După spectacolul-lectură Ion de la Teatrul Luceafărul (21 ianuarie), ce a inaugurat proiectul „Teatrul trece Bacul” la care au participat ca spectatori exclusiv elevi de la Colegiul Național Iași / Alecart, dezbaterea de la final, moderată de profesorii – coordonatori Alecart, a continuat firesc în scris. Astfel, colegii noștri au formulat impresii din unghiuri diferite: ale celor care citiseră romanul recent, ale celor care îl parcurseseră mai demult și ale celor care încă nu ajunseseră la textul lui Rebreanu. Rezultatul este o polifonie de reacții care arată cum teatrul poate deveni, dincolo de examen, o poartă de intrare – sau de reîntoarcere – în literatură:
Am intrat cu toții în sală fără să știm exact ce ne așteaptă și am ieșit având aceeași dorință: cea de a citi sau de a reciti romanul (…)
Catrinel Pîndaru (clasa a XII-a, mate-info): Proiectul „Teatrul trece Bacul”, inițiat de Teatrul Luceafărul, își propune să reaprindă interesul tinerilor pentru lectura operelor din programa de Bacalaureat, demonstrând că literatura nu este doar materie de examen, ci emoție vie, conflict și tatonare a umanului. Deși aveam deja experiența lecturii textului pus în scenă, acest spectacol-lectură m-a făcut să simt nevoia de a mă întoarce la carte ca să o recitesc cu alți ochi, mai atentă, mai aproape de substanța acesteia – ca și cum scena ar fi luminat un sens pe care pagina îl păstrase în tăcere.
Noi, alecartienii, am avut privilegiul de a participa miercuri, 21 ianuarie, la primul spectacol-lectură din cadrul acestui proiect inițiat de teatrologul Oltița Cîntec. La o Întâlnire Alecart anterioară, o colegă afirma că cea mai puternică formă de artă este aceea care nu se oprește la sine, ci naște mai departe artă, nevoia de a crea ceva nou și de a spune. Tocmai aceste nevoi mi-au fost împlinite la sfârșitul întâlnirii cu actorii ce au dat viață și voce personajelor.
Mărturisesc că nu știam exact la ce să mă aștept atunci când am pășit în sala Teatrului Luceafărul. Totuși, am simțit repede fascinație, am fost absorbită, cucerită de această „poveste” altfel. Decorul minimalist a avut un rol esențial în impactul experienței trăite – nu prin opulență, nu prin grandoare, ci printr-o grijă atentă pentru detaliu și semnificație m-a convins. Patru actori, patru mese, patru lămpi, câteva pălării și un fluier – un instrument aparent banal, dar care ajunge să vorbească despre sufletul pătimaș al țăranilor din Pripas, transformându-se apoi în obiectul prin care Vasile Baciu își exprimă amarul față de Ana. Atât – și a fost suficient pentru a construi o întreagă lume.
Spațiul scenic, aparent insuficient, s-a dovedit a fi mai mult decât generos. Actorii l-au umplut nu prin mișcare, ci prin intensitate, prin prezență, printr-o forță care depășește limitele fizice ale scenei și se așază direct în sufletul spectatorului. În doar 35 de minute, publicul a fost purtat de un vârtej de emoții, fără avertisment și fără scăpare. De la un început aproape liniștitor, în care sunetul blând al fluierului creează iluzia unei ordini fragile, spectacolul alunecă treptat spre un punct de maximă tensiune, unde același sunet devine insuportabil, strident, simbol al patimii și al destrămării ordinii. În acele momente, nu mai ești doar spectator. Te simți ca și cum ai sta chiar în fața casei lui Ion, martor neputincios al ascensiunii și apoi al destrămării, privind cum totul se duce de râpă sub greutatea dorinței, a lăcomiei și a destinului. Emoția nu vine în valuri previzibile, ci se infiltrează lent, până când conștientizezi că te-a cuprins complet.
După spectacolul-lectură, am avut ocazia să ne exprimăm opiniile și să ne ascultăm unii pe alții încă sub impactul emoției trăite. Eram extrem de curioasă să descopăr cum au perceput spectacolul colegii mai mici, știind că o parte dintre ei nu citiseră încă romanul. Mă întrebam dacă necunoașterea textului rebrenian va crea o distanță între experiențele noastre, dar am constatat că traseul percepțiilor noastre a fost surprinzător de asemănător. Am intrat cu toții în sală fără să știm exact ce ne așteaptă și am ieșit având aceeași dorință: cea de a citi sau de a reciti romanul, de a ne întoarce la text cu o înțelegere mai profundă.
„Teatrul trece Bacul” dovedește că literatura nu aparține doar manualelor, ci și scenei, emoției și prezentului. Spectacolul de la Teatrul Luceafărul nu oferă răspunsuri, ci aprinde dorința de a avea contact direct cu textul, de a-l înțelege mai profund. Iar atunci când ieși din sală cu gândul la carte, nu la notă, înseamnă că teatrul și-a atins scopul.
Un roman făcut viu (fie și fragmentar) pe scenă devine însă o experiență memorabilă.
Ingrid Tudose (clasa a IX-a, filo): Un roman care „trebuie” citit pentru școală poate părea, uneori, o obligație și atât. Un roman făcut viu (fie și fragmentar) pe scenă devine însă o experiență memorabilă, care oferă o perspectivă nouă, mai vie și mai accesibilă, asupra textului. Proiectul Teatrul trece Bacul propune o formă inedită de apropiere de literatură, în care secvențe semnificative din operele autorilor canonici sunt transpuse scenic și reinterpretate. În acest context, am participat la spectacolul-lectură inspirat de romanul Ion, de Liviu Rebreanu, care a reușit să evidențieze conflictele esențiale ale operei și să transforme totul într-o experiență vibrantă și memorabilă.
Deși nu am citit încă romanul, spectacolul m-a ajutat să înțeleg esența universului scriitorului și alegerile (sau constrângerile) personajelor. „Povestea” oglindește realitatea din trecut a satului românesc, marcată de lupta pentru pământ, statutul social stabilindu-se în funcție de avere. Ion, prins între dorința de a scăpa de sărăcie și iubirea pentru Florica, alege să o ia de soție pe Ana, o fată bogată, al cărei tată, Vasile Baciu, deține pământuri întinse. M-a frapat modul în care relația dintre cei doi a evoluat. Spectacolul a evidențiat, printr-o contopire a textului cu vocea expresivă a actorilor, felul în care deciziile impuse de circumstanțe marchează profund viața tuturor.
Deși întreaga desfășurare de evenimente a presupus momente și situații dramatice, ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost modul în care este construit personajul Ion. În spectacolul-lectură am descoperit un Ion însetat de a avea, avid de putere, care pune statutul social mai presus de sentimente și este dispus să facă orice pentru a obține pământul dorit. M-a șocat felul în care personajul reușește să îl manipuleze pe Vasile Baciu, Ana devenind doar o victimă a ambiției sale. Realitatea interioară a lui Ion mi-a zdruncinat reperele privind iubirea, pentru că ambiția și egoismul par să nu aibă limite, astfel încât sentimentul se transformă într-un simplu instrument de a obține ceea ce dorește. E multă suferință în jurul lui și multă violență. Ana este prinsă într-o căsătorie lipsită de afecțiune, iar relația cu Florica rămâne imposibilă. Spectacolul-lectură a reușit să transmită foarte clar că Ion e un om condus de dorința de a avea pământ și un personaj greu de simpatizat, ale cărui acțiuni șochează.
Experiența participării la spectacol m-a făcut cu adevărat curioasă să citesc romanul. Cred că această dorință a fost provocată chiar de caracterul fragmentar, fiind prezentate doar anumite secvențe din roman, lăsând multe aspecte în umbră și generând întrebări. Am înțeles că teatrul are puterea de a transforma percepția asupra literaturii: prin interpretarea actorilor, prin gesturile și emoțiile transmise, textul devine palpabil, iar legătura cu opera literară se intensifică. Transpunerea prin acest spectacol-lectură m-a făcut să observ cât de atemporală este „povestea” din Ion. Conflictele legate de dorința de avere, statutul social sau compromisurile morale nu țin doar de începutul secolului al XX-lea, ci se regăsesc în lumea contemporană. Astfel, am putut simți cum temele centrale – ambiția, iubirea neîmplinită, presiunea socială – rămân relevante, iar personajele lui Rebreanu continuă să vorbească despre natura umană și alegerile pe care le facem. A fost o experiență care m-a convins că teatrul nu doar că ilustrează literatura, ci poate provoca o conexiune personală și activă cu ea, făcând lectura mai vie și mai atrăgătoare.
Alexandra Istov (clasa a IX-a, filo): Ca elevă în clasa a IX-a, bacalaureatul și, implicit, studiul operelor literare incluse în programa de bac par momente îndepărtate, cărora nu le-am acordat, până de curând, o importanță deosebită. Miercuri însă, am avut ocazia să descopăr romanul Ion de Liviu Rebreanu printr-un spectacol-lectură – personajele căpătând viață (mimică, gesturi, emoții făcute vizibile), cuvintele transformându-se în replici, iar sala umplându-se de tensiune. Într-o astfel de experiență, cuvântul rostit capătă greutate, fiind perceput diferit față de cuvântul scris și citit în confortul camerei de acasă. Spectacolul-lectură de la Teatrul Luceafărul m-a ajutat să înțeleg esența romanului și conflictul interior al personajului principal, întâmplările prinzând viață prin tonalitățile vocii actorilor.
Ion mi-a apărut ca un om dominat de dorința de a avea pământ, o dorință care îi influențează toate alegerile și relațiile, iar Ana – o fată inocentă, sensibilă, în esență, o victimă. Am putut astfel observa tensiunea dintre iubire și dorința de a avea, redată puternic și clar.
Dezbaterea de la final a presupus exprimarea părerile colegilor care au perceput diferit momentul artistic și au vorbit despre relația dintre literatură și spectacol, atunci când cititorul devine martor. Necunoscând anterior textul, această experiență mi-a oferit o perspectivă asupra romanului, trezindu-mi curiozitatea de a descoperi opera pe care până acum o consideram (din auzite, desigur) greu de citit și obligatorie. Acum sunt sigură că operele de bac pot prinde o formă modernă și pot schimba percepția asupra examenului maturității și asupra autorilor canonici.
Matia Gălan- Brînzan (clasa a X-a.mate-info): Ion este mai mult decât un simplu roman pentru bac („primul nostru roman modern”), surprinzând fidel o realitate și propunând personaje care au motivații puternice, precis determinate de lumea în care trăiesc. Spectacolul-lectură a reușit să contureze aceeași imagine a Pripasului pe care am descoperit-o pe parcursul lecturii, însă printr-o propunere artistică inedită. Dialogurile dintre personaje – scurte, atent decupate – sunt puternic încărcate semantic. Cântecul fluierului recuperează atmosfera din roman, fiind când pătimaș, când tânguitor, punctând evoluția conflictului. Relația Ion-Ana şi Ion-Vasile Baciu a rămas recognoscibilă, chiar dacă ne-am aflat doar în fața unor fragmente.
Acum, în clasa a XI-a, asistând la spectacolul-lectură de la Teatrul Luceafărul, mi-au fost reîmprospătate multe dintre scenele esențiale ale textului literar.
Ana-Maria Ailiesei (clasa a XI-a, filo): Când am citit romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu, în vara de dinainte de începutul clasei a X-a, am descoperit un fir narativ captivant, care mi-a plăcut mult mai mult decât m-aș fi așteptat. Acum, în clasa a XI-a, asistând la spectacolul-lectură realizat în cadrul proiectului „Teatrul trece Bacul”, inițiat de Teatrul Luceafărul, mi-au fost reîmprospătate multe dintre scenele esențiale ale textului literar. Una dintre aceste secvențe este chiar cea a horei, cu care începe romanul și care are un dublu rol, căci ne familiarizează cu personajele principale și realizează o monografie a satului Pripas de la începutul secolului al XX-lea. Totodată, scena respectivă oferă cititorului, dar acum și spectatorului, posibilitatea de a ghici intențiile personajelor și relațiile dintre ele. Mi-a plăcut faptul că spectacolul-lectură nu doar că a păstrat secvența horei, ci i-a acordat importanță, redând-o fidel prin intermediul muzicii cântate la fluier, care ne-a introdus în atmosfera satului. De asemenea, cred că toate personajele interpretate de cei patru actori au câștigat, în mod egal, forță, actorii fiind pe rând Ion, Ana, Vasile Baciu, Florica, George Bulbuc, părintele Belciug, lăutarul Briceag, părinții Glanetașului. Așadar, apreciez inițiativa Teatrului Luceafărul, bucurându-mă să-mi reamintesc acțiunea romanului, dar și constatând entuziasmul celor care nu apucaseră încă să îl citească, dorind să facă acest lucru cât de curând.
Luiza Sfîcă (clasa a XI-a, filo): Încă de mici discutăm în mod siropos despre „sâmburele de adevăr” care se ascunde în viscerele oricărei povești. Ei, iată că nu vorbirăm noi degeaba – tocmai componenta aceasta realistă a operelor studiate în școală (și care intră în programa de BAC) este motivul selectării lor, având la bază raționamentul conform căruia orice elev care termină liceul în România ar trebui să le cunoască de-a fir-a păr. Înțelegând jurnalismul contemporan și observând felul în care starea societății se prelungește mai apoi în operele scrise recent, fie ele proză, eseistică sau poezie, am înțeles că și cele de la începutul secolului trecut sunt, în mod similar, „fotografii” ale lumii de atunci.
Relevanța istorică a acestei literaturi și relevanța sa pentru identitatea fiecăruia dintre noi se tocesc și se pierd printre șabloanele de eseuri alături de care sunt predate sau recapitulate în clasa a XII-a. Dar iată că spectacolul-lectură din cadrul proiectului „TEATRUL trece BACUL” reușește să le recupereze. Este vorba despre realitatea pe care o poartă „povestea” lui Rebreanu, ușor de înțeles, însă greu de asimilat și de conștientizat la nivel profund în timpul lecturii la biroul sau pe patul unor camere din secolul al XXI-lea. Am studiat Ion acum un an, convinsă că am rămas cu o perspectivă nuanțată asupra cărții, însă nu mi-am dat seama de propria tentativă de a mistifica personajele, de a avea o raportare aproape romanțată față de ele până când jocul actoricesc mi-a dat percepția peste cap. Spectacolul-lectură s-a transformat într-o modalitate de a ajunge prin personaje la mine. Oferindu-mi datele concrete ale problemei, mi-am descâlcit propriile sentimente față de Ana, Ion și Vasile Baciu, față de George Bulbuc și Florica – acum, nu doar niște nume pe o pagină, ci oameni, oameni reali care, vorbind unul cu celălalt, au reușit cu adevărat să-mi vorbească.
La doi ani după lectura romanului, spectacolul-lectură a reușit să-mi reaprindă emoțiile simțite la prima întâlnire cu personajele.
Maria Roșca (clasa a XII-a, mate-info, redactor-șef Alecart): Liviu Rebreanu este unul dintre autorii canonici care m-au fascinat în liceu, m-au intrigat, m-au purtat prin lumi îndepărtate – de la satul Pripas, până la frontul din Primul Război Mondial și în Egiptul Antic –, demonstrându-mi că literatura, indiferent de secolul în care a fost scrisă, este un manuscris miraculos în care putem descifra ceva din prezent, un „dicționar” al oamenilor din viața noastră care, găsindu-și corespondentul în marea literatură, par mult mai ușor de înțeles. În romanele lui Liviu Rebreanu am întâlnit personaje ce aveau să devină un punct de referință datorită profunzimii psihologice și caracterului lor complex, invitându-mă să pășesc în miezul unor povești dinamice, în care simți că te poți adăposti ca într-un cocon călduros în ciuda îndepărtării lor temporale de prezent (amintesc aici doar două dintre personajele mele preferate din opera lui Rebreanu, Titu Herdelea și Apostol Bologa).
Romanul Ion, operă pe care (în teorie) orice elev de clasa a XII-a ar trebui să o aibă citită la finalul liceului, m-a încântat neașteptat în momentul lecturii, căci m-a transpus total în epicentrul dramelor familiilor din satul Pripas, mi-a provocat emoții puternice care au transformat experiența lecturii într-un adevărat vertij (am simțit milă, dezgust, revoltă, apatie, surpriză), făcându-mă să particip cu inima tremurândă la toate dezbaterile de la clasă despre „inteligența procedurală” sau brutalitatea personajului principal, despre posibila lui recunoaștere în lumea contemporană sau despre alegerile pe care le face sau e nevoit să le facă. Totuși, adevăratul miracol al întâlnirii cu romanul Ion vine din înțelegerea că gesturile personajului – ușor de condamnat, greu de înțeles – se regăsesc, de fapt, în fiecare dintre noi, în fiecare ego dominat de obsesie, resimțind constrângerile, cunoscând ambiția. A spune despre Ion al Glanetașului că este doar un bărbat rudimentar, obsedat de pământ sau chiar prelungind acest tip de raportare asupra romanului în sine (De ce să citesc un roman despre niște țărani violenți, care muncesc doar pentru o bucată de pământ și-și bat fiica sau nevasta?) reprezintă un act de devalorizare a întregii opere și a construcției lui Rebreanu. Nu s-ar ajunge aici dacă adolescentului de 16 ani i s-ar explica de ce este esențial să citească un astfel de roman, de ce acesta îți oferă o lecție despre dorința transformată în obsesie, punând astfel stăpânire pe tine și pe relațiile cu cei din jur și de ce personajele din romanul Ion ascund ceva mai adânc, recognoscibil în orice epocă. Aceste provocări presupun însă lectura obligatorie a volumului și parcurgerea unor perspective critice – singurele care te ajută real (în afara discuțiilor de la clasă) în construirea eseului pentru examenul de Bacalaureat.
Totuși, întâlnirea cu lumea romanului în afara paginilor acestuia poate deveni importantă pentru a-ți găsi propriul mod de „însușire” a poveștii Glanetașului, iar spectacolul-lectură de la Teatrul Luceafărul ne-a facilitat nouă, elevilor de clasa a XII-a, momentul reîntâlnirii cu personajele lui Rebreanu exact așa cum ni le livrează scriitorul: în port tradițional, sugrumate de constrângeri, construite cu rigoarea realismului. Am văzut în fața noastră câteva dintre cele mai importante personaje surprinse în momente-cheie din prima a romanului: hora, relația Ion-Ana, Ion-Florica, destinul tragic al Anei sau nunta dintre fiul Glanetașului și fata lui Vasile Baciu. La doi ani după lectura romanului, spectacolul-lectură a reușit să-mi reaprindă emoțiile simțite la prima întâlnire cu personajele. Debutând cu o scurtă descrierea a intrării în satul Pripas, spectacolul-lectură te introduce cu grijă în atmosferă, acumulând cu fiecare scenă mai multă tensiune (amplificată aici de sunetul fluierului și surprinsă prin tehnica bulgărelui de zăpadă în roman), apropiindu-te de personaje și făcându-te să aștepți nerăbdător momentul în care sufletul acestor oameni se va domoli. Acest moment nu vine, nici în roman, nici în spectacol, dar acesta din urmă determină o certitudine: romanul lui Liviu Rebreanu trebuie citit pentru a înțelege de ce. E motivul pentru care inițiativa Oltiței Cîntec și a echipei de la Luceafărului nu poate fi decât meritorie.
E nevoie totuși de un avertisment: „Teatrul trece Bacul” e un proiect educațional, nu o garanție că vei trece bacul fără a citi operele din programă.
Oltița Cîntec: I-am invitat pe tinerii din grupul Alecart, facem această deschidere cu ei, vom avea și o discuție post spectacol-lectură, avem nevoie de feedback, de opiniile acestor tineri cărora ne adresăm și apoi deja am pregătit câteva reprezentații pentru publicul larg, pentru săptămânile viitoare, dar suntem foarte deschiși și la solicitări care vin din partea liceelor. Putem să jucăm în sălile de festivități sau în alte spații pe care le au la dispoziție liceele respective. Repertoriul actual include și operele „Iona” de Marin Sorescu (28 ianuarie) și „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, iar artiștii lucrează deja la „Moara cu noroc” și „Moromeții”. (Radio Iași)
Sursă foto: Teatrul Luceadărul & Ziarul de Iași
