Thanato Hotel sau despre evacuarea continuă a cangrenelor

Livia Ștefan își sedează și alimentează alternativ hipo-seninătatea și hipo-toleranța, distribuindu-și onest forța, anduranța și sinceritatea pe-alocuri sardonică, pe-alocuri jucăușă. Prin Thanato Hotel (apărut în 2019 la Casa de Editură Max Blecher) vă veți da întâlnire cu un crucișător care spintecă valurile cu multă băgare de seamă, din grijă pentru ceea ce poate răni&avaria pe traseu, crucișător care își ia uneori liber și lasă drept înlocuitor un kamikaze ghidat de apetența pentru eleganța vârfurilor de cuțite. Ingineria îndrăzneață a volumului te face să alegi de bunăvoie șederea în captivitate într-una dintre „camerele” sale, fiecare dintre ele având câte o „tematică” diferită: o sinapsă surpriză căreia i s-au administrat câteva zile de carceră într-o minte care ademenește&iartă fertilitatea ravagiilor.

Vin mascații / Vin cei care-și pun în funcțiune buldozerele spre a îngenunchea și demola frumusețea / Vin meseriașii de a căror pricepere te înfiori

Toți cei care caută o scăpare din capcana sau cenușiul cotidianului sunt bineveniți la hotelul în care prosoapele în formă de lebădă sunt înlocuite de contracțiile mușchiului afectiv, de scolioza normalității, de călcarea în picioare a îmbărbătărilor naive precum „totul e bine” și „totul va fi bine”. Aici, nici în cameră, nici când se solicită de la „recepție” nu se pot recupera nicicum mecanismele esențiale care au fugit pe nesimțite din strânsoarea mâinilor. Dar e omniprezent avantajul de a-ți putea da întâlnire cu o apariție furtunoasă, febrilă, mereu dotată cu tincturi neuronale. La acest hotel se cazează toți cei care (și toate cele care) și-au dezrobit cascadoriile care i-ar fi avantajat în fața ochiului invaziv al lumii. Rămâne posibil scenariul în care: Vin mascații / Vin cei care-și pun în funcțiune buldozerele spre a îngenunchea și demola frumusețea / Vin meseriașii de a căror pricepere te înfiori – primă impresie care se dovedește în timp o falsă primă impresie. Nimeni nu e cu adevărat pregătit să îndure o „moștenire” atât de neîngăduitoare precum cea minuțios disecată aici. A muta un picior în fața celuilalt, a îndura și a savura timpii morți dintre două momente hardcore. A calcula câte dăți au trecut de când vă îmbătați fiecare pierdut în&abuzat de propria stare de spirit. Dar rezistența la focoasele afective se învață în timp – sau cel puțin se mimează lăudabil.

Ceea ce ne așteaptă la tot pasul e ștanțat cu senzații pe care le luăm din cuier și le punem înapoi în locșorul lor, acela care și-a definitivat în timp atribuțiile de dragul conformării. Conformare care atinge cote ale intruziunii atât de ridicate, încât apelăm la ele și în momentele în care în cameră ne aflăm doar noi cu noi. Ceea ce în alte volume rămâne în picioare doar la nivel de sugestie e aici depozitat cu grijă, precum niște cutii înăuntrul cărora suntem avertizați că se transportă obiecte fragile. Fotografierea între două coperți (cu un aparat foto transportat într-o cutie destinată conținuturilor fragile) a neajunsului de a lua parte la o coregrafie multiplicată din reflex, propovăduită din reflex, prezentă în modul în care ne facem și ne bem cafelele, mergem năuciți din punctul A în punctul B și nu învățăm (mai) nimic din asta.

iubirea-i aici și dispare/fericirea-i aici și dispare/viața-i aici și dispare

Raiduri prin cotloanele pe care le evităm, peste care trântim teancuri de satisfacție mimată până ce toată energia asta risipită devine un explozibil cu unde de șoc de dimensiuni considerabile. Pe cale de extincție e tot ce obișnuia mai înainte să împlinească, să destindă rigiditatea însingurării. Să rotunjească zilele, să neutralizeze plictisul, să trezească prea des amorțita fascinație.

Pe Livia Ștefan o caracterizează „capriciul” de a fi onestă până la capăt, alergică la ideea de autocenzură. Decorul vieții e uneori cel care reușește să însoțească mai des decât prim-planurile bine compartimentate în cortex alături de capturile reușite ale zilei.

casa mirosea a gaz și pielea mirosea a gaz și/totul mirosea a gaz/aveam încredere deplină în singurătatea mea/

Ieșirea de urgență a acestui complex deopotrivă organic și radioactiv e flancată de nuclee poetice cu o încărcătură voltaică incontestabilă; reparații capitale, reveniri, reuniri, reînhumarea și reconstituirea momentelor de minimă și de maximă intensitate, fără a-i da cititorului opțiunea de a-și monta un punct de observație cu o vizibilitate suficient de mare încât să-și dea seama cât din această referențialitate e un ritm nou îmbinat sau o recuperare sublimă încadrată în peisaj.

răzbunarea noastră va fi mică și inutilă/am trăit cele mai bune minciuni/ne-am plictisit de orice/ne-am pierdut fascinația

Un cabaret înăuntrul căruia nedumerirea e cea care dictează pașii următori și, brusc, un picior din acest organism ultra-fragil glisează în gol și talpa se așază deasupra grumazului celuilalt într-un moment de maximă sinceritate. (m-am apropiat de ele într-un/ moment de sinceritate/ brutală). Un surplus de simț și de tenacitate. Nimic nu are până la capăt un rol paliativ. Imunitatea la seninătate se rafinează odată cu trecerea timpului, devenind o epidermă care nu se lasă nicicum îndepărtată.

dacă zici nu mai vreau te ajunge din urmă și vrei./înghiți în sec, te corupi, trece anotimpul ăsta, se pornesc/micile furtuni electrice, se îndoaie caroseria sub o piatră/izbită cu ură/au fost destule cât să te minți și să nu recunoști/

Tot ceea ce îi dă târcoale conștiinței e încă acolo, într-un cotlon încăpător și va mai rămâne acolo până când nonsensuri clocotitoare nu vor mai sabota cu la fel de multă vivacitate. Prin poemele Liviei Ștefan se plimbă nestingherit un freamăt care se contrazice pe sine însuși și aduce la un pas distanță de autodistrugere. Toate meandrele acestui discurs-parcurs-antidiscurs poetic bătătorit doar în aparență sunt văzute și resimțite în trecere, fără ca ceea ce prevestește borna kilometrică să apuce să se imprime pe retină. Acest lucru e observabil și în Lolita 32, dar ariergarda e mult mai bine dotată și dozată în Thanato.

Un tur de forță în care piesa de rezistență rămân camerele pe care le-au răvășit temeinic bombardamentele domestice și cele colective deopotrivă, camere prin care se ia în stăpânire naturalețea cu care dezastrele se instalează în și între noi. Pe care le-au asamblat și dezasamblat cu multă conștiinciozitate și cu o scanare fină a zonelor abrupte Livia Ștefan&Laura Palmer&ascultătoarea de Mahala Blues&bucureșteanca aclimatizată care e alimentată la oraș ca la o priză defectă, care-și face treaba, dar cu poticniri sporadice.

 

*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!