Text și timp. Interviu cu Constantin Severin

D. S.: Sunteţi jurnalist, scriitor şi artist plastic. Activaţi în registre diferite; acestea se completează reciproc ori constituie domenii distincte de activitate?

C. S.: Suntem copii ai unei ere de tranziţie, în care diferitele domenii de activitate tind să interfereze, să nu mai fie distincte. O nouă paradigmă, îmi place să o numesc paradigma Leonardo, fiindcă repetă parţial şi la o scară mai mare, cu personaje conceptuale cu mult mai numeroase, experienţa intelectuală a unor mari artişti şi gânditori ai Renaşterii. La ora actuală există tot mai mulţi creatori interesaţi atât de literatură, artă, filosofie, cât şi de implicaţiile complexe ale ştiinţei şi tehnologiei în viaţa noastră, de la cea mentală la cea utilitară. În mod firesc, între domeniile în care activez există o continuă şi fascinantă osmoză: în artă sunt preocupat şi de text (de altfel, „Text şi Timp” este titlul celui mai cunoscut ciclu), iar în scriitură, de strategiile aventurii vizuale, de reflecţia filosofică ori de impactul realităţii virtuale. Prin urmare, sunt încă din adolescenţă un personaj de tip Ianus bifrons.

D. S.: Sunteţi teoreticianul a două concepte – al expresionismului arhetipal, în arta contemporană, respectiv al post-literaturii în filosofia culturii. La ce se referă ele şi care a fost impactul pe care l-au avut?

C. S.: Cele două concepte sunt situate într-o perspectivă diacronică aproape la antipod: în timp ce expresionismul arhetipal încearcă să pună în valoare străvechile modele ale unor culturi preistorice, Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, dar şi arhetipurile utilitare sau sacre ale civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale, postliteratura descrie fenomenul creaţiei epocii prezente şi viitoare într-o viziune înrudită cu transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolesco, de care nu auzisem din păcate în 2002, atunci când am scris eseul în limba engleză. Am fost invitat apoi să-l prezint la un simpozion academic (am fost singurul cercetător independent, ceilalţi erau cu toţii profesori universitari) organizat la Austria Center din Viena, de câţiva membri marcanţi ai Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. La cel dintâi concept am ajuns în anul 2000, după un studiu profund şi de durată al operelor şi viziunii artiştilor mei preferaţi, Brâncuşi şi Ţuculescu, evident şi după lecturi consistente din Carl G. Jung, iar pentru cel de-al doilea am avut şansa de a-i studia în acelaşi an, timp de opt luni, pe filosoful francez Gilles Deleuze şi pe filosoful american Michael Heim, supranumit părintele metafizicii realităţii virtuale, care îmi dăruise câteva dintre cele mai importante cărţi ale sale. Aparent o “întâmplare” care ţinea de un subiectiv grafic al lecturilor, din acea perioadă, mi-a oferit şansa şi inspiraţia unei noi viziuni asupra culturii contemporane, iar eseul scris cu febrilitate şi bucurie a avut parte de un destin special, a fost publicat în 2003 de prestigioasa revistă academică TRANS din Viena, apoi preluat de site-uri internaţionale de filosofie, recomandat studenţilor în arte vizuale de profesori universitari din Boston, citat ulterior de autori cu mult mai cunoscuţi şi mai influenţi decât mine. Scriitorul american Madison Morrison mi-a spus că dacă aş fi dezvoltat acest subiect într-o carte, aceasta ar fi fost acceptată de orice mare editură din lume, eu am fost însă cu mult mai preocupat de pictură în ultimii 10 ani, dar sper ca un tânăr să transforme cândva ideile mele într-o carte de succes, priorităţile mele pe termen lung rămânând arta şi romanul. Orice creator e o persoană capricioasă, care nu se ghidează în acţiunile sale după instinctul gloriei şi al beneficiului imediat, ci după setea de a trăi nişte clipe unice, sub semnul emoţiei şi al comunicării. E o mare bucurie să primesc semnale de la artişti din întreaga lume, de la americani şi africani la cei din triburile maori din Noua Zeelandă, care îmi scriu că se regăsesc în conceptul pe care l-am descris, există deja o mişcare artistică sub egida expresionismului arhetipal, iar prima noastră expoziţie de grup va fi organizată la Târgul internaţional de artă din Rotterdam, în septembrie 2014. Din lipsă de spaţiu las cititorilor noştri plăcerea de a descoperi pe net esenţa celor două concepte, cred că povestea lor este abia la început, iar impactul este deocamdată relativ modest, dar mă bucur mult că a auzit despre ele şi o elevă talentată de la prestigiosul Colegiu Naţional ‘’Ştefan cel Mare’’ din Suceava.

D. S.: În ce măsură modifică conceptul post-literatura viziunea generală asupra literaturii ,în genere, asupra actului de creaţie?

C. S.: Prin scrierea acestui eseu nu mi-am propus decât să ajung eu însumi la o viziune mai coerentă asupra unor aspecte aparent ireconciliabile ale creaţiei actuale. Deşi textul a fost apreciat de Richard Rorty, considerat cel mai mare filosof american al secolului al XX-lea, cu care am avut un schimb de mesaje, nu am avut orgoliul şi naivitatea să modific viziunea generală asupra literaturii, de altfel nu am nici autoritatea profesională şi morală pentru aşa ceva, cu mult mai bine au făcut-o înaintea mea legende ale culturii, precum Gilles Deleuze, Adrian Marino, Steven Connor, Scott Lash, Stephen Pfohl, Howard Fox, Richard Rorty, Michael Heim ş.a., pe care a trebuit să-i studiez cu creionul în mână şi apoi să-i citez. Dincolo de viziunea despre viitorul literaturii la care am ajuns în urma lecturii operelor celor amintiţi, eu am dorit în primul rând să subliniez faptul că de vreo două decenii, de când realitatea virtuală a pătruns cu forţă pe toate palierele societăţii, a apărut o nouă formă de artă conceptuală, mai complexă, de graniţă, interdisciplinară, de o complexitate simfonică uneori, în interiorul căreia coabitează liber şi tuşant literatura, muzica şi filisofia cu ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei. O astfel de artă nu se poate face decât în echipă şi visez de mult ca şi în oraşul meu, Suceava, să apară un grup precum OSMOSE din Montreal (oraşul în care locuieşte o parte din familia mea), alcătuit din artişti vizuali, scriitori, muzicieni, psihologi, experţi în tehnologia de ultimă generaţie şi filosofi. De la a scrie un eseu despre postliteratură şi a realiza un show de posliteratură e o cale lungă, pe care nu pot să o parcurg singur, din păcate nu sunt un „uomo universale”.

D. S.: Scrieţi deopotrivă proză, poezie şi publicistică. Ce preferaţi să citiţi? Aveţi ceea ce se poate numi un „scriitor de suflet”?

C. S.: În diverse etape ale vieţii am avut preferinţe diferite în privinţa lecturilor, în adolescenţă şi tinereţe citeam mai mult poezie, filosofie şi scrieri despre artă, acum, de pildă, citesc mai mult romane şi eseuri despre destinul culturii contemporane, de aceea de la „scriitorul de suflet” Mihai Eminescu am trecut la „scriitorul de suflet” Mario Vargas Llosa, ca să spun doar două nume care au contat în evoluţia mea spirituală.

D. S.: Sunteţi, aşadar, un artist complet. Lăsând deoparte penelul, de această dată, cum aţi creiona, prin cuvânt, profilul scriitorului de secol XXI?

C. S.: Aş fi fost un artist complet dacă eram în primul rând muzician, dar, din nefericire nu am ureche muzicală, părinţii mi-au spart o vioară valoroasă în cap, când au aflat asta de la profesorul meu de vioară, la vârsta de 12 ani… Nu există un „portret robot” al scriitorului din secolul al XXI-lea, cei mai mulţi au rămas la fel ca în secolul trecut, deşi ar fi fost poate mai bine să scrie precum cei din secolul al XIX-lea, probabil ultimul mare secol al literaturii universale. Există însă şi scriitori care reuşesc să devină figuri emblematice ale timpului lor, un timp nebun al mutaţiilor culturale, o eră în care literatura de după literatură – postliteratura – trece de la retorica lingvistică la retorica imaginii şi a creaţiei interdisciplinare. Scriitorul va semăna tot mai mult cu un cyborg, limbajul mediatic şi virtual îşi vor impune supremaţia şi stilul non-linear şi asociativ, aproape non-uman, iar cititorul va fi înlocuit de lectorul-spectator. Vor exista însă şi grupuri mari de oameni care vor refuza această evoluţie a societăţii globale şi se vor retrage în oaze ale lumii tradiţionale.

D. S.: Vă mulțumesc pentru interviu! Va apărea în revista ALECART.

C. S.: Cu plăcere! Da, știu revista. E o raritate în spațiul publicistic. Felicitări!

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!