Tara Skurtu & aventurile ei cinematografice: Jocul de-a amiba

Jocul de-a amiba e o petrecere mută în care coloana sonoră există, dar sunt simțite doar vibrațiile ei, fiind respinsă de auz. Acest scurtmetraj poetic e rezultatul unei colecționări îndelungate a fragmentelor de viață traversate și îngăduite, cameramanul punând discret stop-cadru asupra intoleranțelor zilnice pe care le cheamă înapoi o memorie plină de puseuri răscolitoare, de Ave Maria spuse când cu tărie, când șovăitor. Căci șoricelul alb în care alege sufletul să se reîncarneze cască în interiorul unui alt organism care cască, totul îndreptându-se spre un picaj blând de pe linia de demarcație dintre ce e încă treaz și ce nu mai e. Un picaj care se tot reînnoiește, își caută vigoarea prin cotloanele minții și nu reușește decât arareori să-și ducă planurile la bun sfârșit.

Tara Skurtu disecă originea unor senzații care ating cote halucinante, palpează hematomul și sapă după el cu multă migală și multă răbdare. Și spatula nu e una dintre acelea care permite accesul spre cele mai inaccesibile cotloane, nici una care poate traversa și aduce doar aproape de următorul punct de frontieră. E o unealtă cu ajutorul căreia accesele de emoție sunt redirecționate spre locurile și oamenii în care prezența lor e cea mai necesară dintre toate prezențele posibile.

Descoperi nenumăratele intrări prin efracție în trezoreria propriului sine, prin orificiile neîncăpătoare ale pendulării între două țări și două viteze de rotație ale unor restartări mult-așteptate și bine meritate. Chiar dacă ele nu sunt decât insinuările unor himere cu dedesubturi încorsetate de dedesubturi prea mult timp lăsate să fiarbă sub presiune.

Fâșii de realitate puse într-un plic și trimise unui destinatar care nu e niciodată acasă sau e arareori, lăsându-se cu greu găsit. Astfel, conținutul plicului e împrospătat și retrimis până în punctul în care devine o fâșie de organ ca o fidea suspendată într-o soluție limpede, o reminiscență  care nu poate fi restituită la timp. Cu toate că stările sunt finisate și reîncadrate în pagină, e evitat cu multă finețe scenariul care să confere senzația cum că materialul developat în fața ochilor cititorilor/de ochii cititorilor e trucat.

dacă aș fi o portocală, n-aș avea/o viață foarte lungă, fiindcă oamenii/m-ar mânca./Așa că nu vreau/să fiu o portocală.

Dar în moarte lasă-mă să fiu/cenușă. Lasă-mă să fiu împrăștiată ilegal/în râul Charles. Dorința de a prinde de picior descompunerea neîngrădită de corp, din ce în ce mai aproape din momentul în care carcasa de carne devine una necuvenită și nefolositoare, din ce în ce mai aproape de momentul în care dansul pe buza prăpastiei se derulează înăuntru cu incandescența aflată în punctul de maximă desfășurare, dedesubtul unui stroboscop proaspăt montat acolo unde privirea își abate atenția. Stroboscop care începe să fie panoplia propriilor ochi.

Morse imperfect sunt forma gurii tale deschise-/pe obrazul tău stâng, mușcătura mea ceva mai exersată./ Împrumutarea mușcăturii celuilalt prin care i se anexează niște fascicule de identitate, un schimb de mușcături care se prea poate să țină locul unor replici esențiale sau să dovedească detașat că, de la un punct încolo, nici nu-și mai au rostul&eficiența de odinioară.

Oriunde te-ai afla, șansa de a deveni străin de tine e mereu acolo

cu mâinile mele strânse ca o turlă în mâinile ei/strânse ca o turlă./

Sunt zile în care memoria traversează necontenit firul de legătură dintre urechi și nu uită că aparține unui organism care poate ieși oricând din funcțiune. Un organism care revine asupra imaginii buzelor neon când cineva desface faldul de gânduri venind și plecând, sondând spre depistarea de noi surse și resurse.

Corpul meu, un pasager bizar/înconjurat de ziduri/de cărți într-o limbă/pe care n-o înțeleg.

Portretul propriilor poeme e fidel imaginii șarpelui în lama unei coase electrice, un organism pe cale de a fi destituit de viață, un organism care-și va împroșca componentele în stânga și în dreapta odată cu pieirea. Și-și va seca astfel aparținătorul de mărunțișurile dătătoare de supraviețuire.  Suvenirurile pe care le poartă ceilalți cu ei rămân suveniruri din aventura&aventuriera Tara Skurtu, căreia nu-i priesc de fiecare dată lichidările propriului stoc, căci uneori calcă în gol în drum spre atașarea de celălalt sau celălalt se apropie în salturi fără a da de veste în prealabil. Malaxorul acesta al neliniștilor americano-române nu face hematomul să se disperseze, ci să-și dezvolte un sediu central în care fricile cele mai tăinuite nu se pot abține din a i se confesa siamezului lor. Siamez cu care împart aceeași inimă pe care excesul și lipsa epinefrinei o moleșesc sau o suprasolicită și îi refac contactul cu aceleași urcușuri febrile. Un siamez cu care, în ciuda faptului că împarte o zonă de contact, o cameră comună a celor două corpuri bine sudate, această comuniune uneori dificil de împrospătat și de menținut aduce aminte de haloclinele care marchează întretăierea, dar nu contaminarea până în profunzime.

 

*Alina Vițel, redactor Alecart & elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, tocmai a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național de Literatură (secțiunea Poezie) „Rețeaua Literară”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!