Am citit ultimul roman al lui Bogdan Răileanu, Teoria Apropierii, exact ca pe o teorie care m-a apropiat de întrebările pe care poate nu reușeam mi să le formulez în minte: cu pixul în mână, dintr-o răsuflare lungă și cuprinzătoare. Răspunsurile pe care paginile cărții le oferă se găsesc în chiar gândurile incerte de care te fac conștient, în situațiile care par simple în teorie și care în practică se dovedesc a fi mult mai dificile. În fond, cred că e unul dintre romanele de care eu, cel puțin, am nevoie periodic (și tind să cred că nu doar eu) – romane care în tot vertijul și alergătura între școală & traficul de dimineață & variante de bac & petreceri să mă facă să mă mai și opresc, cu privirea aruncată pe geamul tramvaiului și cartea deschisă în brațe, gândindu-mă la ultima scenă citită. Avem uneori nevoie de timp să respirăm adânc și de gânduri care să nu mai înceapă cu trebuie să fac/ mă duc/ rezolv. Așadar, să luăm aer în piept și să întoarcem coperta.
Robert Negru, jurnalist, aflat într-un moment de cumpănă și singurătate, decide să își caute vechiul prieten din adolescență, pe Alexei Toma, devenit între timp preot. Pleacă împreună la Veneția pentru câteva zile menite să le arate dacă pot sau nu să mai recupereze prietenia avută. Ceea ce oferă adâncime poveștii este însă faptul că miza nu rămâne aceeași pe tot parcursul romanului, nu în sensul în care cea inițială nu ar fi fost destul de ofertantă, ci tocmai prin faptul că ea ajunge să fie completată de micile povești laterale. Bogdan Răileanu reușește să facă un colaj subtil al unor vieți care se întâlnesc și se despart în cele mai neașteptate moduri, asemenea unor linii ce se întretaie, unele intersectându-se din nou, altele nu, unele rămase suspendate în aer și altele ieșind de pe foaie într-un spațiu indefinibil. Accentul se mută permanent de pe personajul lui Robert pe cel al lui Alexei, fiecare dintre ei fiind trași într-o direcție sau alta de acele nuclee aparent periferice în structura textului, dar care constituie, de fapt, aspectele centrale ale interiorității fiecăruia din cei doi. Mai mult, fiecare astfel de nucleu se arată a nu fi altceva decât o rană deschisă, iar rănile cele mai profunde nu sunt puse niciodată în cuvânt până la capăt, doar trăite și, de cele mai multe ori, neștiute poate nici chiar de noi înșine. Moartea lui Cornel, Ligia, mariajul lui Robert, cariera în teatru a lui Alexei, toate acestea sunt lansate în cuprinsul romanului și lăsate să dospească. Ce se întâmplă cu aluatul lor rămâne de cele mai multe ori la latitudinea cititorului, care până la sfârșit nici nu-și dă seama că îi lipsește continuarea, finalul multora dintre aceste fire începute și neterminate.
Poate că asta e și ceea ce le rămâne celor doi de fapt: un teren incert, mișcător, în care singura certitudine e că unele lucruri nu pot fi explicate. Iar unul dintre aceste lucruri cred că este și un soi de destin ce pare să unească și să aducă acești oameni împreună, o serie de coincidențe declanșată de cineva la un moment dat și care se perpetuează în viețile tuturor fără ca aceștia să fie măcar conștienți de acel cineva. Disperarea Ligiei de a fugi din Buftea și împlinirea acestei dorințe de către Robert, doar pentru a rămâne dezamăgit de București, Veneția ca spațiu al reîntoarcerii, de fiecare dată cu o dramă mocnind în viața unui personaj. În ansamblu, toți sunt legați iremediabil unul de altul și, în același timp, atât de departe de durerile și frământările celui de lângă.
Din când în când Ligia era copleșită de greutatea propriilor dorințe neîmplinite și un foc negru o mistuia pe dinăuntru, un foc rece și tăcut o transforma într-un animal turbat care fugea speriat de monotonia provinciei.
Șirul acesta cauzal pe care am ales să îl văd ca pe un destin unificator pare a fi declanșat de Ligia, sau mai bine de zis de zbaterile ei convulsive pe alocuri și în final inutile de a scăpa de Buftea. Mărturisesc că Ligia a fost personajul care m-a fascinat, căci simțeam că totul începe și se termină tot la ea, că viața și deciziile sale sunt cele care nasc șirurile de întrebări ce îi bântuie apoi pe Robert și pe Alexei. Toată viața Ligiei pare imprimată de un ce fatidic pe care nu-i stă în putere niciun moment să-l schimbe. În ciuda deciziilor care sunt luate sau nu, totul pare cumva prescris, dominat de coincidențe bizare. Pe cât de mult încearcă Ligia să fugă de ceea ce o sperie cel mai profund și visceral, pe atât de mult este atrasă în vertijul acelor frici. Alexei vine, astfel, ca o întrupare a neîmplinirii sale, nu doar cea de până atunci, ci și cea ulterioară. Ligia știe că viața ei capătă un contur definitiv dinainte de a-i fi început, cel puțin în felul în care ea își dorea, iar acest fapt nu face altceva decât să nască o distanță imposibil de parcurs în sens invers între ea și lumea din jur. Ratează și o face iremediabil, lansând o succesiune de ratări în ceilalți. În fond, e supusă unui mecanism de a se ascunde de ea însăși prin proiectarea neajunsurilor în exterior. Manipulează situațiile în care se găsește până în punctul în care își creează un spațiu compensatoriu, artificial în sine, care să-i ofere confort conștiinței și prin care să se răzbune în același timp. Și cum nu se poate răzbuna pe propria-i persoană, cea care știe în sinea ei că e responsabilă de cursul evenimentelor, nu-i rămâne decât să-și găsească consolarea fiind martoră la ratările celor din jur, provocându-le chiar de cele mai multe ori. De altfel, e interesant că Bogdan Răileanu nu ne spune și cum se raportează Ligia la consecințele acestor gesturi. Moartea lui Cornel nu o oprește din a ruina și o altă căsnicie, dar nu aflăm dacă ea resimte vreo vină sau nu, suntem lăsați să intuim. E aici un necunoscut care ne aduce aminte că de cele mai multe ori nu putem înțelege pe cineva până la capăt, ci doar să ghicim ce se ascunde dincolo de aparențe.
Dacă ne-am fi ridicat deasupra nucului în care acești copii se jucau pentru prima oară împreună poate că am fi avut senzația că există o singură ființă ascunsă acolo jos care se joacă cu o lanternă, un singur corp, iar acela ar fi corpul invizibil al apropierii și prieteniei pe care îl sesizăm uneori sălbatic și amenințător, alteori binecuvântat și salvator. Sub puterea acestei entități care adună oamenii după interese comune au avut loc pe pământ evenimente care au influențat mersul lucrurilor, în bine sau în rău, iar oamenii s-au simțit mai puțin neajutorați în fața morții.
Prietenia dintre Robert și Alexei rămâne în final fără un făgaș clar și cred că tocmai asta e ceea ce îi dă forță. Nu pot spune că aveam așteptări atunci când am început să citesc romanul, însă lipsa unei finalități în privința descifrării prieteniei a fost o surpriză plăcută. Cred că ceva ar fi fost ireal, trucat, dacă relația dintre cei doi s-ar fi restabilit, aproape miraculos, în urma excursiei la Veneția. Ce se întâmplă cu Alexei din cauza violențelor poate fi văzut drept expresia timpului și a spațiului irecuperabile dintre cei doi (foști) prieteni. Viețile lor sunt complet despărțite, iar prietenia dintre ei se sedimentează în timp și ca o zonă de confort, aceea a adolescenței, când viața încă își păstra promisiunile, o zonă la care cei doi simt nevoia să se întoarcă atunci când ajung prea înstrăinați de ei înșiși. Îi despart toate ratările și dezamăgirile din viața celuilalt, la care nu au fost martori și pe care sunt prea puțin dispuși să le mai povestească după cei 25 de ani scurși, fără ca asta să fie ceva condamnabil. Își îndreaptă din nou privirile unul către altul poate și pentru că în ochii celuilalt își păstrează încă imaginea din adolescență, nepătată de neajunsurile vieții de adult. Reîntoarcerea însă nu deschide noi uși, ba dimpotrivă, dar ea ține de un firesc al realului, al sincerității. Prieteniile se leagă și, oricât de strânse pot părea la un moment dat, ele se mai și termină. Timpul trece, ajungând să ne îndepărteze într-atât de ceilalți și de noi înșine, încât, retrospectiv, putem părea aruncați în vâltoarea vieții, fără să putem deține vreo clipă cu adevărat controlul. Simțim nevoia atunci să ne întoarcem către lucrurile care păstrau, cândva, sentimentul siguranței.
Mai mult decât o regăsire a prieteniei, care oricum mi se pare imposibilă în cazul celor doi, cred că, de fapt, Robert regăsește ceva din el însuși; dacă nu un răspuns la întrebarea de ce?, măcar un fel de a trăi cu realitatea (deși ajunsă un uriaș clișeu în ultimii ani) că oamenii vin și pleacă. Se apropie unii de alții, uneori până la refuz, doar ca să se îndepărteze mai apoi, iar viața devine o înșiruire de apropieri de ceilalți. Ce facem cu aceste apropieri după ce ele devin îndepărtări rămâne la latitudinea fiecăruia. Poate o excursie la Veneția, sau mai degrabă în noi înșine.
*Cronica Anastasiei Fuioagă este o avanpremieră a Întâlnirii Alecart cu Bogdan Răileanu care va avea loc în Librăria „Orest Tafrali din Iași, la sfârșitul lui februarie.
