Era ca vraja unui magician, o putere divină.
O balenă eșuează pe plaja din ținutul Dorset, foarte aproape de conacul Chilcombe. O fetiță își folosește toată energia pentru a-i escalada trupul uriaș. Ea e cea care a descoperit-o și acum, ca un adevărat cuceritor, înfige steagul în spinarea neagră a cetaceului. Prada ei de război. Pe care e gata să o revendice în fața oricui, inclusiv a regelui, când dă piept, încă o dată, cu legile absurde ale imperiului și ale lumii în care trăiește. Cristabel e o fetiță a cărei jucărie preferată a fost mult timp o sabie de lemn și care vrea să fie la fel de liberă ca fratele ei, micuțul Digby – ce nu-i este, de fapt, frate -, căci în lumea adulților lucrurile sunt încurcate, dar pe care îl iubește mai mult decât pe un frate, pe care îl așteptase încă din momentul în care tânăra Rosalind, într-o după-amiază cenușie de iarnă, e adusă de tatăl ei la conac, devenindu-i mamă vitregă. Încă de când comorile sale cele mai de preț sunt o carte poștală de pe care o privește un câine, botezat „Câine”, câteva bețe și o mulțime de povești gata să i le spună celui care urmează să fie Fratele și moștenitorul familiei. Va trebui să mai aștepte câțiva ani. Rosalind naște mai întâi o fetiță, pe micuța Florence – Legu, Flossi, Jasper Seagrave moare, iar fratele lui, încântătorul unchi Willoughby, întors din armata imperiului cu o mulțime de povești uluitoare despre elefanți, piramide, scorpioni și aventuri ce te țin cu sufletul la gură, se va căsători cu Rosalind și i-l va aduce în sfârșit pe Frate în viața ei. Trei copii ce își construiesc propria lume departe de cea a adulților, cu Cristabel mereu neînfricată, mereu diferită, refuzând ceea ce Rosalind așteaptă să fie – o domnișoară sfioasă, nu fetița-băiat ce se ascunde alături de fratele ei pe acoperișul conacului pentru a discuta lucruri serioase, nu copila revoltată că nu are dreptul de a învăța la școală și că nu e liberă să aleagă. Va mai trece un timp până când ea va organiza un mic teatru și va pune în scenă o primă piesă, Iliada lui Homer, adunând în jurul ei copii și oameni mari, doamne sofisticate, pe boemul pictor Taras Kovalsky, slujitoarele de la conac și o șleahtă de copii fascinați de aventura de a fi eroi pentru un timp: ideea de a monta o piesă de teatru adevărată după Iliada e ca un balon de emoție pe care vrea să-l ocrotească înainte să i-l spargă cineva. Cristabel visează noapte de noapte balena și, în aceste vise, ea e mereu descoperitorul triumfător sau cea care, călare pe spatele ei, spintecă valurile – adevărată stăpână a oceanului. Iar în Iliada, acolo unde doar bărbații trăiesc cu adevărat, iar femeile nu știu decât să se supună – cum se întâmplă în toate cărțile pe care le devorează în mansarda ce-i este adăpost -, sunt războinici, și zeități, și fapte de vitejie, și trădări, și lașități, și loialitate. În teatrul ridicat din oasele dezgolite ale balenei, Cristabel pune în mișcare o lume a cărei adevărată stăpână este – seducătoare și feroce, plină de intrigi și de suspans, în care poate uita pentru o clipă ce nu au voie fetele să facă.
Sunt atâtea lucruri care trebuie păstrate și atâta energie irosită pentru asta, ca și cum casa și obiceiurile ar trebui purtate pe umeri ca un palanchin.
Teatrul de la malul mării nu este însă un roman despre visurile unei fetițe ce se simte singură și care împotriva regulilor timpului în care crește nu are drept aliați decât un Frate la fel de viteaz ca ea, o soră interiorizată și un teatru de carton transformat în unul adevărat. Romanul Joannei Quinn este cartea unei lumi și a unor oameni prinși în ea, deveniți actori ai scenei pe care își duc viața și prizonieri ai rolurilor sociale – bărbați și femei ce-și vor vedea lumea scoasă din țâțâni de a doua conflagrație mondială, aruncați într-o altă viață, când nimic din ceea ce fusese considerat stabil nu mai contează. Suntem inițial, în primul act a ceea ce se dovedește o tragedie, nu un spectacol menit să surprindă mecanismele de funcționare ale societății britanice, imediat după Primul Război Mondial, într-o Anglie care încearcă să lase în spate teribilul coșmar, o Anglie conservatoare încă, în care spectrul eroismului nu încetează să nască legende și povești despre aventuri incredibile. O Anglie în care, deși fiecare familie a pierdut pe cineva, aristocrația își păstrează privilegiile, trăind clipa: petreceri somptuoase, boema artistică invitată în conacele de la țară, o viață în care banii se risipesc pe nimicuri și totul pare permis. Iluzia stabilității regăsite. Nebunia provocată de conștiința de a fi în viață suprapusă peste înțepenirea unei moșteniri care încă atârnă greu. Un uriaș teatru în care fiecare își știe locul, în care clasele sociale și regulile lor rămân imuabile. Vechea aristocrație e încă ghidată de aceleași cutume: fiul cel mare – moștenitorul, fiul cel mic – zurbagiul. În familia Seagrave, Jasper, primul născut, poartă povara rolului ce-l joacă, pe deplin conștient că, deși moșia Chilcombe este a lui, e doar un măscărici ce trebuie să fie la înălțimea măștii impuse de ceilalți. Pentru că niciun moment nu a fost liber să aleagă. Pentru că umbra tatălui e mai puternică și se întinde amenințător asupra fiului, pentru că un picior șchiop îl împiedică să fie văzut ca un bărbat întreg, pentru că nu el a mers să lupte în război. Pentru că e un bărbat care are o fiică, nu un fiu, și o soție moartă – singura pe care a iubit-o. Care trebuie să aducă în familie un moștenitor, de aceea e nevoit să se recăsătorească. Rosalind e, la rândul ei, o tânără fragilă, ale cărei visuri se frâng repede. Crescută pentru a fi o soție bună, sperând la o altfel de viață. E o tânără care știe că războiul a împiedicat-o să se bucure de frumusețea ei și să-și aleagă soțul, că acum rolul ei este să aducă pe lume un moștenitor. În familia Seagrave există și un frate mai mic, reîntors acasă din coloniile britanice, liber să-și trăiască viața așa cum dorește, dar care nu a simțit niciodată că ar fi avut cu adevărat un frate de care să fie iubit. Prăbușindu-se sub povara preluării tuturor responsabilităților moșiei atunci când Jasper moare. În timp ce el și Rosalind visau la ceva imposibil.
Când mă aflu acolo, pot să vorbesc despre personaje, despre ceea ce înseamnă să joci, despre orice-mi place, și nimeni nu râde, nu se strâmbă și nu-mi spune că ar trebui să fac ceva mai practic în viață. pot să vorbesc cu toți așa cum vorbesc acum cu tine.
Așa cum din uriașul cetaceu eșuat pe plajă după o furtună teribilă nu va mai rămâne decât duhoarea cărnii în descompunere și oasele uriașe ce-i alcătuiesc scheletul, din lumea Angliei de dinainte și de după Primul Război, cu aparenta ei nonșalanță, cu strălucirea ce ascunde reguli rigide și drame conjugale – amestec de corsete strânse nemilos, de portrete întunecate de familie, de animale sălbatice ucise la vânătoare și transformate în trofee expuse pe pereți – nu va mai rămâne nimic. Pe uriașa scenă a societății englezești rolurile se schimbă definitiv. Mașinăria infernală din spatele aparențelor va fi înlocuită de mașinăria infernală de război germană. Cea care îi va purta pe Digby și pe Cristabel prin realitatea periculoasă presupusă de înrolarea în serviciile secrete britanice, a misiunilor alături de cei aflați în Rezistența franceză. O mașinărie infernală care va nimici atâtea visuri și vieți, care va transforma existența tuturor, lăsând în urmă uriașul schelet al unei Europe în agonie. Pe scena această a unei Anglii care susține eforturile de război ale Aliaților, bombardată necontenit de naziști, în Franța în care germanii par că nu pot fi învinși, dar în care există o rezistență îndârjită, în așteptarea debarcării din Normandia și apoi în Parisul din care pleacă trenuri cu prizonieri de război și evrei spre lagărele morții, în care efortul necontenit al unor oameni de a-și recuceri libertatea înseamnă clandestinitate, rețele ce acționează subversiv, acte de camaraderie și de curaj inconștient, pericol, tortură și misiuni ce trebuie îndeplinite cu orice preț, în lumea în care moartea pândește de pretutindeni, în care loialitatea devine principiul călăuzitor al unora, fiecare își va da jos masca și va deveni un altul – liber să fie el însuși. În Parisul în care lucrează sub acoperire, frate și soră se reîntâlnesc în micuțul teatru unde se joacă Antigona lui Anouilh – acolo unde, pe scenă, Antigona își duce în fiecare seară, în șuier de gloanțe și sub presiunea bombelor ce sfâșie cartiere întregi, lupta împotriva lui Creon și a propriei condiții de femeie, acolo unde Antigona e încă tânără și, ca toată lumea, ar fi preferat să trăiască, dar știe că nu poate să o facă. În Parisul în care încă nu și-a pierdut fratele, Cristabel se gândește la propriile spectacole de dinainte de război, care acum i se par a fi o joacă nesăbuită, o mascaradă fără sens. Pentru că acum realitatea din Macbeth, din Henric al IV-lea, din Julius Cezar, din Antoniu și Cleopatra sau din A douăsprezecea noapte se înțelege diferit, iar Digby e convins că Hitler știe să-l joace mult mai bine pe Prospero decât el sau orice alt actor. În Parisul în care fratele îi mărturisește surorii lui Eu nu vreau altceva decât să aleg ce viață să duc, Cristabel înțelege, la rândul ei, că vrea să creeze teatru pentru a putea să-și găsească locul undeva, pentru iluzia că ar exista un loc unde să fii liber, în care orice devine posibil, o poveste diferită de cea pe care a crezut că o dorește, că ar putea să fie a ei. Dar, pe lângă convingerea că povestea i se cuvine, simte și o oarecare stânjeneală, un fel de jenă. O îngrijorează senzația sâcâitoare că odată intrată în poveste ar putea să fie scoasă oarecum la vedere. Pentru că locul din poveste gândit pentru un copil nu arată copilul propriu-zis. Căci, dacă ducele de Wellington sau amiralul Nelson și-ar fi plecat privirile vreodată și ar fi văzut că în armata lor s-a înrolat o fetiță, ar fi trimis-o imediat acasă. […] Această poveste nu i se potrivește pe de-a-ntregul, iar ea a presupus întotdeauna că i se va potrivi, că va fi ceva în care va putea intra cu aceeași ușurință cu care te aliniezi pentru o paradă. În taberele de pregătire, în avionul Halifax care traversează Canalul Mânecii și din care e parașutată pentru a-și îndeplini misiunea alături de francezi, atunci când o pierde pe Sophie, când ascultă respirația tot mai slabă a fratelui împușcat în timp ce visa la libertatea unei patrii ce nu era a lui, lângă prietenul ce l-a ajutat să aibă curajul de a fi el însuși, de a renunța la măști și convenții, când se întoarce zdrobită la Flossi, sora docilă de altădată, între timp înrolată în Armata Femeilor și având grijă de Chilcombe, Cristabel înțelege că lumea rămâne un teatru uriaș, cu reguli și mecanisme ce îți permit, poate, să visezi ca spectator, dar care te constrâng să acționezi când ești înăuntrul lui. De aceea alege celălalt teatru, cel făurit odinioară din oasele balenei eșuate – singura lume ce-i e deopotrivă adăpost și cuib în care e liberă să creeze și să zboare.
Apoi se gândește cum stăteau ei doi pe acoperișul de la Chilcombe, la vremea când erau un eu mare și un eu mic, care formau un „noi”, care pare a nu mai fi acel „noi” din care să vrea el să mai facă parte.
Nimic din ce a cunoscut în conacul Chilcombe nu rezistă. Nimic din lumea în care a crescut și împotriva căreia s-a răzvrătit nu rămâne în picioare. Balena cu pielea strălucitoare a eșuat, așa cum a eșuat întreaga lume pe care o ducea în spate: lumea bărbaților puternici, cu glas tunător, și a soțiilor supuse sau frivole, lumea aparent strălucitoare a vechii nobilimi, în realitate plină de injustiție și de umbre întunecate, conservatoare, rigidă. Din ea a rămas un schelet fără strălucire. Din visurile lui Cristabel la fel, din dorința de a fi asemenea eroilor din cărțile devorate odinioară doar amintirea unui Frate, acel Denis. Erou al Franței pe care l-a reîntâlnit alături de Jean-Marc, fugind de vechiul Digby, de ipocrizia lumii în care nu putea fi el însuși, în Parisul pentru care luptă și își sacrifică viața. Astăzi m-am gândit la ziua în care ai murit. Mă gândesc la cât de mult te-am iubit, încă înainte de a veni pe lume, și la cât de mult te iubesc acum, când nu mai ești deloc. Ceea ce, de bună seamă, anulează ideea de existență și lasă doar dragostea. Despre dragostea a trei frați, care nici măcar nu sunt întru totul frați, cum nu se poate mai diferiți între ei, e romanul Joannei Quinn. Despre lumea în care au crescut și care a fost definitiv spulberată, despre o Anglie înțepenită în reguli care însă se scutură de vechiul ramolisment și e adusă la viață de necesitatea de a se salva și de a contribui la salvarea unui continent ajuns în mâna unui Prospero sângeros. Despre oameni ce au luptat și au murit, au luptat și au supraviețuit, despre curajul de zi cu zi în spatele frontului și despre realitățile celor care au fost pe front, în Rezistență, oriunde a fost nevoie de ei.
O soluție pentru ce? Eu nu-mi găsesc locul oriunde. Poate că și din pricina asta am creat teatrul, nu crezi?
Teatrul de la malul mării e un roman dens, în care se oglindește o lume ce a crezut că poate supraviețui oricărei provocări. Cu oameni ce au crezut că pot fi liberi, cu micile lor frivolități și marile constrângeri, cu dramele trăite și cele doar închipuite. E o pagină de istorie vie, un teatru în permanentă mișcare ce surprinde trecerea de la încremenirea unei lumi la contorsionările care o fac să devină definitiv o alta. În Teatrul de la malul mării e multă viață, sunt oameni și sunt roluri sociale și sunt apoi din nou doar oameni prinși în malaxorul unui război ce îi obligă să devină ei înșiși. O carte excepțională, o uriașă frescă a unor ani în care lumea e dată peste cap, cartea unor copii ce s-au trezit tineri cu aripile frânte, care și-au pierdut iluziile și au învățat că nimic nu durează, că viața e fragilă și că fiecare trebuie să lupte pentru ea, chiar dacă nu toți vor fi învingători. O carte excepțional tradusă în limba română de Sînziana Dragoș.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
