Teritorii ale ficțiunii: Solenoid de Mircea Cărtărescu

Cea mai recentă apariție literară a lui Mircea Cărtărescu se concretizează într-un manuscris-jurnal atribuit unui eu derivat din fibra existențială a autorului. Un manuscris al anomaliilor pe care le suferă protagonistul acestei fantezii energetice în Bucureștiul anilor ’80 într-o construcție aproape ermetică, plană la prima vedere, ascunzând de fapt ghidul unei formări a cititorului. Un roman ce își propune să ia forma celui care îl citește.

Nucleul amorf al manuscrisului cărtărescian îl reprezintă, așadar, destinul derivat al unui Mircea eșuat literar (făcând evident trimitere la episodul Căderea), devenit profesor de limba și literatura română la Școala generală nr. 86 în Bucureștiul anilor ’80, nucleu autoanalizat și disecat într-un flux al gândirii acestui personaj ce aleargă în cerc căutând mântuirea morții literare. Romanul scriitorașului ratat, o scriere pentru sine, cum o numește chiar el, începe greu, urnind meandrele firului gândirii și ale experiențelor fantastice și real-livide ale acestuia abia după aproximativ 250-300 de pagini când lectura devine deja aproape înecată în detalii ale conștiinței, ale amintirilor – fie ele chiar neverosimil de timpurii, fiind, în fond, o falsă prelungire a Orbitorului.

Geniul lui Cărtărescu redresează însă amețitor situația, desenând de fapt intrarea în universul literar al Solenoidului sau, mai bine spus, al lumii bobinei cilindrice ce se încarcă lent cu detalii, crâmpeie de fantastic și realism, inducând astfel un magnetism intern (ce ține eul narator orientat spre interior) al sincretismului dus la extrem.

Tot ce e scris după acest punct devine așadar o scriitură care nu se mai îneacă la malul repetiției, care alunecă exaltant în viziuni inedite, metafore, analogii literare și științifice, în imagini de vis descrise și înfățișate de Cărtărescu cu intensitatea specifică unui poet.

Epic vorbind, profesorul fără nume (alternativul Cărtărescu) trăiește până în momentul declicului de la Cenaclul Lunii (declic care evident se petrece în jurul paginii cu numărul 250) și care astfel urmează un parcurs ficțional al traseului gândurilor marcat în acest manuscris-jurnal, învârtindu-se în universul său adimensional și multidimensional simultan. Construcția acestui epic al eului se face prin 51 de secvențe narative ce închegate dau o construcție grandioasă, dar care, literar vorbind, pot fi extrase oricând din contextul larg și destul de lung al Solenoidului tocmai datorită acelei cufundări în conștiință și analizei detaliilor universului real, divagând de la cele mai mici detalii ale lumii, la concepte metafizice și conexiuni cu amintiri sau experiențe. Acest profesor fără vocație de la Școala 86 din capătul Colentinei scrie de fapt pentru el, notându-și anomaliile, adică examinându-și conștiința până la epuizare, cade în capcana unui alternativ destin și a unui univers fantastic. Realitatea de profesoraș se intersectează cu lumea unui București paralel, guvernat de noduri energetice mistice controlate prin intermediul solenoizilor, unul dintre aceștia aflându-se evident în posesia profesorului (mai exact sub casă), cu Bucureștiul unei secte de pichetiști care protestează împotriva morții, bolilor ș. a., cu o statuie imensă ce reglează energetic orașul și solenoizii acestuia și cu multidimensionalitatea lumii. Astfel, Cărtărescu coboară în textul său până la note de istorie a studiului acestor fenomene metafizice. Bineînțeles, toate elementele acestei lumi paralele ajung cumva în finalul romanului să demonstreze că sunt interdependente și să finalizeze ceea ce scrierile literatului ratat au construit, mântuind astfel protagonistul de Damnare, un simbol evident al ratării.

Personajul lui Cărtărescu trăiește, așadar, o formă de travaliu al sinelui, orientându-și percepția, obsedant, doar spre fibrele sinelui, devenind uneori letargic în divagații, coborând fie prea mult, fie prea puțin pentru a da o substanță complexă, lăsând des aceste forme ale conștiinței invalide pentru moment (construcția spiralată a întregului manuscris conferind în final o formă acceptabilă acestor „coborâri” ale textului). Eul alternativ suferă literar de o formă de sindrom Asperger, fiind incapabil de a-și transpune conștiința în pagină într-un mod percutant pentru orice cititor. Viziunea lui Cărtărescu se închide repetat într-un fond literar mult prea greoi pentru lectorul modern, având la bază un amalgam uneori mult prea abstract sau chiar intimidant de simboluri, referințe literare sau științifice. Realitatea școală-casă-școală-casă a profesorului lovește inconstant, măgulitor uneori pentru rupturile pe care le provoacă. Solenoid presupune de altfel, la fel cum spunea și Cărtărescu, răbdare, fiind un motor de ficțiune (nu de căutare!) pentru conștiința lectorului, delectând lent imaginația și gâdilind foarte fin intelectul, prin ironii absconse.

Solenoid mai mizează pe ceva, pe topologia contextelor, și o face atât de bine, încât se ascunde vizual în spatele mizei. Întregul roman levitează deasupra Bucureștiului anilor ’80, suprapunând foarte des imagini peste străzile, locurile acelui București care, dacă nu există în memoria unui cititor, se pierd ușor printre rânduri – de exemplu, imaginea bulevardului Ștefan cel Mare și a tânărului M.C. care traversează strada pentru a pătrunde în biblioteca B.P. Hașdeu de la parterul unui bloc sau imaginea uzinei Automecanica și a Turnului de Apă din Colentina. Miza aceasta este atât de mare, încât riscă o bună parte din peisagistica și contextul acțiunilor eului lui Cărtărescu care construiesc, de ce să nu o recunosc, o atmosferă narativă și o imagistică ce oscilează perfect între sublim, sublim de sumbru, sublim de grotesc, dând acel volum necesar cufundării în energetica conștiinței.

Viața profesorului de la școala nr. 86 e realitate, dioramă, vis, coșmar și fantasmă sarcoptă și se alimentează complet de la nevoia de supraviețuire dublată de negare – negare care generează fantasticul, filonul oniric, literar și pasional al manuscrisului. Acest motor al protagonistului utilizează realitatea diurnă a eului pentru a-i căuta labirintul, ușa secretă, misticul, evadarea din situație care e ajutată doar de altă miză scriitoricească: referințele, analogiile și metaforele. Voynich, Joyce, Tolstoi, Mann dau substrat ficțiunii minții acestui protagonist, călăuzindu-i destinul, notele, închegând metafizica lumii și logica, universul solenoidal cu Boole și Hinton cu tesseract-ul său și multidimensionalitatea universului și umbrind destinul cu experimentele lui Nicolae Minovici sau visele lui Vaschide. Toate acestea împreună cu memoria protagonistului sunt puse la dispoziție cititorului treptat, pentru a da soluția destinului alternativ ce și-l creează. Fiecare simbol sau metaforă deschide o nouă dimensiune a manuscrisului care, spuneam mai sus, rămâne uneori insuficient explorată narativ, dând astfel nota de scriitură completă Solenoidului. Devine posibilă evadarea din pagină, anulându-se percepția realității doar prin cele cinci simțuri.

Suntem ca niște oameni desenați pe o foaie, în interiorul unui pătrat. Nu putem trece de liniile negre, și ne epuizăm scotocind, de zeci și sute de ori, fiecare colțișor al pătratului ca să dăm de o fisură. Până când unul dintre noi înțelege deodată, pentru că a fost predestinat să înțeleagă, că nu se poate evada în planul foii. Că ieșirea, largă și ușoară, e perpendiculară pe foaie, în inconvenabila până atunci a treia dimensiune. Astfel încât, spre uluirea celor râmași între cele patru linii de pluș, alesul sparge deodată crisalida, întinde aripi enorme și se-nalță ușor, aruncându-și umbra, de sus, în fosta lui lume.”

Cărtărescu fluidizează în Solenoid toată fibra sa literară, conturând un volum ce fantazează el însuși în mintea cititorului, deși se închide livresc în cochilia sa de sensuri. El redă extraordinar de viu mundanul, excentricul, societatea, iubirea, moartea și reacțiile umane într-un stil penetrant.

Solenoid se construiește, de fapt, ca un tesseract al lui Mircea Cărtărescu poetul, prozatorul, publicistul și omul în primul rând. Da, la nivelul diegezei și al construcției, Solenoid e o bobină narativă ce înmagazinează chiar de la cititor câte ceva pentru a-i da înapoi exact cât are nevoie.

Solenoidul preia substanța cititorului la limită, trăind riscant în literatură, fiind un manuscris unghiular cu o notă intimidantă pentru cel care încearcă să și-l apropie (mai ales pentru un puști de 17 ani în cazul de față). Solenoidul respiră evadare și reinventare a scriiturii lui Cărtărescu și scoate la iveală încă o dată multiplele posibilități literare ale scriitorului. E un pilon extrem de solid, dar special în același timp, impunând un cititor autentic și viu, care să gândească în afara celor 838 de pagini, care să trăiască scriitura pentru ca, la rândul lui, volumul să-l rotunjească în sine – așa cum probabil a fost conceput.

*Articol preluat din cel mai recent număr al revistei „Alecart” (https://alecart.ro/nr16/)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.