Au ars tobele sau le-au dus la ei acasă și le-au pus pe perete, nu știu. Înainte de asta, se numea vremea tobelor. După asta, îi ziceam vremea când au tăcut tobele. De-atunci, s-a dus vremea tobelor. Dar de fapt se duce puțin câte puțin, prin tot felul de lucruri mărunte. Nici măcar nu se duce cu un zgomot mare, care să-ți aducă mulțumire.
La sfârșitul romanului Hannei Pylväinen știi că o parte din lumea în care ai pătruns nu va mai fi la fel. Că ceea ce rămâne din ea sunt doar poveștile, singurele capabile să păstreze ecoul altor vremuri, al unui mod de a viețui, și câteva grupuri de bărbați și de femei adunate în siide tot mai mici, tot mai izolate, nevoite să facă față unui timp nou, agresiv și neîndurător. Care uniformizează totul. Știi că nimic din ce însemnase traiul comunității sámi din nordul îndepărtat nu va rezista asaltului coloniștilor și schimbărilor aduse de ei. Știi că ei, sámi, laponi pentru cei veniți din sud, vor fi tot mai răzleți și viața lor, tot mai grea. La sfârșitul romanului Hannei Pylväinen câțiva oameni au pierdut tot sau sunt pe punctul de a o face. Indiferent de ce parte a baricadei s-au aflat.
Tăcerea tobelor e un roman despre ciocnirea a două culturi. A două feluri de a te situa în lume, a două epoci. E un roman despre o comunitate tradițională, închisă, care nu poate rezista fiindcă nu are cum să se apere. E un roman despre schimbare. Despre mișcările seismice ale istoriei care pun la pământ totul, dar care sunt consecința întâlnirii unor oameni cu alți oameni. Unii sunt coloniști, alții, păstori. Unii văd în ceilalți oameni asemenea lor, alții, doar niște sălbatici, niște primitivi. Unii au legea și cuvântul Domnului de partea lor, ceilalți, turmele de reni, ritmurile transhumanței și legile unei naturi aspre, yoik-urile, vechile credințe. Ca în cazul oricărei schimbări, distrugerea e inevitabilă. Romanul Hannei Pylväinen nu vorbește despre începutul acestei distrugeri, despre persecuții sau arderile pe rug ale șamanilor și ale tobelor lor, despre creștinările forțate, ci despre momentul când ea se împlinește. Tobele au tăcut de mult. Acum a venit rândul oamenilor.
Laponii pot fi convingători, în felul lor, știa, văzuse. Sunt insidioși prin subtilitatea lor, trec drept simpli și inocenți, de fapt niște primitivi, dar dacă ești mai atent, sunt extrem de dibaci. Greșeala este să îi subapreciezi, să crezi că își vor plăti datoriile, că vor veni la biserică să se roage ca oamenii normali. Trăiesc în sălbăticie, iar sălbăticia trăiește în ei și doar pentru că i-ai adus într-o cameră cu patru pereți timp de câteva ore, de câteva ori pe an, nu înseamnă că ai avut vreun efect de durată asupra lor.
Acțiunea romanului este plasată în 1851 și se desfășoară pe parcursul câtorva luni. Au trecut aproape două secole de la ultimul proces documentat al unui șaman […] pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, prin 1690 […] un șaman care pretindea că are puteri dar, vorba aceea, până și documentele arată că nimeni nu îl prea crede, cum observă Lars Levi, pastor de aproape 22 de ani al unei congregații întinzându-se pe câteva sute de kilometri – un teritoriu pe care populația sámi încă se mișcă în voie și încă e liberă să vină sau nu la biserică, deși tot mai mulți sunt atrași de mântuirea promisă. Într-un loc unde frigul, întunericul și singurătatea sfâșie pe oricine nu aparține acestei lumi. Iar pentru cei care îi aparțin, ele devin suportabile pentru că se au unul pe celălalt, pentru că există gesturi, credințe și legi transmise din generație în generație, pentru că fiecare are turma lui de reni – care înseamnă nu doar supraviețuire, ci demnitate; pentru că au acele strigăte guturale, yoik-urile, au pietrele sfinte, sieidi, iar bărbații își îmblânzesc sălbăticia în băutură, udul dracului, cum e numită de Lars Levi; pentru că femeile știu să ridice rapid un cort și toți nu cunosc decât acest fel de a fi ghidat de ritmurile unei lumini niciodată îndestulătoare și de migrația turmelor de reni.
Când datoria, dragostea, credința, nedreptatea se amestecă în sufletele oamenilor, când nu ai ce să opui în fața meschinăriei, a dorinței de îmbogățire, de putere, a prostiei, a orgoliului, a patimilor decât un soi de neclintire, când cuvântul Bibliei nu mai e formă de iubire, ci instrument de constrângere, când interese politice și granițe stabilite de oameni ce nu au cunoscut niciodată nordul și legile lui anulează un mod ancestral de a viețui, o întreagă comunitate e pe punctul de a-și pierde identitatea.
Nu înțelegea ce se întâmplă cu lumea lui, de ce toate se încăpățânează să arate la fel, dar să fie atât de diferite, de ce mâna lui taică-su de pe vătrai pare dintr-odată bătrână și de ce îl străbate o nouă spaimă, de parcă tocmai a trecut de coama unui deal și a dat peste realitatea vântului de dincolo de el. Nu-i bine, se gândi. Nu-i bine. Aproape că i se făcu rău.
Despre o mână de oameni vorbește romanul Hannei Pylväinen. Despre familia pastorului Levi, despre felul lui de a propovădui credința, perceput de parohul superior Frans drept erezie, despre convertiri și vechile credințe, despre viața unor grupuri de sámi. Despre momentul în care, pentru comunitatea păstorilor de reni, nimic nu va mai fi la fel. Istoria se pune în mișcare în romanul Hannei Pylväinen urmărind destinul câtorva oameni: viața lui Lars Levi, Lasse Nebunul pentru toți, mai puțin pentru cei care îi iau nebunia drept vocație, și a familiei lui, a Norei și a Willei, cele două fiice mai mari; viața lui Biettar Rasti, mult timp cel mai respectat sámi printre ai lui, chiar dacă turma i s-a împuținat, cel care s-a convertit pe neașteptate, și a fiului lui Ivvár, a membrilor siidei Toma și a lui Henrik, bărbatul repudiat din Uppsala de familia lui bogată, ajuns în nord pentru a-și plăti datoriile, alimentând patima pentru tărie a băștinașilor; viața lui Frans, mânat de cele mai teribile patimi lumești, a cărui venire printre sámi va schimba definitiv totul. Viețile lor se vor ciocni clocotitoare și această ciocnire va angrena conflicte și interese până atunci ținute sub control. Ceea ce o interesează pe Hanna Pylväinen este chiar ceea ce trăiesc, ce simt, ce li se întâmplă acestor oameni: patimile și pătimirile lor, mișcările inimii și acțiunile pe care le fac de generații, gândurile și reacțiile lor. Viața la adăpostul cuvântului Bibliei și viața condusă de legile locului, de deplasarea turmelor de reni, de căderea zăpezilor, de înghețul sau dezghețul râurilor, de lumina nopților polare și de umbrele întunecate ale zilelor de iarnă, de tot ceea ce a însemnat supraviețuirea populației sámi, de prezența sau măcar de amintirea acelor noaidi (numiți șamani de cei veniți din sud), a acelor guvllhári – vraci și vrăjitori, de legendele în care oamenii pot întâlni oricând un eahpáraš – un demon – sau un äpärä – un suflet de copil mort nebotezat, de istorisiri despre duhuri locuind în adâncul pământului, reni care refuză să se mai deplaseze fiindcă ceva urmează să ți se întâmple, semne ascunse în pietre sau spirite ale strămoșilor care te veghează și îți pot fi alături. Nu istoria cu catastrofele ei genocidale e materia romanului Hannei Pylväinen, ci acele mișcări insidioase care dislocă în profunzime, deși nu par a o face. Istoria care devine Istorie prin fapte și întâmplări aparent banale: o dragoste nepotrivită, o slăbiciune, orgoliul unui pastor, o umilință, un foc de armă.
Azi pot rosti adevărul întreg despre lucruri așa cum sunt. Chiar pot. Întrebați-mă orice, zise, dar nu vreți să știți ce o să se întâmple cu noi, cu turmele, dacă nu facem ceva chiar acum. Și totuși voi credeți că-i mai bine să tăcem și să așteptăm, să așteptăm. Mereu așteptatul, zise el, aproape scuipând. Nu înțelegeți, adăugă, vin după noi.
Fiecare dintre aceste vieți are o poveste. Ivvár se gândește că a lui este despre un fiu care încearcă să-și salveze tatăl și care omoară un colonist, iar pentru asta taică-su nu-l iartă toată viața, și suedezul mort se întoarce în chip de duh și îl urmărește pe fiu oriunde se duce, peste zăpada veche și grea, zăpada bătută, care le ține greutatea când pășesc.
Povestea lui Biettar e despre un sámi ce și-a pierdut soția și după aceea nimic nu a mai fost la fel, un sámi mândru, nevoit să renunțe la tot mai mulți reni fiindcă are de plătit datorii unor coloniști ce au venit și și-au ridicat ferme încercând să cultive pământurile pe unde se afla traseul de transhumanță al turmelor lui de reni și care au legea de partea lor. Un sámi ce a căutat uitarea în băutură. Până când ajunge, fără să vrea, nu în cârciuma lui Henrik, ci în biserica unde predică Lars Levi. Exact când pământul se cutremură și mâna preotului, și vorbele lui îi arată o altă cale. Din acel moment, Biettar nu mai e Biettar cunoscut de toți, ci un alt om – nu părea același tată care plecase în târg cu două săptămâni în urmă. Un bărbat care va refuza să se salveze, care refuză chemarea fiului și a lumii lui fiindcă acum are conștiința păcatului și vrea să ispășească. Nu pentru ceea ce e acuzat, ci pentru viața pe care a dus-o.
Povestea Willei e povestea unei fete de pastor îndrăgostită de un sámi. Care nu își mai are locul printre ai ei. Care pornește pe urmele lui Ivvár, bărbatul ce nu are nimic să-i ofere fiindcă nu poate ieși din el însuși. Fiindcă legile lumii lui nu îi permit să facă din ea decât o umbră redusă la tăcere, nerespectată de nimeni, nu o soție: Willa nu va putea ști, oricât s-ar strădui, tot ceea ce știu ei. Ea nu poate vedea lumea prin ochii unui ren. Povestea ei e povestea unei fete care nu mai e nici întru totul colonistă, dar care nu va fi nicicând sámi. A unei surori ce rămâne lângă sora ei deoarece acum nu se mai au decât una pe alta și fiecare e pe cât de vinovată pe atât de nevinovată – fiecare a ales și alegerea s-a întors împotriva ei.
Dar toate aceste povești nu sunt altceva decât cioburi rezultate din alte evenimente, din confruntarea a două lumi. Din această interacțiune comunitatea păstorilor de reni nu poate ieși decât înfrântă. Cuvântul Domnului se dovedește mai puternic decât mugetele renilor. Fie și pentru că cel dintâi îi învață să aibă conștiința vinovăției. Iar cei care îl propovăduiesc au fie o credință ce se transformă în orgoliul de a ști ce este binele pentru celălalt – ca Lars Levi -, fie un Dumnezeu mai puternic la care se închină: banul și interesul personal – precum Frans.
După încleștarea de patimi și întâmplările nefericite ce le-au zguduit viața, un bărbat pleacă de unul singur traversând râul Tornio, știind că de atunci va fi un fugar. Un alt bărbat fusese ucis cu sălbăticie. Ca și cum ai înjunghia un ren. Fiindcă s-a dovedit slab, a scos pistolul, a ucis un ren alb, a împrăștiat turmele. Un altul s-a închis în tăcere așteptând cu indiferență ce va urma, în timp ce săniile trase de reni se întorc cu femeile siidei Toma după ce acestea au venit să-și elibereze bărbații ținuți prizonieri de Henrik și Frans. Ce va urma pentru Risten, pentru mama și tatăl ei, pentru Mikklo e clar: sunt nevoiți să plece la turmă, chiar dacă urmează s-o piardă pe toată, până la ultimul ren. O să se agațe de ea cât pot. Și ea ar face la fel. Și ea ar face la fel, gândește Willa. Dar ea se agață de ceea ce a fost lumea ei, de ceea ce adânc a fost învățată să fie, deși ar vrea să poată să se agațe de Ivvár, de dragostea dintre ei. În timp, sámi vor fi nevoiți să aleagă unde să rămână de vreme ce Oskar I și țarul Nicolae au anulat „Codicele lapon” care garanta populației sámi libertatea de a fi, de fapt, cetățeni neutri, de a nu lupta în războaiele lor și de a se deplasa cu turmele peste granițe.
Biserica era, practic, Coroana, iar pastorii săi nu erau doar brațul lui Dumnezeu , ci și brațul legii. Cele două erau și mai strâns legate prin faptul că dările se colectau de sărbători, când toată lumea era obligată să vină la biserică, ca să nu fie amendată pentru absenteism.
În 1851 Suedia și Norvegia alcătuiau Regatul Unit, având armată, parlament, biserică și constituție separate, în timp ce Finlanda aparținea Marelui Ducat al Rusiei, deși nu găseai acolo ruși nici să dai cu tunul. Oamenii care locuiau în nord vorbeau limbi diferite, iar căsătoriile mixte erau acceptate. Există, bineînțeles, o ierarhie reflectată în limba cunoscută de membrii fiecărei comunități: un sámi vorbea probabil sámi și, în plus, finlandeză și suedeză, în timp ce un suedez era puțin probabil să vorbească finlandeză și, cu atât mai puțin, sámi. Asta nu împiedică nici comerțul, nici trecerea dintr-un loc în altul: Tehnic vorbind, Gárasavvon se afla pe malul suedez al fluviului Tornio, al cărui curs demarca frontiera dintre Suedia și Rusia; ca atare, puteai să stai la ușa bisericii, în Suedia, și să faci cu mâna cuiva din Rusia, deși probabil n-ar fi fost rus, ci finlandez, asta în cazul în care nu era sámi – ceea ce, pe vremea aceea, era statistic mai probabil decât să fie un etnic finlandez atât de la nord. Ceea ce părea a rămâne neclintit se schimbă însă treptat și această transformare e documentată și minuțios urmărită de Hanna Pylväinen. Echilibrul e modificat de dorința bisericii de a-i converti pe sámi și de consecințele schimbării modului de a înțelege viața de către aceștia. Dar și de neînțelegerea de către ei a felului de a acționa al coloniștilor și, implicit, al statului. De neputința de a trece de la legi arhaice, cunoscute de toți și funcționale, la coerciție, la impunerea unor reguli percepute ca absurde prin ne-naturalul lor. Există, desigur, interese politice, dar realitatea oamenilor din nordul scandinav va fi mult mai simplă: a fost stabilită o graniță peste care nu se va mai putea trece, renii vor începe să moară de foame, apoi, treptat, se vor obișnui, transhumanța va rămâne doar o amintire, ei vor fi aproape asimilați.
Cineva o să înceapă în curând să îngâne un yoik. Altcineva o să spună o poveste, o poveste frumoasă despre morți, despre háldi, despre uldda.
Roman al crepusculului, roman al destructurării unei comunități, al ciocnirii dintre două moduri de a înțelege lumea și viața, Tăcerea tobelor (în traducerea din limba engleză a Domnicăi Macri) recuperează cu o extraordinară acuratețe un moment esențial pentru populația sámi și pentru viața din nordul Scandinaviei.
Volumul are forța de a scoate la lumină, într-o frescă amplă și minuțios documentată, o întreagă lume, fiind în egală măsură o meditație asupra constrângerilor interioare, sociale și religioase, asupra demonilor pe care nu-i putem îmblânzi, asupra naturii umane și a momentelor care schimbă cursul istoriei, spintecând viețile unor oameni. Perspective diferite despre ordine, existență, credință se ciocnesc în romanul Hannei Pylväinen, dar extraordinar e modul în care scriitoarea surprinde vocile personajelor, lumea lor interioară, felul fiecăruia de a fi și de a simți, interesele și slăbiciunile – într-un adevărat tur de forță prin care realitatea istorică e umanizată și adusă foarte aproape de cititor.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto de pe coperta articolului: Petronela Dumitriu
