Muzica bună poate fi decorată ca o catedrală sau simplă ca un șopron, câtă vreme va permite să răspundeți acestor doua întrebări : Ce anume dirijați? Ce efect are asupra mea? În fața studenților, Lydia Tár face elogiul puterii transformatoare a muzicii, nu atât asupra ascultătorului, cât a artistului însuși. Pentru că muzica nu e doar un răspuns care se aude, ci e o întrebare și un răspuns care dau naștere unei alte întrebări -ceea ce le și spune studenților atunci când interpretează la pian Bach alături de un tânăr student.
Ce e muzica pentru Lydia Tár până la urmă? Cred ca la aceasta întrebare încerci să afli răspunsul pe parcursul filmului, în ciuda polemicilor, a conflictelor de familie sau a celor profesionale în care Lydia este prinsă. E și multă poezie presărată în replicile ei atunci când vorbește despre muzică, sau în visele ei care o urmăresc precum niște întrebări nerostite. Pana la urmă, însăși cariera ei de dirijor alături de viața personală răspund aceleași credințe personale : Să înfrunți ceva cu care poate nu ești de acord și să ajungi, să devii surprins contemplându-i magnitudinea si inevitabilitatea.
Dacă orchestra ei trebuia să interpreteze asemenea unui singur om care cântă din toata inima, Lydia își multiplică personalitatea între celebritate a lumii muzicale, soție și mama a unei fetițe adoptate, mentor pentru mai multe fete care aspiră la cariere muzicale și cu care, așa cum se insinuează în film, ajunge să aibă relații mult prea personale.
Dacă în dirijarea orchestrei experiența ei este mai degrabă o ieșire din sine, în viața personală doar fricile și visele suprarealiste o situează la limita dintre sine și celălalt, care până la urmă e tot ea. Și atunci te întrebi dacă separarea dintre artist și om este posibilă, unde se suprapun și cum se influențează. In ambele ipostaze, parcursul Lydiei urmează o cale descendentă, fiecare experiență anulând-o pe cealaltă : relațiile cu asistentele aspirante la un rol de dirijor îi anulează treptat relația conjugală, ca mai apoi însăși cariera, ajungând de la a conduce orchestra de la Berlin la cea anonimă din Philippine. E mereu o întrebare și un răspuns, o reacție și o consecință în tot ce face Lydia, alegerile personale devenind cauze sau efecte ale celei profesionale.
Dacă în cariera de dirijor Lydia, interpretată admirabil de Cate Blanchett, pare a avea putere asupra muzicii, dar și a celor cu care se intersectează, reversul vieții personale îi arată ce înseamnă lipsa de control, singurătatea, abandonul până la disperare și nebunie.
Despre puterea muzicii și despre rolul pe care îl joacă puterea în artă ne vorbește, dacă ascultăm bine, întreaga coloană sonoră realizată de artista islandeză, Hildur Guðnadóttir. Intr-un interviu, aceasta spune că efortul depus în crearea muzicii a fost mai ales în a alege tonalitățile interioare, de la notele care însoțesc mersul specific al personajelor până la felul în care ele vorbesc. Aceasta muzică interioară poate nu e percepută direct de spectator, dar ea modelează felul în care actorul interpretează. Hildur Guðnadóttir este și cea care semnează compoziția la care lucrează Lydia în film, Pentru Petra. Hildur o privește pe Lydia când compune, și ce i se pare cel mai uimitor este întrebarea: ce aude în interpretare vine din interiorul ei sau, de fapt, sunt acordurile care se aud in exterior? Până la urmă, aceasta e întrebarea fiecărui artist. Iar răspunsul, oricare ar fi, nu poate duce decât la o altă și altă întrebare, condiție artei până la urmă.
