Am încercat să ignor senzația de inadvertență pe care am trăit-o timp de două ore în deschiderea acestei stagiuni, să îmi reprim sentimentul de nemulțumire – care, chiar și atunci când e îndreptățit, poate fi privit drept cârcotaș – și să analizez ceea ce regizorul Vlad Massaci a propus abia după ce primele impresii s-au decantat.
Cred că reprezentației i-a lipsit forța de a merge până la capăt în conturarea unei idei, în configurarea unei viziuni. Pendularea călduță „între” nu a scos în evidență nici unele soluții regizorale interesante, nici forța ințială a acestei comedii amare și extrem de actuale. Iar păstrarea versului clasic, grandilocvent și retoric rimat pe alocuri a creat o distanțare greu de trecut între spectator și deschiderea spre generalitate pe care decorul relativ sobru și vestimentația fără amprenta epocii o induceau. Mai mult, în tiradele lungi, actorii păreau a se sufoca în cuvinte – și aici vina o poartă în mare măsură acustica (mai bine de un sfert dintre replici trebuiau intuite; e prima dată când în Sala Mare e atât de pregnantă această problemă, dar, repet, ea a fost accentuată de faptul că pe traducerea textului nu s-a lucrat deloc, supunând actorii la un efort al cărui sens nu l-am înțeles).
Fisurile spectacolului își au originea tocmai în această poziționare „între”, căci regizorul nici nu rămâne în tiparul universului lui Molière, nici nu îl descompune, împingându-l spre o perspectivă care să conducă la o reprezentație modernă, riscantă poate, dar vie. Nu poți deschide spectacolul spre problematica inconfortabilă a relației omului cu propria nimicnicie, spre drama provocată de orbirea ce vine din autosuficiență și din nevoia de false certitudinii, nici spre imoralitatea care se îmbracă în faldurile credinței sau ale utopiilor de tot felul, nici spre puterea de seducție a răului, păstrând niște personaje unidimensionale, puternic individualizate în datul lor existențial prim. Dacă rămâi în universul comic al lui Molière, da, îți poți permite această dimensiune accentuat statică a tipologiei umane. Dar dacă Tartuffe al tău se dorește mai mult decât licheaua lingușitoare care mizează totul pe slăbiciunile celuilalt, cameleonic prin excelență și desăvârșit în ipocrizie, ce rost mai are să îl îmbraci astfel încât silueta lui să o amintească pe cea a Führerului, să gândești o scenă ca replică a atitudinii superior dominante a acestuia (când personajul își clamează victoria și membrii familiei lui Orgon se lipesc de perete ca într-un lagăr de concentrare), să introduci fundalul unui discurs care ar putea aminti de aceeași nebunie colectivă? Căci aceste secvențe par incongruente în ansamblul spectacolului, anulând și celelalte intuiții/deschideri. Dintre acestea, remarcabilă mi s-a părut tocmai ideea de a-l plasa pe Tartuffe (cu demonica pioșenie care își are originea nu atât în naivitatea lui Orgon, cât mai degrabă în nevoia acestuia de a crede necondiționat în acest Tartuffe, adică în intuiția lui când l-a ales să-i fie prieten și care-l face atât de imun la tot ceea ce cu ușurință ceilalți observă în atitudinea și comportamentul lui) între alte două forme de orbire și seducție colectivă: religia și fantasmele puterii de orice natură. Aceasta ar fi putut fi premisa unui spectacol care să ridice întrebări, la limită să scandalizeze, dar nici într-un caz să plictisească.
Dar pentru asta toate personajele ar fi trebuit regândite. Psihologia lor a rămas însă schematică, părând chiar caricaturală prin raportare la cea a dramaturgului francez. Cu două excepții, iar acest fapt a avut consecințe și asupra jocului actorilor: Orgon (Doru Aftanasiu) – extrem de convingător, profund uman în orgoliul de a crede în propriile decizii, pendulând între autoritatea paternă și fudulia prostului, și la fel de uman în revolta și lamentările (slăbiciunile) către care chiar propria slăbiciune l-au condus și Dorine (Pușa Darie), inteligentă, șireată, spontană, echilibrată, privind detașat nebunia stăpânului și încercând să facă vizibilă fisura morală a lui Tartuffe. Doar cei doi au reușit să scoată din monotonie acest tablou altfel mult prea static în configurarea relațiilor dintre personaje. Mi-a plăcut jocul lui Delu Lucaci (diferit de ceea ce am văzut la ea până acum), dar acesta nu a fost suficient să o salveze pe Mariane de schematism și lipsă de credibilitate psihologică. La fel și în cazul Andreei Boboc, cu un joc corect, dar care nu a dat altceva decât un personaj de fundal, în ciuda prezenței scenice destul de consistente. Impresia a fost că fiecare personaj al spectacolului a fost gândit de sine stătător, lustruit ca un obiect care își este sieși suficient și care nu interacționează în niciun fel cu celelalte „obiecte”. Tocmai adâncimea care se revelează exclusiv în interacțiunea umană le-a lipsit. Valère (Andrei Sava) părea un simplu figurant, Damis (Dumitru Florescu), nimerit întâmplător printre ceilalți, Doamna Pernelle (Georgeta Burdujan), o palidă umbră (deși din acest personaj s-ar fi putut scoate foarte mult tocmai în direcția aceasta a orbirii absolute, a supunerii față de o instanță în fața căreia personalitatea dispare, rămânând exclusiv rigiditatea morală și comportamentală, iar scena inițială promitea ceva în această direcție, dacă ar fi fost pusă în dialog cu aceea în care doamna Pernelle refuză să creadă ceea ce Orgon reușește să înțeleagă: ticăloșia lui Tartuffe!). De aceea nu au existat decât slabe ruperi de ritm spre partea a doua a reprezentației. Cât despre cel care ar fi trebuit să dea suflu acestor psihologii în mișcare, Tartuffe (Ionuț Cornilă), el a părut destul de artificial, pendulând între mai multe fațete. A rezultat un Tartuffe cu o tușă mai degrabă slavă, căruia dimensiunea de Don Juan grefată peste cea de canalie și peste instrumentarul religios (de o exterioritate, ca și în cazul lui Orgon, mult prea grosieră) utilizat constant nu i-a căzut prea bine. Nicio subtilitate, doar un melanj pe care Ionuț Cornilă nici nu avea cum să-l gestioneze. Și toate acestea într-un cadru fad, la fel de grăbit conceput pentru a exprima încă de la început totul: alb în lumină gălbuie într-o parte, gri-negru în cealaltă. Clar delimitat, dar probabil nu suficient, de vreme ce fotografiile de pe ecranul plasat undeva deasupra au livrat câteva cadre care au subliniat căderea angelității și degradarea sacrului! Poate o notă de eleganță, de rafinament „aruncată” peste acest decor nu ar fi stricat, căci așa am trăit senzația că personajele sunt plasate într-un cadru semimonahal improvizat (cam ca la hramurile noastre lumești).
Nu cred că dramaturgia clasică și-a pierdut forța de a rezona cu așteptările lumii contemporane. Dimpotrivă, toate „-ismele” modernității nu au forța textului clasic, dar pentru ca aceasta să fie pusă în valoare e nevoie de mai mult decât de un amestec de idei. Îmi place să cred că gustul publicului poate fi educat și că nu dorința de a livra ceva „sigur” (Molière, în cazul de față) a stat la baza opțiunii de a deschide această stagiune cu Tartuffe, căci nici măcar Tartuffe nu poate salva un spectacol. Când te joci cu un text clasic uitând că cei morți sunt uneori mai vii decât noi înșine, trebuie să fii pregătit să și pierzi.
