că a fost împușcat în inimă, și tot sufletul i s-a scurs afară, de n-a mai rămas decât trupul, ca o coajă goală) sau morți departe de căminele lor. A tinerei care acceptă să se logodească cu locotenentul născut în Ioannina, Pavlo, în ciuda feței lui asudate și a gesturilor necioplite, doar pentru a-și putea salva familia în cazul în care ceea ce îi șoptește bărbatul cu piele tuciurie și haine elegante de european în față la Kraemer Palace ar deveni adevărat: că turcii se apropie de Smirna și cartierele necredincioșilor vor fi înecate de sânge, că sigura cale de a se salva e să fugă în Grecia. E povestea tinerei care se ascunde în cimitirul grecesc Daragaci alături de prietena ei Adriana și de alte copile pentru a nu fi ucise sau violate de soldații turci, a tinerei care apoi va fi aproape înghițită de flăcările ce devorează Smirna, alergând printre ruine și printre limbile de foc alături de un cal negru – asemenea amazoanei ce a întemeiat orașul -, fata-pasăre de foc prinsă de brațele colonelului turc Hilmi Rahmi și salvată (Cât ar părea de necrezut, când calul de foc și fata cu fusta în flăcări au apărut, în aer nu mai puțea a carne arsă, ci s-a răspândit parfumul iasomiilor din Bournabat. S-ar fi zis că, în mijlocul bătăliei care devasta orașul lui iubit, mai era încă loc pentru frumusețe și speranță. Slăvit fie Domnul! […] Calul de foc și fata cu fusta în flăcări veneau pesemne din altă lume, născuți poate din propria cenușă, ca pasărea Phoenix. Poate că erau îngeri trimiși de Allah ca să pună capăt acelui masacru fără noimă). E povestea tinerei cu trupul o rană vie, vegheată timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți de Sumbul, soția lui Hilmi Rahmi, și readusă la viață. A celei care de atunci se va numi Șeherezada datorită pletelor ei negre și a poveștilor pe care Dolgan crede că le aude de la ea în timp ce doarme. A celei ce, din momentul în care a fost găsită în grădina casei din cartierul turcesc Bulbul, se va închide în tăcere. Și va trece jumătate de veac până când tăcerea ei va începe să se destrame – abia după ce Avinash o găsește cu ajutorul lui Yasemin, cea parcă fără vârstă, cu vrăjile și poveștile ei de demult, al cărei nume se schimba odată cu străduțele pe care le străbătea și casele în care intra (Țiganca Yasemin îi încânta pe săraci cu poveștile de dragoste ale bogătașilor precum Edith Lamarck, iar bogaților le oferea poțiunile magice ale tușii Aybatan, vânzătoare de plante medicinale, sau uleiurile vindecătoare ale spițerilor, precum Yakoumi. […] La fel ca limba, numele i se schimba când trecea dintr-un cartier în altul. Din Yasemin devenea Yasemi, din Yasmin – Jasmine).
Pe cheiul orașului meu pierdut, din cenușa tăcutei Șeherezada, asemenea Păsării Phoenix, m-am născut încă o dată.
Tăcerea Șeherezadei e o fortăreață în care tânăra (devenită femeie și apoi bătrână) își ascunde durerea pierderii a tot ceea ce a fost viața ei alături de Akis și Katina, de Adriana și de celelalte fete din cartierul grecesc, în casa cu ușă albastră din care e nevoită să fugă pentru a încerca să se salveze, deși știe că nimic nu mai poate fi la fel după noaptea ce a transformat Smirna în infern. E forma ei de revoltă, de refuz al unei lumi din care bucuria și înțelegerea au dispărut și ei i s-a refuzat moartea. E modul său de a ispăși speranța de care ea și întreaga comunitate a grecilor și a armenilor s-au agățat – că viața poate continua și după victoria soldaților lui Mustafa Kemal, dar și de a ispăși barbaria pe care armata grecilor a dezlănțuit-o asupra satelor turcești din Asia Mică și asupra locuitorilor turci din Smirna cu trei ani înainte (soldații greci au pârjolit satele, au jefuit casele, au violat femeile, au strâns bărbații în moschei și le-au dat foc. Au crucificat fetițe și le-au atârnat în copaci, în piețele din mijlocul satelor. S-au jurat că dacă Asia Mică nu va fi a lor, nu vor lăsa decât stafii în urmă). E, în egală măsură, o încercare de a se proteja, de a apăra amintirea a ceea ce a avut, de a rămâne în viață acum, când a fost salvată și primită în casa unei familii de turci. În tăcerea Șeherezadei se brodează încet povestea unei Smirne fabuloase, în care pasiunile sunt pârjolitoare și totul se leagănă în amestecul de limbi și de arome și a pierderii acestui paradis, a cruzimii dezlănțuite de visul numit naționalism, de gândul la o țară, de răul care transformă oamenii în monștri.
Te înșeli, Mehmet, repeta iar și iar. Te înșeli amarnic. O viață salvată face cât o lume.
Există în romanul lui Defne Suman adevăruri crâncene, realități dureroase. Pe unele Panagiota-Șeherezada le-a văzut și le-a trăit ea însăși, altele ajung la ea odată cu firele ce o leagă de Edith Lamarck și de iubitul ei Avinash Pillai, de moartea celor doi frați în Războiul cel Mare, luați cu forța alături de alți necredincioși din porunca sultanului, de bucuria cu care soldații veniți din Grecia lui Venizelos sunt întâmpinați pe cheiul din Smirna de fetele drapate în alb ca vechile zeițe de odinioară, de femeile purtând flori și apă de trandafir pe brațe, bucurie transformată în masacrul dezlănțuit împotriva populației din cartierele turcești, de soarta zecilor de mii de refugiați creștini așteptând, trei ani mai târziu, să fie salvați de navele grecești și europene din infernul dezlănțuit asupra lor în ciuda promisiunii lui Mustafa Kemal că nimeni nu va avea de suferit după ce în Smirna vor intra soldații lui (Toate suferințele îndurate în război și grozăviile la care fuseseră martori – sate arse până în temelii, femei și copii tăiați în bucăți de soldații greci – le ațâțase setea de răzbunare. Își vărsau toată ura pe civilii nevinovați, fără să țină seama de morală sau de conștiință). Aceeași Smirna în care pulpele dezgolite ale tinerelor grecoaice stârneau pasiuni la fel de puternice ca ochii negri și trupul mlădiu al turcoaicelor acoperite de văl, în care grecul Kostas e prieten de-o viață cu turcul Mustafa, în care limbile și aromele se împletesc și levantini europeni, evrei, turci, greci, armeni se știu de o viață va fi zguduită pe rând de nebunia celor care se vor lăsa prinși de ideile perorate de cei din Comitetul pentru Unire și Progres sau de promisiunile întemeierii unei Grecii Mari, de interesele Marilor Puteri și de vechile dispute adormite în cele șapte secole de existență a imperiului otoman, acum în ruină. E Smirna în care mitropolitului Chrysostomos, mult iubitul conducător al comunității grecești ortodoxe din Smirna, i se vor scoate ochii, i se vor tăia urechile și nasul, va fi târât pe străzi, iar după ce a murit, trupul i-a fost aruncat afară din oraș. Smirna în care sunt violate copile și femei, în care li se taie mâinile celor ce încercau disperați să se urce în bărcile ce i-ar fi putut scoate din orașul arzând, în care flăcările distrug cartiere întregi și sute de mii de oameni își găsesc sfârșitul. Într-o singură noapte, sute de mii de oameni care trăiseră acolo de veacuri au dispărut în neant. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți mai târziu, nimeni nu le mai cinstea amintirea. Clopotele bisericilor amuțiseră pe veci. Numai fantomele care bântuiau ruinele își mai aminteau de trecut.
Viața e un vis, un scurt răgaz, o rupere de realitate. Moartea e singura realitate. […] Numai că eu urma să-i spun o poveste. O poveste despre regina Smirna și calul ei.
Singură în turnul ei, Șeherezada va pune cap la cap firele unei povești care amestecă timpuri și destine, care aduce la un loc oameni din cartiere diferite – sunt frânturi viu colorate, pline de viață, în care frumusețea și cruzimea, bunătatea și cea mai teribilă violență se întretaie. Povestea Șeherezadei sau povestea Smirnei are nenumărate falduri și nuanțe, se spune în toate limbile Levantului și pe cele mai diverse tonalități, e plină de strălucire și, totodată, întunecată de suferință. La fel de seducătoare precum cea din O mie și una de nopți, la fel de plină de monștri de tot felul (ai timpurilor noastre însă), de hâde visuri de mărire și de deșarte iluzii, ea îmbracă cele mai dure adevăruri și realități în mantia fluidă a cuvintelor, într-un amestec de odă și cântec de jale, de poem în proză, cadențe lirice și adevăruri atent documentate. În traducerea Irinei Bojin, lumea pe care o recreează Defne Suman în Tăcerea Șeherezadei e plină de miraculos și de arome, de sonorități orientale și europene, deopotrivă tainică și sfâșiată de suferință.
- Defne Suman va fi invitata noastră la FILIT, la Întâlnirile Alecart (23-27 oct. 2024).
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Petronela Dumitriu
