Acum neliniștile s-au umflat între noi ca vânturile și ne-au aruncat pe fiecare pe un alt mal al aceleiași insule. (…) Și nimeni care să ne apere. Nimeni.
Citind Tăcerea vine prima nu am așteptat și nu am crezut că va veni un timp/un moment al (re)apropierii, în care brațele să se întindă și corpurile să primească în sfârșit atingerea de care aveau nevoie, în care privirea să nu mai caute înfrigurată uși prin care să se strecoare pentru a se ascunde de celălalt, ci să creeze punți care să-i susțină cu încrederea înaintarea către el. Vindecarea. Citind Tăcerea vine prima am simțit că există oameni – și că există vieți – pentru care orice mișcare în doi e zbatere și rană. Făcute din neputința de a ieși din coconul dens de spaime, de singurătăți, de dezamăgiri pe care l-au țesut în jur. Înfășurate strâns în cuvinte ce ies mereu amare, aruncate către celălalt. Deși inima nu le vrea întotdeauna așa, cuvintele strangulează orice formă de acceptare, taie orice ar putea fi altfel, otrăvesc orice ar exprima duioșie, tandrețe, încredere, acceptare. Iar dacă ele rămân totuși nespuse, ca urma unui os de pește pe un esofag rănit, tăcerea ce se ivește e un hău mai adânc, o apă mocirloasă, un soare negru.
Locuim într-o casă mică. Eu, Flavia și frica. Bărbați nu avem. Au plecat cu toții. Rând pe rând, i-am dat deoparte ca pe niște haine de iarnă în plină arșiță. Ne-am dezbrăcat de ei. Noi, femeile din familia noastră.
Tăcerea vine prima este cartea Dorei – a unei fiice devenite mamă și a unei mame care proiectează în relația cu propria fiică, Flavia, ceea ce a trăit alături de a sa. Este cartea Dorei și, prin ea, a femeilor din familie ce au precedat-o, bunica Victoria și mama Nina. E cartea unei femei încă tinere ce crește singură o adolescentă. E cartea unor mutilări ce par a se transmite de la o generație la alta cu o precizie care nu lasă loc nici iertării, nici vreunui salt către o altfel de viață decât cea cunoscută – în care femeile rămân singure, mamele își cresc fiicele, dar nu știu cum să le ocrotească, în care tăcerea se înalță în ziduri tot mai groase de care trupul, tânăr sau matur, dar mai ales, sufletul se lovesc și sângerează. Ajungând să dobândească aceeași consistență de cremene, să se transforme în muchii tăioase de care să se rănească și celălalt.
La noi în familie, femeile au suferit de inimă și de singurătate.
Romanul Ioanei Maria Stăncescu nu e construit atât ca mărturisirea Dorei, cât ca o radiografie a unor momente mici de viață ce au dobândit consistența păstoasă a unor gâlme de care nu poți scăpa. Ce se ridică la suprafață și inoculează prezentul cu asperitățile lor. Care îi readuc aminte răceala bunicii, răceala mamei, propria răceală; mânia bunicii și neputința ei, mânia mamei și neputința ei, propria mânie și propria neputință. Toate acele momentele în care Dora a făcut ce a crezut că trebuie să facă pentru a fi acceptată, pentru a fi iubită, pentru a nu se mai simți singură și care au sfârșit cu alte momente în care a fost părăsită, în care a fost rănită, în care a rămas singură. Plecarea tatălui, plecarea lui Mircea, iubitul din adolescență, plecarea soțului, tatăl Flaviei. Cu toții, bărbați ce ajung să caute în altă parte ceea ce femeile lor nu știu sau nu pot să le dea. Ca și cum ar exista în ele o parte mutilată sau un organ mort ce îi determină să adune de altundeva căldura pe care nu o găsesc acasă. Ca și cum ar exista în ei un soi de nevoie de a se elibera, de a căuta departe ceea ce nu au fost în stare să ocrotească și să rostuiască în propriile cămine. Lăsând în urma lor o îndârjire colțuroasă, un resentiment mâlos al femeilor părăsite care se revarsă asupra fiicelor. Acesta este firul ce leagă trei generații, trei femei, trei mame, trei fiice. Un fir ce se deapănă din cuvântul dureros împletit cu tăcerea aspră. Nu știu cum facem, dar întotdeauna ajungem la asta, de parcă ar fi singurul drum către casă. Singurul pe care putem merge împreună. Pe drumul acesta a mers și mama cu mine. Un drum care se surpă brusc în impas. Care adună tot mai multă singurătate, tot mai mult resentiment. Tot mai multă neputință de a căuta o altă cale.
E în viața tuturor acestor femei din Tăcerea vine prima o răceală, o amărăciune, o zestre de „înțelepciune” pe care și-o transmit una alteia – o lege genetică funcționând fără greș, în care fiica, devenită femeie și mamă, uită ceea ce a rănit-o și preia același comportament, pasând de la una la alta aceleași reguli de care odinioară se fereau, instaurând același mecanism de autoapărare bazat pe acreală și respingere. Copiii se cresc după reguli, doar cine are știe. Cine nu, să tacă.
Gura mea nu e a mea, vorbele mele nu sunt ale mele, altcineva e acum în locul meu, o altă femeie, de fapt, nu, nu o femeie, ci o fetiță, o fetiță rea și singură. Multe fetițe devin rele dacă sunt lăsate singure. Când am născut-o pe Flavia, mă așteptam ca, odată cu ea, să se nască și altceva în mine, o forță uriașă ca un perete de zgârie-nori care să mă transforme cu totul în ceea ce credeam eu că se numește mamă. Cum să-mi fi imaginat că părinții sunt tot niște copii care trebuie să se prefacă zi de zi că lor nu le e frică și că știu tot?
Dora e o ființă rănită. Așa cum rănite au fost mama Nina și bunica Victoria. Din această rană, Dora își trage fricile și singurătatea. Pe care le hrănește, de care se agață, de care nu știe cum să scape. Tot ceea ce înseamnă prezentul e o suită de gesturi, de cuvinte reci sau de tăceri îndreptate către ceilalți, de așteptări care trebuie lăsate la dospit ca nu cumva să se concretizeze, fiindcă doar așa pot să rămână calde, și dulci, și plăcute. Prezentul e ca o tumoare care își trage consistența din momentele trecutului, iar viața Dorei pare o hartă pe care sunt însemnate, ca niște cicatrici, clipe de dezamăgire, de înstrăinare, de contorsionare. Toate pulsând dinspre atunci spre acum și dictând asupra a ceea ce face, asupra a ceea ce spune, asupra a ceea ce este. Amintindu-i că a rămas o fiică și o femeie neiubită, neînțeleasă, singură, mereu singură. Lângă o mamă pentru care durerea trece cu o pastilă de paracetamol. Numai că durerea Dorei de la optsprezece ani, durerea atroce care a spintecat-o, disperarea care a făcut-o să nu se opună, să se lipească de perete și să nu reacționeze la decizia lui Mircea de a ieși din viața ei – să nu alerge după el așa cum și-a văzut mama făcând la plecarea tatălui – nu a putut fi îmblânzită cu o singură pastilă. A fost nevoie de o cutie întreagă. Și de trei zile într-un spital unde a luptat pentru propria viață. Cu o mamă închisă în tăcere, pentru care cuvintele au devenit bici șfichiuitor. Cu care să lovească. Care să facă neputința suportabilă. Cuvinte care au ajuns apoi de la Dora la Flavia. De neoprit, indiferent cât de mult ar încerca să arunce asupra lor o vrajă bună: îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece. Nu e neiubire, este doar neputința de a exprima iubirea. Iar asta poate lua locul iubirii, poate împietri mușchiul inimii și al cuvântului ce nu mai găsește calea către cel de lângă. Către propriul copil. Poate duce la retragerea într-o carcasă (afectivă) ce a devenit o a doua piele, la un sine neiubit. Adică tot la neiubire. Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăsta de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele acela pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere. În locul bărbatului care să le apere nu a venit decât frica. Răsărită ca o buruiană rea. Frica de a trăi, refuzul de a trăi: starea de acum a Dorei – care e starea Ninei de după plecarea soțului, care e starea bunicii Victoria de după fătul născut mort, de după mâna bărbatului transformată în gheară care lovește și mușcă în carne, de după plecarea lui la matracucă, de după tăcerea în care se baricadează după fiecare cuvânt rău. Starea de acum a Dorei e cea în care se ascunde de spaima terifiantă de a nu se întâmpla ceva care să aducă un nou eșec, o nouă pierdere, o altă tăcere, o rană proaspătă. E spaima unei noi dezamăgiri. Cât timp rămâne doar gândul la ce ar putea fi, posibilitatea rodește în inflorescențe perfecte. De aceea, mult timp, Toma nu e un bărbat concret și, deci, o eventuală nouă dezamăgire, ci o ușă care se întredeschide spre inimioare mov, roz sau roșii, spre imagini în care poți transpune ce poveste dorești despre tine, în care viața pare blândă și pierderea e ținută la distanță, în care te simți frumoasă, în care pozezi în femeie sigură pe sine și liberă să aleagă. Mă gândesc cum ar fi să dau o fugă până la Brașov, să ne cunoaștem. Deși mai bine nu. Mai bine îmi închipui că aș putea să o fac, dar că, de fapt, nu vreau, și așa lucrurile vor rămâne neclare, dar posibile. Decizia de a face din Toma un bărbat în carne și oase, nu-i aparține Dorei. Curajul de a înfrunta fantasma, de a o lăsa să ia o formă, de a încerca să construiască din nou ceva în viața ei nu vine dinăuntru, ci îi este insuflat de schimbarea mamei. De îngroparea cuvintelor rele, de alungarea tăcerii împietrite, de gestul simplu al apropierii dintre două trupuri care odată, cu mult timp în urmă, au fost unul. Care s-au pierdut și acum par în sfârșit a se recunoaște și a tânji unul după celălalt. Pentru ca la umbra lor să poată să ia naștere noi și diferite apropieri: cea a Flaviei de Dora, cea a lui Toma de ea și, poate, o altfel de viață. Despre care nu poți să știi ce va aduce, dar căreia nu i se mai refuză șansa de a fi.
Stoluri mari de păsări negre vin de peste tot și se așază care pe unde apucă: pe pat, pe podea, pe pervaz, pe marginea căzii, pe noptieră, pe dinăuntrul meu, pe prag, pe cuvintele mamei, pe mărul mușcat. Un măr otrăvit, așa a primit prințesa. Și multe prințese după ea și-au otrăvit singure merele, sperând că vine un prinț și le salvează.
Atâta timp cât frica e cea care dictează, atâta timp cât singurătatea nu e ținută la distanță, atâta timp cât prezentul e trăit în funcție de ce a fost, ziua se sfarmă în gesturi și în interacțiuni menite să protejeze aparenta normalitate, să oprească realitatea să-și arate adevărata față, să readucă în memorie clipe ale unei armonii acum pierdute, sfâșiate între Dora și Flavia, iar noaptea înseamnă doar prelungirea unei stări de uitare, o retragere pe un teritoriu în care singurătatea nu e șfichiuitor de dureroasă, e doar o letargie în care poți aștepta o altfel de dimineață. Asta dacă nu e populată de coșmaruri: de ape nămoloase, de câini negri, de maci din care roșul se scurge în șuvoi subțire în timp ce se aud plânsete de bebeluș, de bărbați cu ochi morți, de propriul trup sfâșiat fără milă. Coșmarurile sunt echivalentul spaimelor adânc pitite: al spaimei de păsări, al spaimei de a pierde controlul, al spaimei de a fi rănită și de a răni. Există în viața Dorei tot felul de spații și de momente rele. Împotriva cărora nu luptă propriu-zis, pe care le trăiește ca atare, încercând doar să ocolească sau să minimalizeze clipa în care vor ajunge din nou față în față. Și totuși, Ioana Maria Stăncescu alege să dea vieții o nouă șansă. Să dea mamelor și fiicelor o nouă șansă. Să lase să se scurgă toată zgura până când, de undeva, dintr-un colț nealterat, țâșnește gestul vindecător.
Oare chiar toți părinții sunt de vină? Și, dacă da, până când om avea voie să-i tot arătăm cu degetul?
Este în Tăcerea vine prima mult adevăr și multă viață. E multă singurătate și mult din ceea ce pereții apartamentelor protejează de privirea celorlalți, la fel cum zâmbetele și fotografiile de pe rețelele de socializare cosmetizează cu grijă. În acest al doilea roman al său, Ioana Maria Stăncescu sfâșie vălul și ne lasă să privim și apoi să pășim pe teritoriul minat al singurătăților unor femei, al neputințelor și al vântului rău care bate prin viețile și prin cuvintele lor. Ne obligă să cercetăm cât din ceea ce e al Dorei e în fiecare femeie, în fiecare mamă, în fiecare familie. Într-o scriitură deopotrivă tăioasă și impregnată de lirism, în care imaginile și adevărurile își dispută locul în memoria cititorului.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
