Durerea ascuțită de a fi pe lumea asta când lumea ta se prăbușește.
Cred că sunt puține lucruri în literatură mai dificile decât a scrie despre pasiune, despre o iubire obsesivă, devoratoare altfel decât în registrul tragicului. E un loc comun faptul că literatura a mitizat iubirea pasiune, absolutizând-o, asociindu-i imagini ale pârjolirii și ale suferinței, ale totalei subordonări a celor prinși în mrejele ei – cu întreg suflul de pathos (în sensul antic al termenului) și de fatalitate care plutește peste cuplul de îndrăgostiți. Orice tratare în alt registru e un demers periculos, situat pe linia fragilă dintre reușită și kitsch. Nu ai garanția că o altfel de explorare a pasiunii nu va cădea în derizoriu. Acesta e motivul pentru care m-am apropiat cu reticență de romanul lui François-Henri Désérable, în ciuda informației de pe copertă: Stăpânul și cuceritorul meu a primit Marele Premiu Pentru Roman al Academiei Franceze în 2021. Un premiu nu e, evident, garanția valorii estetice a unei cărți, dar el atrage atenția asupra posibilității ca volumul respectiv să conțină ceva, să spună ceva. Cu atât mai mult cu cât dimensiunea intertextuală este evidentă din titlu și absolut provocatoare.
Nu aveau ce să placă unul la celălalt; totuși s-au plăcut, s-au iubit, au suferit din cauza faptului că s-au iubit, au încetat să se mai iubească, au suferit din cauza faptului că nu s-au mai iubit, s-au întâlnit și s-au despărțit definitiv – dar să nu anticipăm.
Stăpânul și cuceritorul meu este romanul unei pasiuni. Dar pasiunea, fără a pierde nimic din ceea ce îi este specific (intensitate, orbire, patimă, nebunie) este adusă cu picioarele pe pământ, parțial dezvrăjită prin derizoriul și umbra de ridicol care planează asupra ei din momentul în care e privită din afară. Indiferent cui ar aparține această privire, prin raportare la „normalitate”, la caracterul rațional sau la modul cotidian de desfășurare a vieții propriu-zise/obișnuite a celui care nu e sclavul iubirii pasiune, ceea ce li se întâmplă îndrăgostiților pare, de la un punct în colo, aproape grotesc. Pentru că cei aflați în afară știu ceea ce cei doi nu știu; de fapt, știu, dar nu pot să accepte, refuză să accepte: că nimic nu poate supraviețui în registrul rarefiat al abandonului total, că orice pasiune se definește ca pasiune tocmai pentru că implică un absolut impropriu cotidianului și conviețuirii, că e supusă fatal unui timp limitat, unui aici și acum ce neagă orice durată altfel decât punctuală.
Povestea de dragoste, pasiunea căreia îi cad pradă Tina și Vasco e refăcută în fața unui magistrat de către prietenul celor doi, prieten care dincolo de ceea ce spune (pus în situația de a clarifica gestul care l-a adus pe Vasco în postura de a fi anchetat), livrează, în interiorul narațiunii, și ceea ce nu poate fi spus oficial. El a fost martor al desfășurării poveștii de iubire, dar și confesorul și prietenul fiecăruia dintre ei. E direct „responsabil” de întâlnirea lor, iar îndrăgostirea se produce subit sub ochii lui: o privea cu un zâmbet ușor prostesc, drept în ochi, de parcă ar fi vrut să trăiască acolo unde privea. Mai mult, pare el însuși parțial contaminat de suflul de fatalitate și de orbire, neputându-se sustrage unor gesturi nebunești, menite să întrețină flacăra pasiunii. Și mai mult, descoperim, spre final, că el însuși trăise recent certitudinea unei iubiri absolute, pierdute definitiv în pragul aniversării a doi ani de căsnicie.
Fascinația și contaminarea au, așadar, motivația lor, dar, în egală măsură, ele ar fi putut fi surpate de realitatea trăită. „Martorul” nu este nici pe departe obiectiv, el e parțial înăuntru și parțial în afară, iar asta fisurează aura tragică a pasiunii pe care o reconstituie. Mai devreme sau mai târziu, privirea lui nu are cum să nu recepteze derizoriul, să nu se detașeze, să nu treacă de partea rațiunii atunci când bunul-simț – evacuat, desigur, din interiorul comportamentului celui subjugat de patimă – e înlocuit de gesturi absurde pentru oricine altcineva mai puțin pentru cel orbit de pasiune, culminând cu momentul în care Vasco își provoacă „rivalul”, bărbatul cu care urmează Tina să se căsătorească, venind la nunta celor doi călare pe un măgar – un Don Quijote hilar, fără nimic măreț – și ajungând să-l împuște. Carambolul atinge în această scenă apogeul, căci glonțul nu provoacă nicio rană, împiedicat de haina matlasată a mirelui, acel accesoriu care îl așezase atâta timp sub semnul ridicolului și al conformismului absolut în ochii celor doi bărbați: așa îi spunea Vasco, nu zicea Edgar, nici Barzac, îi spunea Pufoaica. „Pufoaica este supărată. Pufoaica îmi vrea moartea”.
Pentru că ea găsește în plăcere o supapă și un răgaz, dispariția temporară a poverii zilnice care este meseria de a trăi.
Povestea este spusă având în față un carnet pe care Vasco îl umpluse pe jumătate cu poeme. Toate, expresie a tribulațiilor întâlnirilor lui cu Tina. Care nu e o tânără oarecare. Naratorul o învăluie încă de la început în aura fascinantă a poeziei, a nonconformismului, în descendența unei boeme recuperate literar. Actriță, pasionată de literatură, impregnată, cel puțin inițial, de atmosfera decadentă a versurilor lui Verlaine și Rimbaud (Google nu știa că, între doi biscuiți, două iaurturi, două ouă moi și două cafele, Tina își recita întotdeauna încă de dimineață două poeme, unul de Verlaine, unul de Rimbaud: nimic nu iubea mai mult decât poezia lui Verlaine și Rimbaud), vulnerabilă, fugind de realitate, preferând să estetizeze viața, să o trăiască nu înfruntând-o, ci ajustând-o propriilor nevoi. Găsise în Verlaine un semen și un frate, cineva care, la fel ca ea, dorise să fugă de realitate, de nenorocita de realitate pe care ficțiunea beției nu o recunoaște, care avusese o inimă mare și sfâșiată, la fel ca ea, care dansase ca ea pe marginea prăpastiei, căzuse, dar se întorsese cu versuri luminoase, pline de năluci stacojii și sori la apus pe plaje. E aceeași Tina ale cărei alegeri au prea puțin de-a face cu imaginea aceasta decadentă și fragilă. Tina care are doi băieți gemeni cu un bărbat pe care îl iubește pentru sentimentul de confort și de siguranță adus în viața ei, alături de care împarte un apartament în arondismentul al XVII-lea din Paris și cu care urmează să se căsătorească. Tina care se prăbușește orbită de pasiune, a cărei cădere începe în momentul în care Vasco îi arată manuscrisul Bibliei lui Gutenberg, manuscrisele corectate din Florile răului, exemplarul original din Un anotimp în infern și pe cel al Poemelor saturniene. E o falie tot mai accentuată nu între viața ei alături de Edgar și cea dusă în clipe furate, printre picături, tot mai neostoită în dezlănțuirea pasiunii trăită împreună cu Vasco, ci între realitatea propriu-zisă și realitatea estetizată în care își așază iubirea cei doi. Între pasiunea dintre doi oameni obișnuiți și pasiunea literaturizată căreia îi cad pradă: Tina subordona realitatea dorinței sale. Desigur, ca în orice pasiune, niciunul nu îl vede cu adevărat pe celălalt, ci îl modelează în virtutea a ceea ce simte. Doar că aici modelarea se face în virtutea literaturii de care se lasă impregnați. Care le impune, inconștient, o recuzită și o postură.
Dezîndrăgostirea este imanentă în dragoste, așa cum este data expirării pe cuponul de reducere, cu excepția faptului că pe cupon totul este clar, totul este scris negru pe alb, știm în ziua dinainte când va expira, ceea ce nu se întâmplă niciodată în cazul dragostei.
Această recuzită fisurează drama și aruncă asupra ei umbrele ridicolului. Gesturile lui Vasco sunt incongruente cu firea lui adâncă, sunt consecința imaginii pe care el o are despre vulnerabilitatea, despre sensibilitatea decadentă a Tinei. Sustragerea inimii lui Voltaire din sediul BnF, achiziționarea la licitație a revolverului cu care Verlaine îl împușcă pe Rimbaud (deși nu are nici măcar a suta parte din suma pe care o licitează), supraviețuirea unei încercări de sinucidere și internarea pentru câteva zile la psihiatrie, împușcarea lui Edgar cu același revolver, faimosul 14096, care a scos din minți în așa hal istoria literaturii, toate fac parte din arsenalul pasiunii, dar, în egală măsură, din recuzita romantică, literaturizată, a aceleiași pasiuni. Mai mult, e atât de evident contrastul dintre fragmentele din poemele lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Nerval, Mallarmé, Aragon pe care le transcrie naratorul pentru a valida patima celor doi și cele pe care le are sub ochi, scrise de Vasco (și pe care e nevoit să le decodeze în fața judecătorului), încât nu poți să nu pui sub semnul întrebării relația fiecăruia cu poezia. Inserarea acestor poeme la limita puerilului, pentru a puncta evoluția pasiunii până la gestul care îl aruncă pe Vasco în fața tribunalului, accentuează distanța dintre aura literară și trăirea propriu-zisă – fie ea și transpusă în sonetele și haiku-urile celui mai îndrăgostit dintre amanți. E distanța dintre literatură și viață. Dintre estetica pasiunii și carnalitatea ei brută. Iar François-Henri Désérable nu se oprește aici: naratorul lui, pendulând între contaminare și detașare, e „dator” să ofere și o altă imagine asupra iubirii. Inițial, chipul și prezența lui Edgar sunt aproape caricaturizate. Treptat, ele dobândesc consistență. Edgar e omul în carne și oase (Edgar se alesese cu o sensibilitate exacerbată la frig: de aceea, peste sacoul de la costum, purta o scurtă matlasată, fără mâneci, de fâș bleumarin, și când l-am văzut prima dată, acesta a fost cel dintâi lucru care mi-a sărit în ochi la el. „Pufoaica”, am spus. „Nu l-am văzut niciodată fără pufoaica lui.”). El e cel ce se opune bărbatului-fantasmă, amantului Vasco, e omul cu iubirea lui domestică, un încornorat bleg, apoi vindicativ, disperat, luptând în felul lui pentru stabilitate. Dar și în cazul său se observă jocul între imaginea ce descinde din comediile lui Molière și un omenesc autentic, profund inteligibil în trăire și reacții, joc care alternează până la sfârșit și din care fiecare alege dimensiunea pe care o dorește.
Despuiați suferința din dragoste de podoabele înșelătoare ale romantismului și iată ce rămâne: așezat pe marginea unui pat fixat în podea, într-o cameră fără clanță la ușă, un tip care privește pe fereastra cu zăbrele, cu capul sprijinit în mână.
Iar la sfârșit de tot, un bărbat despre care se vorbește în fața unui magistrat. Și un roman ce se scrie la îndemnul aceluiași magistrat: Și mă revăd ieșind din Palatul de Justiție, mă văd din nou coborând treptele în seara blândă, gândindu-mă că judecătorul are dreptate, mi-am spus, din povestea asta, tăticule, ar trebui să faci un roman.
În subtilul joc dintre literatură și viață stă, de fapt, provocarea romanului lui François-Henri Désérable, valoarea lui. Între noblețea pasiunii, drama autentică și jocul căruia îi cad pradă cei doi. Jocul de a literaturiza viața, de a confunda planurile, de a nu mai putea face distincția între ceea ce simt, ceea ce trăiesc și ceea ce își doresc și pot să trăiască. În timp ce Tina, confruntată cu realitatea, înțelegând ce are de pierdut după ce Edgar află de trădarea ei, se adaptează destul de rapid, nu înaintea unui ultim act dramatic, tunderea pletelor ei roșcate ca formă de detașare totală și definitivă, pe Vasco doar gestul extrem pare a-l scoate din fantasma pe care și-o creează. Făcut, după cum lasă să se înțeleagă naratorul, mai mult întâmplător, nu din disperarea fără leac a unui erou romantic.
Și totuși, ceea ce rămâne e tot povestea, romanul în care naratorul consemnează ceea ce știe sau crede că știe.
Stăpânul și cuceritorul meu e un omagiu adus literaturii și o luare în răspăr a credulității pe care literatura o cultivă. O poveste dulce-amară, nici tragică, nici derizorie, care nu te lasă niciun moment să uiți că între viață și literatură e o falie de netrecut, iar atunci când planurile se suprapun, fie și parțial, din afară pândesc ridicolul și derizoriul. Astfel că orice așteptare a cititorului de a mai fi propulsat în spațiul tragediei e spulberată încă de la început. Dar asta nu înseamnă că, pentru cei prinși de suflul pasiunii, ea nu există. Doar că François-Henri Désérable schimbă unghiul de a o privi și construiește singura poveste posibilă în timpurile noastre, un amestec de dramă și comedie savuroasă. De dragul literaturii.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
