Scriu despre orice m-a făcut să plâng.
Tasmania e un roman deopotrivă întunecat, lipsit de iluzii și, pe alocuri, de speranță, dar și o carte a vulnerabilităților, a încercărilor permanente de a face față, de a găsi un echilibru (mereu precar) între nevoia de a fugi, lăsând în urmă ca pe o piele devenită prea strâmtă problemele (ca și cum acestea ar fi independente de noi, de alegerile și de fricile sau de nemulțumirile noastre) și instinctul (uneori doar obișnuință, indiferență sau oboseală) de a rămâne și de a aștepta să vedem ce se întâmplă. În și cu viața noastră, în micul cocon, adeseori imperfect, al intimității familiale și în celălalt, la fel de nesigur, al existenței noastre ca specie.
Ca o undă seismică se resimte în romanul lui Paolo Giordano nesiguranța omului de astăzi. Nu doar pentru că acțiunea e plasată foarte aproape de prezent, ci pentru că problematica e, dacă nu trăită direct, cel puțin recognoscibilă. Întregul roman pare o fotografie mărită a lumii în care ne mișcăm, cu situații de viață cunoscute, cu relaționarea aproape schizofrenică, dezbaterile și luările de poziții ce reconfigurează statutul familiei, raporturile bărbat-femeie și egalitatea de gen, libertatea de exprimare, dar mai ales, de acțiune, schimbările climatice, atacurile teroriste, rețelele sociale, atracția morbidă către consumul de scene violente, cu ritmul sacadat al vieții și cu dificultățile de adaptare. Cu dezorientarea aproape perpetuă ce ne urmărește.
Până la urmă, veștile despre cataclisme care se tot adunau nu ne afectau prea mult viața de zi cu zi, cel puțin nu pe a mea sau pe a cunoscuților mei.
Construit ca o vastă tapiserie în care fire diferite converg oferind o imagine amplă a lumii de astăzi, în care abordarea dobândește o anumită greutate/seriozitate/obiectivitate prin faptul că majoritatea personajelor sunt oameni de știință sau au la bază, asemenea protagonistului, o formare științifică (posedând, deci, un anumit mod de a înțelege și de a se raporta la problemele pe care le discută sau cu care se confruntă), Tasmania are în centru criza unui cuplu. În fapt, o radiografie a unei crize personale care conduce la una familială și care e interconectată, prin preocupările personajului și ale oamenilor ce alcătuiesc grupul social în care acesta se mișcă, la criza pe care pare a o traversa, fără a fi pe deplin conștientă, umanitatea. De fapt, civilizația umană, în forma pe care o cunoaștem noi până astăzi: În Colaps, Diamond înfățișa un fel de paradox. Arăta cum civilizațiile, despre care noi eram siguri că progresează către bunăstare, evoluează uneori în sens contrar, fabricându-și inconștient condițiile propriului sfârșit. Astfel încât romanul e deopotrivă o examinare a unei realități personale și a uneia globale. O suită de observații, (poate și) un semnal de alarmă asupra felului în care se desfășoară viața de zi cu zi – bâjbâind printre realități și probleme, printre acte de violență și decizii pur egoiste, luări de poziție și lașități, printre fapte ce ne afectează mai mult sau mai puțin vizibil și ne cer o nouă capacitate de adaptare care, însă, nu pare a rezolva problema, ci doar a crea iluzia unui timp încă răbdător. Asta neînsemnând că omul e pregătit în vreun fel să trăiască altfel decât prin prisma a ceea ce i se întâmplă. Mica lui viață e singurul cosmos pe care îl are, singura „planetă” ce îl interesează cu adevărat, în jurul căreia gravitează, de care este legat, ale cărei dezmembrări îl afectează. Cataclismele macro îl preocupă doar ca urmare a cataclismelor pe care le resimte în interiorul lumii mai mici pe care o cunoaște, impactul lor îl sensibilizează doar pentru că e o formă de a se raporta la o posibilă apocalipsă mai mare, de a-l distrage de la posibila extincție a ceea ce a construit, de la lumea pe care a întemeiat-o alături de celălalt și care ajunge într-un punct mort, care generează noi și noi crize, momente de fisură: Poate că tocmai la asta se reduce obsesia unora dintre noi pentru dezastrele iminente, acea preocupare pentru tragedii pe care o considerăm nobilă și care, cred acum, va forma miezul acestei povești: la nevoia de a găsi la fiecare pas complicat al vieții ceva încă mai complicat, mai urgent și mai amenințător în care să ne dizolvăm suferința personală. Or, se prea poate ca noblețea să n-aibă chiar nimic de-a face cu chestia asta.
Oricum ar sta lucrurile, ca să redactez cronica acestui timp destul de apropiat care deja pare foarte îndepărtat, mi se pare că sunt nevoit să mă limitez la a pune faptele unul lângă altul, fără să forțez vreo legătură între ele, acceptând că pot exista cel mult niște corespondențe. Și fără ca măcar să încerc să trag vreo concluzie morală.
Momentul ce pare a declanșa criza e decizia soției de a renunța la încercările de a deveni părinți, de a forța – și mai mult – posibilitățile medicinii, de a limita intruziunea și, implicit, de a evita trauma: Mesajul divin implicit în acele nereușite repetate era limpede: lucrurile acestea nu fac parte din destinul vostru. Iar cum eu refuzam să-l accept, Lorenza a decis și pentru mine. Urmat de noaptea alături de cei doi soți olandezi în camera cu vedere la ocean de pe insula exotică în formă de fluture în care și-au petrecut concediul în încercarea de a rezolva ceea ce părea a fi un impas – major, dar nu insurmontabil. Care nu face decât să amplifice fisura: pe de o parte, sentimentul de vinovăție, pe de alta, senzația că a fost exclus, că i s-a refuzat ceva esențial. De aici se deschid nenumărate fire ale unei „narațiuni familiale” în care converg idei despre diferența de vârstă și de perspectivă în cazul vieții de cuplu, chiar și atunci când este vorba despre persoane moderne și emancipate, lipsite de prejudecăți, cupluri în care femeia e mai în vârstă decât bărbatul. Analiza a ceea ce înseamnă paternitate (Lorenza are un copil din prima căsnicie pe care cei doi îl cresc împreună, dar pare că acest lucru nu este suficient pentru a-l face pe bărbatul ce se apropie de patruzeci de ani să se considere cu adevărat tată), prieteniile pe rețelele de socializare ce pot deveni sursă de alimentare a înstrăinării față de partener, singurătatea în doi, încercările de găsire a unui fragil echilibru, o stare de acceptare, de amânare a unei decizii ce ar avea consecințe precise asupra căsniciei, starea de incertitudine, așezarea între dorința de a se îndepărta (inclusiv decizia de a pleca pentru un timp de casă, cu toată amorțeala, dezordinea, riscurile pe care le implică) și gândul că încă există un viitor comun, forțat de căutarea unei noi locuințe sau de mici momente de intimitate aproape formală. Scriitura e în aceste pagini mai apropiată de un studiu de caz decât de ceea ce știam a fi disecarea aceea atât de dureroasă, analiza până la ultima fibră a senzației de gol, a pierderii și a traumei din Singurătatea numerelor prime și Devorarea cerului, romanele anterioare ale lui Paolo Giordano (traduse anterior în limba română și apărute la editura Polirom). E aici imaginea, fotografică, a descompunerii lente a unui cuplu matur, dar în care există un dezechilibru de vârstă și de experiență și a treptatei posibile salvări prin oglindirea în ceea ce li se întâmplă celorlalți și în privirea îndreptată asupra provocărilor și crizelor cu care se confruntă lumea.
Nu se putea scăpa de ființele umane, nu se putea scăpa din prezent.
Paolo Giordano recuperează cu mijloace mai degrabă apropiate de demersul jurnalistic (personajul e, asemenea autorului însuși, colaborator la „Corriere della Sera”, scrie articole despre mediu și alte aspecte de interes social) criza unei familii în care se oglindesc multiple alte crize. Astfel, în oglindă se construiește realitatea pe care o trăiește Giulio și a paternității măcinate de divorț și de lupta pentru a putea avea încă acces la viața fiului său, Adriano. Mecanismele prin care unui părinte i se poate lua posibilitatea de a avea o relație cu fiul biologic, cât de ușor se pot manipula sentimentele unui copil mic, ce poți face pentru a dobândi controlul asupra relației cu acesta. Prin comparație, ceea ce inițial pare o legătură stângace și destul de rece între tatăl vitreg și fiul Lorenzei se dovedește ceva mult mai puternic decât ceea ce rămâne între Giulio și Adriano, de unde și decizia bărbatului de a renunța la a mai lupta împotriva fostei soții și pentru „binele” fiului său, un bine stabilit de o instanță ce se dorește imparțială, dar care nu are acces la realitatea pe care o presupune dinamica interacțiunii dintre cei direct implicați și care urmează cu scrupulozitate o schemă abstractă, rigidă, funcțională, dar tocmai prin impersonalitatea ei inumană. Prin contrast, construită în timp, relația cu Eugenio nu are responsabilitățile și efuziunile celei presupuse de paternitatea de sânge, dar îl va face să conștientizeze că ceea ce au nu poate fi nici fisurat și, cu atât mai puțin, luat: Mă gândeam la ziua aceea din tren și nu numai: la toate pastele pe care le gătisem pentru el și la cum îl așteptam în mașină când mergea la petreceri și la formularele completate și la recomandările superflue și la vaporizatorul de culoare incertă pe care, când era mic, îl ținea într-un colț al camerei și despre care nu mai știam nimic. Și mă gândeam că toate aceste lucruri, dimpreună cu pizza asta neplanificată pe care o mâncam la micul dejun pe întâi ianuarie 2020, toate aceste lucruri laolaltă – nu eram deloc sigur, era prima oară când mă gândeam la asta – poate alcătuiseră o paternitate. Nu mai puțin problematică și revelatorie pentru felul în care se construiesc relațiile interumane contemporane, prieteniile contextuale, dar și pentru modul în care poți dobândi autoritate și o poți apoi la fel de repede pierde e relația pe care o are personajul cu Jocopo Novelli, inițial doar o figură stranie pe care o cunoaște la Paris prin intermediul lui Giulio (Un fizician ca noi. […] Acum se ocupă de modele climatice, lucrează ceva cu nori.), mai apoi apropiat și tovarăș de dialog pe marginea problemelor legate de mediu și de încălzirea globală, profesor universitar și un soi de șarlatan mediatic simpatic – o figură ce își gestionează cu atenție imaginea publică, în plină ascensiune, dar care ajunge victima propriului ego și a incapacității de a înțelege contextul care implică nu doar egalitatea de șanse și paritatea de gen, ci puterea noilor mișcări feministe în care orice poziționare neutră, cu atât mai mult cea contra duce la terminarea carierei academice: Dacă la examenele din universitate se arătau la fel de dotate ca și colegii lor, ba chiar peste ei, performanțele lor în cercetare se degradau raid. La vârsta la care, în mod obișnuit, începeai să participi la concursuri, adică între treizeci și patruzeci de ani, femeile de știință „performau” deja semnificativ mai slab decât colegii lor bărbați. E o punere în discuție a datelor științifice, a adevărului conținut de grafice și măsurători cu un altul, care ține de condiția femeii, de felul în care este văzută, de multiplele așteptări și roluri pe care aceasta le deține, aspecte care nu se regăsesc în nicio analiză cantitativă. Încercările actuale de a impune cu forța paritatea de gen în mediul academic erau, în toate privințele, niște „lovituri de stat” menite să submineze meritocrația. […] Poate că dacă ar fi terminat cu aceste cuvinte, lucrurile s-ar mai fi putut aranja. Ar fi plouat cu critici, evident, dar chestiunea ar fi rămas una strict academică. Atacul la persoană, încercarea linșajului mediatic sunt ceea ce îl îngroapă pe Novelli, căruia nu-i rămâne decât poza de victimă a unei epoci ale cărei valori se rescriu permanent. Într-o altă direcție e experiența pe care o trăiește Karol, transformarea la care personajul e martor: din om al bisericii în bărbatul îndrăgostit, timid, gata să riște totul pentru a trăi o experiență carnală în bărbatul obsesiv, care nu înțelege refuzul tinerei pe care o iubește. O metamorfoză ce se încheie cu imaginea unui psihopat și a unui eretic: Înțelesesem că are un partener. Că se întorsese la acel fost iubit. Mi-ai spus-o chiar tu la telefon. // El nu contează nici cât negru sub unghie. Uniunea noastră ține de un alt plan. E inevitabilă. Dar știu că nu e ușor de înțeles. … Pentru mine Dumnezeu nu mai are nicio relevanță. Însă Iisus are. Mai mult, de când am încetat să mă mai interesez de Dumnezeu am început să cred cu adevărat în Iisus. Să-l înțeleg pe Iisus. Trupul și sângele. Sunt cuvinte pe care le-am repetat ani în șir fără să am vreun drept. Acum însă știu exact ce înseamnă. În egală măsură, problemele psihice și gestionarea lor în mediul academic, suicidul, protocoalele instituționale și sentimentul de responsabilitate față de cel care a fost, pentru un timp, cursantul tău, schimbarea adusă de mișcările feministe în discursul profesorilor, atitudinea ostilă a tinerei generații față de tot ceea ce nu este political corectness, dar și strania indiferență față de ceilalți, poziția fragilă a oricărei luări de poziție care se impune a fi tranșantă și în corelație cu noile curente pentru a nu-ți afecta statutul, terorismul, escaladarea violenței pe rețelele sociale, nevoia de adrenalină, intruziunea în viața privată. Toate, niște ochiuri dintr-o plasă care pare a se strânge tot mai puternic în jurul omului contemporan, toate, implicând dependență, manipulare, repoziționări și lăsându-și amprenta asupra relațiilor cu ceilalți și a intimității.
Incredulitatea e o constantă în istoria bombei. Mulți dintre savanții cei mai venerați din lume, printre care Albert Einstein și Niels Bohr, nu credeau că bomba putea fi cu adevărat realizată, oricum nu până la sfârșitul războiului. În schimb, în vara anului 1945, erau gata chiar două bombe, cu materiale fisibile diferite și tehnologii ad-hoc.
Ceea ce ni se întâmplă pare a fi consecința unui cataclism ce s-a produs deja, căruia încă nu i s-a dat un nume, dar pe care urmează să îl conștientizăm pe parcurs. Nu întâmplător, personajul din Tasmania, deși fizician ca formare, se îndepărtează de cercetare și lucrează la un roman. Despre bomba atomică. Despre Hiroshima și Nagasaki. Ajungând repede într-un impas, conștient că tot ce fusese esențial a fost deja documentat și scris, dar continuând să se agațe de ideea că va reuși să o scoată la capăt: Nu mă lăsam, totuși. Unele proiecte îți dau o senzație de inevitabilitate și te țin prizonier dincolo de orice judecată rațională, din motive pe care nu le înțelegi. Subiectul cărții e pretextul unei readuceri în prim-plan a modului în care știința și civilizația au intrat fundamental în conflict, în care ceea ce inițial se face în numele progresului și al binelui scapă de sub control și se întoarce împotriva omului. Cartea la care lucrează, deși pe jumătate abandonată, devine o mărturie a monstruozității, a inumanului prin mărturiile pe care le readuce în prezent despre felul în care au fost lansate bombele și au fost trăite de către supraviețuitori momentele de după cele două explozii nucleare: În povestea unui singur copil poți plânge pentru destinele întregii omeniri, iar mie așa mi s-a întâmplat cu el. În lumea în care trăim totul pare însă mai curând redus la ceremonialul aproape lipsit de emoție al comemorării victimelor, la o mecanică necesară, într-o coregrafie departe de a fi asumată, trăită. Fără a se rosti numele vinovaților. Fără implicații ce ar putea crea tensiuni politice. Ai observat? Mă întreabă Giulio în timpul traversării cu feribotul. La ceremonie nu i-au menționat pe americani. Deloc. Vorbesc de bombă ca și cum ar fi picat de nicăieri, ca o catastrofă atmosferică. // Ori poate o pedeapsă divină. // Ori o pedeapsă divină, exact. Totul neutru, tot mai aproape de in/neuman.
Așa lungit, îmi imaginez că se lansează pe orbită un telescop capabil să surprindă de la distanță radiația morților. Imaginea Pământului pe care ne-ar furniza-o ar fi diferită de cea pe care o știm: n-ar mai fi o planetă stinsă, ci un fel de stea, care-și trimite lumina proprie în toate direcțiile, lumina atomilor celor ce nu mai sunt.
În lumea pe care o pune sub lupă Paolo Giordani pare că unii înțeleg repede că au nevoie de un plan de rezervă. Și se adaptează. Chiar dacă această adaptare e sinonimă cu o renunțare, o fugă, o reinventare. Rămâne imaginea unui loc, care pentru Novelli e Tasmania, a unui spațiu aproape utopic, încă ferit de cataclisme, în care oamenii par capabili a se reconecta cu natura și cu ceea ce îi face parte din ecosistemul căruia îi aparțin, dar pe care au ajuns să-l folosească nu în favoarea lor (altfel decât imediat), ci împotriva. O Tasmanie care pentru fiecare e altceva, e altundeva, dar ea există și în ea se întrevede o rază de speranță. Nu pentru ceea ce se va întâmpla cu civilizația și barbaria pe care le-am construit, ci cu posibilitatea umanității de a se salva. Căci orice distrugere poartă în sine urmele unei posibile energii regenerative. Important e să existe cineva care să creadă în ea.
Tasmania (în traducerea lui Liviu Ornea) e, așadar, o meditație crâncenă despre ceea ce am ajuns să fim, despre prezentul în care trăim, despre pierderea legăturilor cu ceilalți și crizele pe care le provocăm.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
