Joi, 30 aprilie, ora 15.00, Tatiana Țîbuleac, autoarea romanelor Vara în care mama avut ochii verzi – volum pentru care a primit Premiul Liceenilor la FILIT, 2018, și multe alte prestigioase premii – și Grădina de sticlă, pentru care a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019, se întoarce în Sala J de la Muzeul „V. Pogor” – Casa Junimii la Întâlnirea ALECART în care se va discuta cel mai recent volum al său: Când ești fericit, lovește primul.
- Ioana POPA (clasa a X-a): „Acest roman, în ciuda dificultății adolescenților de a cunoaște drama unei persoane mature care nu se mai regăsește printre ai ei, alături de oameni ce împart același grai și aceleași dificultăți, trebuind să trăiască împreună cu cei care o judecă și o privesc ca și cum ar fi un invadator (necesar!) al vieții lor „perfecte”, în ciuda cunoașterii doar mediate (din cărți) a contextului care a generat primul val de imigrație din Est către Vest, e necesar. El trebuie citit de către toți cei care cred că nu există nicio forță mai puternică decât meritocrația – pentru a empatiza și pentru a înțelege ce se întâmplă în afara clopotului de sticlă în care trăiesc. Trebuie citit, în egală măsură, și de cei ce nu pot părăsi acel cuib acoperit de trandafiri, frumos la vedere, dar dureros la atingere, țintuiți de promisiunea apropierii. Povestea Milei e pentru toți cei ce se văd doar prin ochii altora, pentru care amenințarea singurătății e un gol, pentru toți visătorii și toți nemulțumiții. Pentru generația noastră și pentru generația părinților noștri. De aici, din Republica Moldova sau din orice altă țară din fostul bloc comunist. Pentru că în el e o realitate așa cum a fost și nu știi niciodată când, cum, unde și de ce o viață ia o altă traiectorie.”
(Articolul integral poate fi citit AICI)
- Ana-Maria AILIESEI & Ioana ROATĂ (clasa A XI-a): „Romanul Tatianei Țîbuleac surprinde așadar realitatea cruntă a unei lumi în care nu există milă, în care fiecare e pe cont propriu și orice iluzie trebuie rapid strivită. E în el o viață în care răul și binele se contopesc, neexistând o distincție clară între ele. Mila este o femeie de cincizeci de ani care și-a găsit refugiul în alcool și care nu și-a îndeplinit niciunul dintre rolurile de văduvă sau bunică, fiind nemăritată și fără copii. În ea răsună vocea tuturor emigranților din est umiliți în vest, a copiilor care cresc fără iubirea părinților, a femeilor care nu sunt niciodată prima opțiune de viață a unui bărbat și a dependenților ce nu-și înțeleg propria patimă. Într-o lume în care a visa nu duce la nimic, începi să te încrezi în orice sau să lovești primul când ești fericit.”
(Cronica integrală – AICI)
- Ioana TĂTĂRUȘANU (absolventă, critic literar, doctorandă la Universitatea din București): „Romanul focalizează, e limpede, experiența femeii, de la adolescență, cu primul dres și întâile experiențe erotice, petrecute într-o atmosferă lipsită de exuberanța tinereții, aliena(n)tă și decorporalizată, la vârsta menopauzei, cu ale sale experiențe fizice și emoționale strecurate printre prioritățile subzistenței în spații vidate de intimitate (garsonierele din blocurile „hrușciovka”). Chiar dacă asumă persoana întâi, naratorul e evaziv, afișând o ambiguitate (inclusiv cronologică) de natură să accentueze tragismul Milei, prinsă între doi monoliți, Occidentul și Estul, care-și destructurează mutual mitologiile. La fel de grăitor apare accentul pe care autoarea îl așază deasupra prieteniei, fie că e vorba despre trioul din adolescență care privea ore în șir filme, oprindu-le rulajul în dreptul secvențelor afișând străina abundență a rafturilor din magazine, fie că, așa cum reflecțiile finale amintesc, prietenia e o formă de împăcare cu tatăl și obiceiurile sale care i-au timbrat Minei, nefast, copilăria.”
(Articolul complet – AICI)
- Nicoleta MUNTEANU (profesoară, coordonatoare Alecart): Când ești fericit, lovește primul ar putea fi o carte despre prietenie și corolarul ei, trădarea. Despre prieteni și despre străini, despre prieteni ce nu mai sunt prieteni, dar nici străini nu sunt. Despre acele întâlniri care brăzdează o viață. Lăsând urme de neșters. Dând-o peste cap. Despre o viață în care prietenia intră cu blândețe și mângâie zilele și nopțile unei fetițe și despre găsirea unui dublu (…).
- Când ești fericit, lovește primul ar putea fi un roman despre imigrație. Despre o țară sărăcită, în căutarea identității, în care există și violență, și insecuritate, și trafic de persoane și de droguri, în care educația și o diplomă nu înseamnă nimic, în care salariile la stat nu sunt plătite cu lunile, în care înflorește corupția. Aceeași țară în care copiii și tinerii cresc în apartamente înghesuite, cu părinți care trebuie să se descurce cum pot, în care fiecare visează și se zbate, se ascultă muzică și se văd filme pe casete VHS, în care prieteniile se leagă în funcție de cum se întâmplă să te ciocnești de celălalt. Cu oameni disperați, oameni înrăiți, oameni blegi, oameni frânți. O țară în care principiile și convingerile te pot lăsa pe drumuri în timp ce unii se îmbogățesc peste noapte. (…) Dar și un roman despre durere, rușine, despre ce ai făcut și ce ți s-a făcut, despre datorii. Față de un tată, față de femeia care te-a crescut, față de toți oamenii pe care i-ai cunoscut. Acasă, la Chișinău, sau prin locurile unde muncești în Paris. Dar și despre celelalte datorii. Cele care nu ți se pot plăti sau pe care nu le poți plăti. Despre o viață, a Milei, și viețile din jurul ei. Fără ură și părtinire. Doar cu o urmă de regret pentru ceea ce tot ea, viața, ți-a luat. Pentru ceea ce ți-a dat ca apoi să lovească prima. Pentru ceea ce ar fi putut fi, dar n-a fost să fie.”
(Cronica integrală – AICI)
La precedentele întâlniri cu Tatiana Țîbuleac am discutat Grădina de sticlă (la Festivalul „Poezia e Bistrița”, 2022) și Vara în care mama a avut ochii verzi (în cadrul Întâlnirilor Alecart la FILIT- 2024):
- Antonella MALFARA (absolventă, studentă la Medicină): „Grădina de sticlă este un roman despre fragilitatea unei lumi deseori lipsite de umanitate, despre identitate și căutarea sinelui, despre iubirea ce poate apărea în cele mai neașteptate forme, despre suferințe care pot schimba definitiv fibra interioară a unui om. Lastocika, „rândunică” în limba rusă, ascunde un simbolism aparte, proiectează frumusețea și inocența acolo unde totul pare pe punctul de a se „sparge”. Este, de fapt, numele unei eroine care reușește să „își ia zborul” indiferent de nedreptățile lumii, de ceea ce este frânt și teribil în destinul său și să își construiască, din cioburi, caleidoscopul vieții.”
(Articolul complet – AICI)
- Raisa MANOLESCU (absolventă, masterandă la Facultatea de Drept): „În esență, Grădina de sticlă e o poveste care deschide și apoi vindecă răni de mult cicatrizate, dar care nu dispar niciodată pe deplin, o poveste care sensibilizează și sfâșie în același timp, o poveste care, în cele din urmă, face dreptate. Însă întrebarea care rămâne este pentru cine face, de fapt, dreptate această poveste? Pentru Lastocika, fetița de sticlă căreia i-a fost oferită o șansă de a fi făcută om, pentru Tamara, prinsă pe veci la granița dintre ură și iubire sau pentru acei oameni mereu frumoși și adeseori nebuni care nu contenesc să caute răspunsul la întrebare?”
(Articolul complet – AICI)
- Maria OGLINZANU (clasa a XI-a): „Când dragostea înseamnă strigăte, durere și lacrimi vărsate în întuneric, cu ușa de la cameră închisă, furia este singura care îndrăznește să se apropie, iar în scurt timp devine un mod de a proteja ultima fărâmă din tine, copilul fragil care ești, din tine, cel ce nu a reușit să supraviețuiască în fața destrămării propriei familii. Aleksy își urăște mama. Totul în afară de acei ochi verzi ai ei. Acei ochi verzi în care încă reușește să întrezărească viața care i-a fost promisă, dar niciodată oferită. Privind aceiași ochi verzi, departe de acel acasă pe care nu l-a cunoscut niciodată, într-un lan de floarea soarelui din Franța, în acea vară, cea mai luminoasă pe care a trăit-o, află că se vor închide pentru totdeauna mai repede decât ar fi crezut. Timp de trei luni trăiește pentru prima și, totodată, pentru ultima dată, ceea ce și-a dorit timp de o viață. Trăiește dragostea. Și nu o trăiește singur. O trăiește alături de propria mamă, o mamă care, pe zi ce trece, devine mai frumoasă, mai fericită – deși trupul îi este devorat încet, încet de cancer.”
(Articolul complet – AICI)
- Teodora GIUGULA (clasa a XI-a): „Ochiul lui Aleksy, personajul principal din romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, scris de Tatiana Țîbuleac, avea darul de a prelua și reda imagini cu un impact vizual puternic. El este un foarte bun observator, de aceea găsește pictura ca formă de exprimare care îl ajută să surprindă realitatea pentru a transmite emoție. Încă din copilărie a învățat să se uite la mamă, la tată, la bunică, la Mika, sora lui. Toate imaginile pe care le-a strâns în el se revarsă prin pictură și devin metafore în încercarea de a le căuta rădăcinile în experiențele trăite direct. Și-a creat propriul muzeu al imaginilor vieții, prin care a sintetizat, prelucrat și transformat percepțiile vizuale în galeria unor picturi de mare poezie. Pe lângă scris, care este impus de psihiatru, terapia lui Aleksy este pictura, care vine din nevoia sa de a-și spune povestea altfel decât pe calea cuvântului, ce astfel se și adâncește. Nu mulți oameni știu să privească, nu pot fi în postura de observator, dar în vara petrecută alături de mama sa, el începe să vadă frumusețea ca și cum ar relua ceea ce i-a refuzat copilăria, contemplând atent detaliile naturii.”
(Articolul complet – AICI)
La final, redăm un răspuns al Tatianei Tîbuleac din interviul pe care l-a acordat colegilor noștri pentru nr.22 al revistei ALECART:
„Vouă, pentru că sunteți tineri și frumoși, vă pot răspunde. De îndrăgostit, nu m-am îndrăgostit prea des. Pe la 11 ani – de acel preot, Ralph, din Pasărea spin (uite așa se spulberă reputația unei scriitoare dure!). Apoi, când am mai crescut și voiam stabilitate, ca orice fată, de Florentino din Dragostea în vremea holerei. După asta am fost mai atentă, însă recunosc cu mâna pe inimă că, dacă l-aș fi cunoscut pe Legolas mai devreme… În rest m-au atras (of course) răii.”
(Interviul integral: AICI)
În deschiderea Întâlnirii ALECART: un recital de fagot susținut de Narcisa LUPU, elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași – Premiul al III-lea la Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală -2026 (profesor îndrumător Florin Loghin, profesor corepetitor Cristian Popa)
Evenimentul este organizat de Alecart în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române, cu Colegiul Național Iași și cu editura Cartier. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
