Tatiana Țîbuleac*: „Când nu scriu mă simt inutilă.”

*Tatiana Țîbuleac, una dintre scriitoarele cele îndrăgite de tinerii cititori și nu numai, este autoarea romanelor Vara în care mama avea ochii verzi și Grădina de sticlă apărute la editura Cartier, Chișinău. În 2018 a primit Premiul FILIT al liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, Premiul Observatorului Cultural pentru proză și Observator Lyceum. De asemenea, a fost nominalizată la Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași”. Romanul Grădina de sticlă a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL) 2019.

Ați mărturisit într-un interviu că Grădina de sticlă este o carte (și) despre „identitate și limbă”. Cum credeți că ar fi arătat romanul dvs. dacă ar fi fost scris în limba rusă?

În primul rând – mai lung, cu siguranță mai bizar, acum sunt tentată să spun și mai bun J Adevărul este însă că nu ar fi fost deloc. Am încercat să scriu proză în limba rusă și nu s-a întâmplat. Este o mare diferență între a vorbi, a supune o limbă, și a-ți depozita în ea emoțiile, fricile – toate aceste mărunțișuri care contează. Zicea Lastocika în carte: „românește îmi amintesc mai clar, vreau să vă spun totul”. O înțeleg. Uite cum mă provocați! Am promis să nu mai pomenesc limba rusă în interviuri și iată-mă. Dacă mă întrebați pe mine, eu una nu văd această carte tradusă. Ea a fost scrisă într-o limbă parțial inventată – cu o topică rusească, încadrată într-o frază românească – îmi vine greu să văd traducerea ei în franceză sau engleză. Cu atât mai mult în limba rusă. Știu că toate acestea o fac mai puțin vânată ca Vara, care este de niciunde și de peste tot, fură repede forma celui care o citește și îi găsește imediat toate slăbiciunile. Tocmai de asta Grădina îmi este mai dragă și o apăr mai înverșunat. Grădina este ca o fotografie alb-negru, prea măruntă ca să fie mărită, prea roasă ca să fie salvată, rătăcită și ciobită, totuși o fotografie adevărată, din care nu se mai fac.

Acțiunea din Grădina de sticlă este plasată în Republica Moldova (Bucureștiul nu există propriu-zis decât ca „revelator” al anumitor diferențe lingvistice), iar cea din Vara în care mama a avut ochii verzi în Franța, unde trăiți acum. Cum influențează acest context spațial poveștile pe care le scrieți? Dar pe dumneavoastră?

Mi-am scris cărțile la Paris, unde locuiesc de aproape zece ani. Puteam să le scriu și în altă parte – într-o pădure sau pe un pod, oriunde – nu contează. Atunci când scriu, locul este cartea, timpul este cartea, scrisul face toate legile. Geografia, spațiul, personajele  – sunt doar niște simple adjective, iar ideea de bază este mereu, mereu, o emoție. Cu mine-omul, lucrurile sunt mai simple – contextul este familia. Unde îmi sunt copiii, acolo sunt toate.

„Ar fi rușinos ca Moldova să pretindă că are o literatură separată de cea românească.”  

  Cum se vede literatura din R. Moldova de la Paris?

În mare parte, neîncadrată. Posibilități sunt două, aceleași pentru basarabeni ca dintotdeauna: cu românii sau cu rușii.  Contează și politicile editoriale, tematica, autorul. Din câte știu, cei mai mulți dintre scriitorii basarabeni, traduși în franceză, se prezintă români. Tot România îi aduce la târgurile de carte, le finanțează traducerile și le plătește participarea la evenimente. În aceste condiții, ar fi rușinos ca Moldova să pretindă că are o literatură separată de cea românească, dar se mai întâmplă.

În romanele dvs., personajele suferă de boli propriu-zise (cancer, nebunie) sau de altele, de o natură diferită, dar la fel de mutilante, precum vinovăția sau incertitudinea constantă față de propria identitate. Sunt acestea din urmă înăuntrul personajelor încă dinainte de a începe povestea sau au apărut pe parcursul scrierii ei. Care credeți că sunt mai dureroase pentru destinul personajelor? Dar a oamenilor, în general?

Părinții mei și-au dorit mult ca eu să devin medic, le răzbun cum pot visul neîmplinit, scriind despre nebuni și muribunzi. Adevărul este că bolile, suferința și suferinzii, dar mai ales dramele, m-au atras mereu. La Chișinău am crescut printre bătrâni și femei, două categorii de oameni care știu să facă din boală o religie. În plus, în acea perioadă, nu se putea vorbi deschis despre prea multe lucruri. Politică nu făcea nimeni, sex nu era, Dumnezeu fusese interzis – ce altă temă poate să unească lumea? Și se vorbea mult… Știu pe de rost tot felul de remedii populare pentru fiecare boală, chiar și pentru cele imaginare. Aș vrea să pot spune că toate aceste informații m-au ajutat la ceva, însă, în afara de câteva certuri memorabile cu medicii, nu mi-au folosit la nimic. Poate de asta „îmi îmbolnăvesc” personajele. Nu m-am gândit până acum de ce. Cât despre vinovăție și incertitudine – acolo mă simt în largul meu.

„Nu toate femeile pot și vor să fie mame, dar mai ales nu toate femeile trebuie sa fie mame. ”

În Vara în care mama a avut ochii verzi ați construit două personaje feminine extrem de puternice, atât mama, cât și bunica, așezate (permanent) sub semnul maternității. Cum credeți că ar fi evoluat destinul lor dacă nu s-ar fi aflat în ipostaza de mame? Li s-ar fi dat o șansă mai mare de împlinire sau, din contră, li s-ar fi negat întreaga existență?

Este adevărat că și mama, și bunica din carte au avut copii. Maternitatea lor însă este diferită. Bunica, tipul de mamă-tiran, mamă–mereu cu dreptate, mamă-monument. Femei ca ea întemeiază dinastii, nu familii. Pe când fiica ei, mama lui Aleksy, este altfel. O femeie nesigură,  crescută de un părinte autoritar într-o țară străină, o adolescentă care nu a iubit până la capăt și care nu a fost iubită cu adevărat. Pentru ea maternitatea a venit prea devreme, ca o povară, ca o poruncă, iar în loc de bucurie i-a adus și mai multă nesiguranță. Aș putea vorbi mult despre „maternitatea-împlinire” de care mă întrebați. Mult și plictisitor, enervant. Mi-am dorit copii, am copii, fac ce pot ca mamă. Cred însă că mult mai utilă este discuția despre cealaltă față a maternității. Nu toate femeile pot și vor să fie mame, dar mai ales nu toate femeile trebuie sa fie mame.

În calitate de cititor, am simțit potențial cinematografic în romanele dvs. Știm că Vara în care mama a avut ochii verzi s-a bucurat de transpunere scenică. Ce simte un scriitor în momentul în care textul lui se transformă într-o formă de artă diferită, atât de dinamică, precum teatrul?

Crisalida devine fluture. Nu mă deranjează gândul că o carte poate fi mai apreciată într-o altă formă decât cea scrisă.

Spuneați într-un interviu pentru „Dilema veche” că nu scrieți poezie. Totuși, secvențele în care sunt descriși ochii mamei în Vara… sau capacitatea de a crea imagini și stări extrem de percutante într-un spațiu restrâns, în Grădina de sticlă, imprimă o notă poematică scriiturii.  Este Tatiana Țîbuleac o cititoare de poezie sau ține de o altă coardă a sensibilității acest mod de a privi realitatea?

Acum citesc destul de multă poezie, s-a întâmplat după apariția Verii. Un lucru îmi este clar când citesc poezie bună : eu așa nu pot. Grădina m-a readus pe drumul prozei, unde, sper, este locul meu.

Ați scris că „oamenii care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască” sunt „mereu frumoși și adeseori nebuni”. Este, în lumea în care trăim, căutarea frumuseții o formă de nebunie?

Este, în lumea în care trăiesc eu. Căutarea în sine este o formă de nebunie.

Ce loc are scrisul în acest tandem frumusețe-nebunie?

Acolo caut eu, dar mai sunt și alte locuri.

„Treaba cu premiile e simplă – dacă le respecți, dacă te apropie de oameni pe care îi admiri, te bucură și te onorează. Dacă ți se dau pe sub masă sau trebuie să le mai și duci înapoi, te coboară.”

Tot în Grădina de sticlă, apare ideea că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate” și „are mereu grijă să facă dreptate”. Cui „face dreptate” o poveste bine scrisă: personajelor, autorului, cititorului, lumii?

Autorului, pot spune, da. Când nu scriu mă simt inutilă. Uite aici ar fi bună o întrebare despre maternitate ca supapă! Sper că face bine și cititorului, altfel toate aceste sforțări și icnete ale celor care scriu ar fi în zadar, nu?

V-ați îndrăgostit vreodată de un personaj literar? Și dacă da, de cine?

Ah, ce întrebare! Vouă, pentru că sunteți tineri și frumoși, vă pot răspunde. De îndrăgostit, nu m-am îndrăgostit prea des. Pe la 11 ani  – de acel preot, Ralph, din Pasărea spin (uite așa se spulberă reputația unei scriitoare dure!). Apoi, când am mai crescut și voiam stabilitate, ca orice fată, de Florentino din Dragostea în vremea holerei. După asta am fost mai atentă, însă  recunosc cu mâna pe inimă că, dacă l-aș fi cunoscut pe Legolas mai devreme… În rest m-au atras (of course) răii.

Ați obținut mai multe premii literare, iar la ultima ediție FILIT ați câștigat Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte. În ce măsură validează un premiu valoarea unui scriitor?

Nu prea am obținut premii, deși anul trecut, e drept, a fost Crăciunul de două ori. Pe lângă premiul Obseravatorului Cultural pentru proză și Observator Lyceum, m-am ales și cu premiul FILIT, de care pomeniți. Mai bine de atât, nu știu dacă va fi vreodată.  Treaba cu premiile e simplă – dacă le respecți, dacă te apropie de oameni pe care îi admiri, te bucură și te onorează. Dacă ți se dau pe sub masă sau trebuie să le mai și duci înapoi, te coboară. În ochii tăi, cei mai nemiloși dintre toți care există.

 

*Interviu preluat din numărul 22 al revistei „Alecart”, număr ce va fi disponibil curând pe alecart.ro

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.