Piesa lui Mrozek e o partitură dificilă pentru că ea propune un univers care deconstruiește permanent așteptările și subminează eșafodajul coerenței, al logicii, plasând personajele într-o lume care are sens doar în interiorul modului lor de a trăi și de a percepe lucrurile, mizând pe confruntarea de idei în maniera proprie teatrului absurdului. Când citești Mrozek ai sentimentul de sufocare, de neputință, îți vine să scuturi oamenii ăia din toate încheieturile și să-i întrebi: Nu vedeți ce vi se întâmplă/ce se întâmplă? Cu atât mai mult dramaturgul polonez e provocator în piesa aceasta, cu cât deschide o falie largă de problematizare asupra diferitelor sisteme și a Sistemului, asupra tradiției/abolirii acesteia și a noilor –isme, a imposibilității de a recupera ceea ce a fost o dată anulat, asupra raportului dintre viață/artă, realitate/iluzie, capacitate de a comunica și de a-l înțelege pe celălalt. Din toate aceste motive mi se pare extraordinar că studenții din anul III de la Secția de Actorie a Universității de Arte „George Enescu”, din Iași, clasa prof.univ.dr. Emil Coșeru și conf.univ.dr. Tatiana Ionesi, au fost puși în situația de a juca această partitură și că au reușit să realizeze un act teatral viabil. Niciunul dintre roluri nu e mai puțin provocator sau periculos pentru niște actori foarte tineri. Îți trebuie muncă și voință să te iei la trântă cu personajele lui Mrozek, osificate în interiorul propriului mod de a gândi și de a acționa și, în același timp, profund labile, fluide. Să le surprinzi dimensiunea de fantoșe, dar să nu le caricaturizezi, să le permiți să rămână autentice, credibile.
Scena jocului de cărți preexistă începerii propriu-zise a spectacolului. Ea e în derulare, obligându-te nu doar să iei cunoștință de fiecare dintre cei trei parteneri de joc (Bunica – Ioana Ivănescu, Eugeniusz – Alexandru Gușă și Edeck – Iustin Căuneac), ci și de cine și cum e fiecare dintre ei, devoalând, pe de o parte, angrenajele din interiorul familiei și surprinzând transformarea unui mod de a-ți petrece timpul din alte vremuri (mai aristocratice și nevinovate, poate) într-o formă de labilitate morală și de insinuare a unor raporturi de stranietate între cei trei. De departe cel mai pitoresc e Edeck, un geniu al răului, constant în mârlănie și fățărnicie, în supunere brută și perversitate, în urmărirea cu nonșalanță a propriului interes. Edeck nu e atât debilul pe care îl disprețuiesc ceilalți, cât băiețașul de cartier cu toate viciile și cu întreaga voracitate la vedere. Iustin Căuneac îl transformă într-un tânăr recognoscibil: îl vezi pe stradă, în cafenele, în grupul de amici. Armele lui sunt mojicia, râsul fără pudoare, cinismul, manifestarea frustă a plăcerii. Nu e ostentativ, e „natural”, adică grobian, iar gesturile lui sunt manifestări viscerale perfect surprinse: clipitul șiret, râsul impudic și tâmp, râgâitul, căscatul larg. Toate aceste trăsături sunt transformate apoi în arme pe care le folosește pentru a profita de slăbiciunea celorlalți, de vidul de putere. În această primă scenă, Edeck e pitoresc prin inadecvare, perfect mulțumit de sine, lichea și șmecher în același timp, servil și indispensabil pentru a întreține mișcarea în van a vieții în care sunt prinși bătrâna și Eugeniusz. Dacă acesta din urmă, interpretat de Alexandru Gușă, păstrează morga timpurilor de altădată, fisurată de plăcerea jocului, dar menținută prin gesturi și trădând o anumită imposibilitate de adaptare, personajul Ioanei Ivănescu e delicios. O „gaiță” în devenire, nerăbdătoare, cu limba ascuțită, omniprezentă și vorace, brusc cumințită și speriată de revenirea acasă a nepotului Arthur – Vlad Ștefancu. Prostia tâmpă și șiretenia coexistă în personajul acesta pe care Alexandra îl face credibil și care se stinge aproape pe neașteptate când se îndreaptă cuminte și obosită către catafalcul care-i fusese spațiu de penitență la începutul reprezentației pentru a muri, refuzând să mai participe la dezordinea pe care și ea o întreținuse.
În universul lui Mrozek trăiesc la un loc oameni scoși din țâțâni (și din minți); revolta și spiritul boem, nonconformist al Eleonorrei (Andreea Andrei) și al lui Stomil (Daniel Popa), părinții lui Arthur, au depășit vârsta tinereții și s-au instaurat ca o plagă asupra prezentului și familiei. Fiecare e închis în propria utopie: tatăl pledând pentru experiment în defavoarea oricărei forme de asumare a realității, iar mama căutându-și cu disperare fericirea în brațele lui Edeck, în speranța că soțul va vedea în sfârșit și altceva decât experimentul teatral și existențial în care le-a transformat viața. Andreea Andrei crește treptat odată cu personajul și îi dă consistență. Cochetăria și lipsa de responsabilitate îi reușesc pe deplin, dar are puterea de a sugera că dincolo de imaginea superficială și de comportamentul nonconformist ascunde o dramă. E credibilă și reușește să transmită o anumită exasperare, o suferință pe care o ascunde sub straturi dense de machiaj și zâmbete, un gol în care răsună singurătatea. Gestul tandru îndreptat către Ala (Sorana Eșanu) e unul dintre puținele momente în care lasă să cadă masca devenită a doua natură. Stomil e bombastic, ridicol și tragic în neputința și lașitatea lui de a vedea ce se întâmplă și apoi de a acționa și de a renunța la ideile care acoperă, în fapt, incapacitatea lui de a trăi și de a acționa. Jocul lui Dani Popa e convingător pentru că reflectă tocmai această limită a personajului, nebunia în care se închide singur, neputința de a fi cu adevărat în afara cuvintelor în care se înfășoară ca într-o plasă de protecție. De partea cealaltă se află Arthur, exasperat de haosul și de promiscuitatea din casă, de absența oricărui sens și de inconștiența tuturor. Inițial pare vocea rațiunii și Vlad Ștefancu e egal în a reda această dimensiune a personajului. Treptat, descoperim că și el e captiv în aceeași orbire a unei idei. De la determinarea de a schimba cu forța ceea ce este „ordinea” din propria familie la moliciunea față de Ala, pe care nu o înțelege și pe care o sacrifică. Mi-a plăcut Sorana Eșanu care a făcut din Ala un personaj departe de a fi inocent, o tânără care a intrat în rolul adolescentei frivole și se agață cu disperare de el, fiindcă altceva nu i-a mai rămas. E provocatoare și inocentă, lunatică și contaminată de seducția răului, de prezența imundă a lui Edeck și de incapacitatea lui Arthur de a o înțelege. Când „confruntarea” se termină și e clar că universul acesta în care oamenii s-au transformat în molii nu se poate regenera, rolurile se inversează, iar Edeck devine noul stăpân, stăpânul absolut, profitorul care, ca la pocker, scotea din mânecă asul și sughița triumfător. Acum ține în mână pistolul și zâmbetul viclean, sclipirea triumfătoare din ochi îi marchează triumful. Scena finală, a tangoului în care sunt prinși Edeck și Eugeniusz, extrem de bine executată și plină de dramatism, subliniază raportul de putere nou instaurat. Șosetele găurite ale lui Edeck și hainele demodate ale lui Eugeniusz, vitalitatea și forța de a conduce a celui dintâi și încremenirea celui de-al doilea, intrat definitiv într-un alt rol, pe care-l acceptă cu aceeași liniște cu care îl executase și pe cel pe care i-l dăduse Arthur.
Dincolo de câteva inerente poticneli, mi s-a părut un joc curat și matur, atent lucrat și pe deplin asumat. Cred sincer că prospețimea acestor foarte tineri actori se va transforma în maturitate, dacă vor avea în continuare șansa de a juca și de a avea alături oameni cu experiență, care să-i supună permanent și altor provocări. Tango e o reprezentație mai bună decât multe care s-au jucat în spații mai vizibile și o adevărată încercare pentru cei șapte viitori absolvenți ai Secției de Actorie. Merită sigur urmăriți!
