Thanato Hotel, de Livia Ștefan sau toate bucățile de singurătate care ne fac să fim noi înșine

camera 360. red ring of loneliness. glamour

 Un tramvai funcționează conform programului, prima cursă a zilei ajunge la timp în stație și adună câțiva oameni care își târăsc picioarele calculat unul în fața celuilalt, încercând să amâne inevitabilul de a ajunge la destinație. totul miroase a febră. Detaliile sufoca(n)te se lichefiază, scaunele se topesc, plasticul fierbinte se modelează în jurul minților adormite – după dezamorsarea aerului radioactiv rămâne doar singurătate.

Volumul Liviei Ștefan construiește o fortificație a singurătății, susținută în verticalitate de pereți cu gratii din aliaje de metal dur; o confecție de absențe nemotivate ale prezentului și urme ale insomniei ce taie adânc în carnea coapselor. Thanato Hotel planează asupra mai multor spații pe care le ocupă în totalitate, alcătuind o rețea de ecouri ale erosului și a thanatosului.

 camera zero. l’appel du vide

„fericirea-i aici și dispare/ viața-i aici și dispare”

 Poemele preiau numele camerelor de hotel, devenite spațiul ce conține întreaga identitatea a volumului și a actului de a supraviețui. Camerele de hotel ale Liviei Ștefan sunt ordonate oportun pe lateralele unui hol plin de prosoape și de așternuturi împrăștiate – cu servicii de room service care întârzie să își facă apariția – prinse în captivitate de cârligele zgomotelor statice ale televizoarelor funcționale pe linii electromagnetice afective.

 camera 410. loc fericit

„ceva care întârzie sferturi și jumătăți de oră/ ceva care impresionează pentru că întârzie cu orele cu anii/ceva ce nu ajunge niciodată la timp”

 Grand Hotel. Laura Palmer alcătuiește un puzzle al discontinuităților, o dihotomie a singurătății și a nevoii de a aparține, de a exista în interiorul unui loc autosuficient; o cameră de hotel sau o stradă lăturalnică unui club, unde realitatea se topește în zgomot și fum de țigară. Poezia Liviei Ștefan este o poezie a măștilor, a instinctelor de ascundere în spatele unui alt tu, care să devoreze treptat fricile și momentele de indecizie – în acest caz, o anumită Laura Palmer, care devine ea însăși poezie.

„Laura/ Palmer/ în fiecare cameră un perete alb a fost zgâriat cu o cheie/ și rana lui astupată cu var/ în fiecare o singurătate perversă fotografiată minuțios/ de turiști anonimi”

 Thanato Hotel respiră organic, pulsează prin trăirea care erodează conștiința și se infiltrează în toate compartimentele vieții. Singurătatea se sedimentează în crăpăturile corpurilor zdrobite sub greutatea măștilor de gaz menite să protejeze împotriva autodistrugerii. Singurătatea se reduce la absurd, singurătatea se prăbușește și rămâne o pată de grăsime pe care o cureți cu detergenți degresanți. Se șterg vastele teritorii ale stupefacției – printre bombardamentele liniștii o ieșire de urgență flancată de tăceri violente.

„erau zilele necesare de retragere & autocontrol/ ploaia și serile geroase când porneam cuptorul și/ casa mirosea a gaz și pielea mirosea a gaz și/ totul mirosea a gaz/ aveam încredere deplină în singurătatea mea”

Poemele circumscriu o conștiință socială pregnantă, care irupe în cea de-a doua parte – touristes de l.esprit. navetiști terminali – și o acaparează pe cea de-a treia – Mahala Blues. Normalitatea imprimă mirosul îmbâcsit al camerelor de motel din proximitatea gărilor bucureștene, unde cei mutilați de indiferență își odihnesc oasele la marginea liniilor ferate.

camera 417. ceva fals. te ajunge din urmă.

Dacă afară e distopie/ înăuntru e bine

touristes de l’esprit. navetiști terminali înmagazinează luciditatea singurătății, o estompare în realitatea râncedă cu gust de piersici reci sau piersici calde, alcătuită din gesturi mecanice, dislocări, vid și întârzieri sinaptice. Livia Ștefan testează anduranța structurii dezastrului, a sărăciei și a abandonului firesc, contrafăcute din milă și regret. Empatia devine instrument de manipulare a memoriei, unde se salvează tot ce poate fi salvat. Camerele de hotel închiriate sub numele altor persoane, hipermarketurile și taberele de refugiați devin resorturi defecte, unde se numără ratările și se hrănește disperarea.

înveți să încui ușa, să dai muzica mai/ încet/ să îți cultivi tabieturile/ să controlezi totul/ să falsifici un sens al izolării

cresc dioptriile și hiper-realitățile/ și lipsa înțelegerii sociale/ și discriminările/ și singurătatea/ și bolile/ și frica de moarte

 Angrenat într-un sistem de alienări și apropieri, Thanato Hotel perforează conceptul de libertate; o libertate ca un gest mecanic imitat de generații întregi, care și-a pierdut credibilitatea în fața granițelor și execuțiilor tristeții copleșitoare în fața căreia cineva mereu râde.

fete. gara de est.

un prezent ieftin/ și rupt/ ca dresul/ de lycra

 Imaginile captate în Mahala Blues recuperează cu naturalețe un spațiu al trăirilor mărunte, dar lipsite de blândețe. Oamenii din Mahala Blues nu ocupă camere de hotel, ci trăiesc într-o exterioritate brută, în care singura constantă este singurătatea. Afinitățile colective sau individuale se revarsă în vagoane de tren și apartamente din blocuri turn, unde femeile au nume și povești proprii.

În definitiv, ceea ce rămâne din volumul Liviei Ștefan, Thanato Hotel, este întrebarea cum supraviețuiești într-o cameră în care nu mai e / nimeni altcineva.  Răspunsul este (încă) incert.

 

[Citește AICI o altă cronică a volumului Thanato Hotel, Casa de Editură Max Blecher, semnată de Alina Vițel!]

*Briana Agrici este (încă) elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!