Dacă i s-ar fi oferit posibilitatea de a spune ceva, la sfârșitul vieții, despre ce însemna spiritul omenesc, i-ar fi plăcut să spună ceva comic – cel puțin așa credea; să formuleze dramatic ideea că niciun om nu poate fi de încredere, că-și poate schimba povestea după cum bate vântul, că viața lui nu e nimic altceva decât un efort continuu, deopotrivă enervant și amuzant, de a părea plauzibil. Și că în asta constau, după el, și geniul propriu-zis al umanității, și tot ce ținea de patosul ei.
Romanul lui Colm Tóibín reprezintă un demers impresionant de a recupera viața și personalitatea unui scriitor a cărui operă e semnificativă pentru literatura secolului al XX-lea. E un demers ce are în spate o documentare de peste 15 ani, ceea ce înseamnă un uriaș efort de înțelegere, de așezare și de reașezare a informației, de apropiere și apoi de distanțare și de asumare – pentru ca recuperarea să nu prejudicieze nici personalitatea și nici contextul epocii în care s-a trăit și s-a scris, să nu rateze nici omul, dar nici opera acestuia. Iar, în cazul lui Tóibín, să fie mai mult decât atât: o amplă cronică de familie, un document despre modul de a trăi și de a gândi al unor oameni, o analiză a spiritului epocii și (sau mai ales) o reflectare a relației dintre cel care a primit în 1929 Premiul Nobel pentru Literatură, Thomas Mann, și timpul care s-a rostogolit necruțător peste Europa – o istorie a schimbărilor, a ororii, a pustiirii. Declinul vechii lumi și al unui tip de aristocrație, al privilegiilor și al certitudinilor e urmat de toate convulsiile pe care secolul al XX-lea le-a adus în Germania, în Europa și în întreaga lume: Primul Război Mondial, venirea la putere a naziștilor, Al Doilea Război Mondial, ascensiunea comuniștilor și împărțirea sferelor de influență, Războiul Rece.
Viața lui Thomas Mann acoperă 80 de ani de istorie și e determinată de toate aceste transformări sociale și politice. E viața unui om care s-a născut în Germania, în Lübeck-ul bine ancorat în tradiția hanseatică și în luteranism, a cărui familie a pierdut aproape totul după moartea tatălui și, dezonorată, se mută la München. E viața unui om care a devenit cel mai proeminent autor german al timpului său și care a fost nevoit să se înstrăineze de tot, să caute refugiul în alte țări, rămânând însă mereu egal cu sine însuși ca scriitor, fidel unei discipline din alte vremuri, german întru totul și, în același timp, nemairecunoscând nimic din adevărata Germanie în lumea acaparată de ideologia nazistă. E viața unui bărbat care s-a căsătorit cu o tânără dintr-o familie aristocratică din München, cu origini evreiești, dar care descoperise devreme fascinația față de trupul adolescentin al altor bărbați, fascinație știută de cei apropiați – acea umbră de frumusețe și de plăcere interzisă ce l-a însoțit toată viața, de cele mai multe ori la nivelul reveriei, al gesturilor și al imaginilor decupate ca o odă închinată doar posibilului și consemnate în Jurnal, transfigurate magistral în Moarte la Veneția. Un bărbat ce a fost căsătorit o viață cu aceeași femeie și a avut șase copii.
Și-a reamintit de Casa Buddenbrook și de Muntele vrăjit, cele două titluri pentru care era cunoscut cel mai bine; și-a dat seama c-ar fi fost niște cărți mult mai slabe, de mai puțină intensitate, dacă ar fi știut, pe vremea când le scria, că era posibil ca niciunui german să nu i se mai îngăduie să le citească.
Magicianul e, în egală măsură, reconstituirea personalității scriitorului Thomas Mann, a felului în care a înțeles acesta scrisul și relația cu limba germană, cu publicul german, cu realitatea din care proza sa își trage substanța. A magiei unei opere covârșitoare, atât de consubstanțială cu lumea pe care a cunoscut-o prozatorul. A acestei opere cult care își așteaptă sfidătoare cititorul. Pe care, iată, Colm Tóibín simte nevoia să o readucă în actualitate scriind acest roman despre viața autorului ei. Roman care poate fi citit, categoric, de sine stătător, ca o carte a unei epoci și a unei vieți. Un roman autobiografic din care se revarsă oameni și întâmplări, evenimente familiale și întâmplări mai largi, zguduitoare, ce recuperează parfumul altor vremuri și scoate la suprafață izurile fetide amestecate printre ele, drame omenești, căderi și decăderi, fugi, lașități, certuri, caractere abia schițate sau surprinse cu o maximă acuitate, un prea plin de viață desfășurată pe două continente, printre germani, imigranți, printr-o Europă bântuită de spectrul războiului, într-o Americă deloc inocentă, urmărind cu atenție când și dacă să intervină, cunoscându-și pragmatic interesul și delimitându-se de cel/cei ce i-l trădează și din nou într-o Europă construindu-și o nouă identitate, cu nimic mai nobilă decât ce cunoscuse până atunci. Doar diferită. Lăsând spațiu de manevră altor energii. Așadar, cronica unui dublu declin: al unui timp și al vieții unui om. Dar, intenția lui Tóibín nu e doar realizarea unei cronici monumentale, ci construirea unui dialog subtil între personalitatea lui Thomas Mann și posteritate. O altfel de pledoarie pentru întâlnirea sau reîntâlnirea cu opera sa – singura ce dăinuie într-o lume în care nimic nu dăinuie: frumusețea covârșitoare a artei unui magician.
Tata-i Magiciaa-aanul!
Nu întâmplător, romanul se deschide și se închide simbolic cu întâmplări petrecute în orașul în care Thomas Mann s-a născut. Inițial, e Lübeck-ul dominat de autoritatea tatălui, Thomas Johann Heinrich Mann, de averea acestuia – în deplin consens cu valorile unei Germanii sobre, pragmatice, în care însă s-au infiltrat deja germenii declinului: interesul pentru poezie, reveria, ignorarea afacerilor familiei, preferința pentru muzică și biblioteci căptușite de cărți, nu pentru comerț și veniturile depozitate în bănci. Unele persoane de la Lübeck erau de părere că frații Mann erau, de fapt, nu doar exemplele vii ale declinului din propria familie, ci și niște semne rău prevestitoare ale unei noi slăbiciuni a lumii însăși, mai cu seamă într-o Germanie de nord, care se mândrise odinioară cu masculinitatea ei. Împotriva acestui rău încearcă Mann tatăl să lupte, însă gestul drastic al dezmoștenirii nu face decât să accentueze în Thomas sentimentul abandonului, nevoia de a demonstra tuturor că s-au înșelat, că a fost pe nedrept deposedat de ceva ce i se cuvenea: soliditatea și gloria acelei lumi în care a crescut. Omagiat de o întreagă Europă la împlinirea a 80 de ani, primind onoruri publice, invitat în Lübeck-ul natal pentru a i se acorda Medalia de Cetățean de Onoare al orașului, Thomas Mann acceptă gândindu-se că a venit timpul să se închidă, în sfârșit, cercul, că și-a luat revanșa în fața orașului din care și acum are impresia că-l privesc tatăl lui, bunica, mătușa, mama, Heinrich, surorile lui, Viktor, Willri Timpe și Armin Martens, și Herr Immerthal, profesorul de matematici. Oameni care l-au judecat, care nu l-au înțeles, care i-au fost alături, care au cunoscut Lübeck-ul copilăriei lui și pe băiatul acela cam tare de cap ce fusese în stare să învețe atât de mult. Înțelege însă că niciunul dintre acei oameni nu mai este. Că Lübeck-ul acela nu mai este, așa cum Germania de atunci nu mai este. Că el însuși e doar un om în vârstă care se luptă cu oboseala și așteaptă, în vila de lângă Zürich, alături de Katia și de fiica lui Erika, moartea. Și atunci, își amintește o istorisire de demult. Pe care mama lui, născută în Brazilia și niciodată acceptată pe deplin în societatea din Lübeck, o spunea prelungind suspansul, depănând-o ca pentru a transmite o taină. E o întâmplare despre frumusețea care dăinuie și despre omul care așteaptă ca cel menit să ducă mai departe această frumusețe să-l găsească. O întâmplare despre recunoașterea celui ales. A celui înzestrat. Despre credința neclintită că acesta se va ivi. Pentru a-l izbăvi pe el și a-i duce arta mai departe. „Și care era secretul?” întrebase Thomas. „Se numește Frumusețe”, le spusese mama lor. „Secretul se numește Frumusețe. Buxtehude i-a spus lui Bach să nu se teamă să adauge Frumusețe la muzica lui. După care, săptămâni la rândul, săptămâni după alte săptămâni, i-a tot arătat cum se face asta”. Cu această istorisire se încheie romanul lui Colm Tóibín. În el, cel care așteaptă e Thomas Mann. Iar cel care vine e orice posibil cititor. Care astfel îi duce mai departe opera. O păstrează vie. Și, odată cu ea, frumusețea lumii. Atât de diferită de istoria lumii. De realitatea pe care omul Thomas Mann a trăit-o. De realitatea pe care orice om o trăiește.
Nimeni n-ar fi putut bănui cât de apropiat se simțea Thomas de Felix Krull. Krull era descurcărețul, era cel care scăpa nepedepsit, cel care se aținea pe la hotarul acțiunii și le șterpelea din buzunare celor neatenți.
Pentru că despre această realitate a vieții unui om este vorba în romanul lui Colm Tóibín. Despre diferențele de caracter și rivalitatea dintre Thomas și fratele lui, Heinrich Mann, el însuși scriitor. Despre ezitările în discursurile publice ale personalității Thomas Mann, despre diferențele dintre atitudinea avută înainte de primul război mondial, când apăra cu fervoare ideea unei Germanii nobile și a spiritului ei pur, a superiorității ei morale și culturale în fața unei Europe ce nu poate înțelege și accepta această superioritate. Despre ezitările, tergiversările dinainte de izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale, când, stabilit în Elveția și apoi în Franța, încă e șovăielnic în atitudine, deși cunoaște pericolul reprezentat de Hitler, neimplicându-se direct în acțiunile altor imigranți de susținere a celor condamnați de regimul nazist de teamă că și cărțile lui vor fi arse în Germania. Găsind mereu scuze și subterfugii să amâne o poziție tranșantă. Despre viața în SUA, întâlnirile de la Casa Albă cu familia Roosevelt și susținerea din partea lui Agnes Meyer. Despre schimbarea de atitudine și vehemența tonului în momentul în care a înțeles cât de importantă este America în readucerea normalității în Europa. „De vreme ce faptele cu care concetățenii mei” – zicea – „se prezintă în fața omenirii sunt atât de atroce, atât de imposibil de uitat, nici nu-mi imaginez cum vor putea ei să trăiască, în viitor, printre celelalte popoare ale lumii, ca fiind egali cu cei asemenea lor”. Își punea problema dacă vreunul dintre ascultători mai ținea minte pe ce ton vorbise tot el în cursul precedentului război și dacă acela se întreba, cumva, dacă putea fi unul și același om, care acum insista că era, și Germania, o națiune ca oricare alta, cu calități și defecte obișnuite, fără nimic excepțional. Despre alegerea de a merge după război nu numai în Germania de Vest, aflată sub control american, francez și englez, ci și în cea de Est, acolo unde rușii instauraseră un alt tip de supunere și de dictatură, acolo unde încă existau lagăre și oameni uciși în ele. Weimar înseamnă Buchenwald. Acolo e Weimarul dumneavoastră. // Și München e totuna cu Dachau? Chiar fiecare oraș din Germania, mai mare sau mai mic, este în așa hal pătat? Nu am voie să reabilitez cuvântul Weimar, să-l redau limbii germane, ca fiind orașul lui Goethe? // Fostul lagăr de la Buchenwald nu e gol. Acolo își țin comuniștii acum prizonierii – și sunt cu miile. Ce faceți, treceți prin dreptul lagărului și vă uitați în altă parte? Asta credeți că ar fi făcut Goethe? Despre toate aceste incongruențe, despre complicata relație cu o țară care s-a transformat în altă țară și apoi în alta și despre cum, dincolo de relația cu aceste țări, rămâne relația cu limba și cultura în care s-a născut și a scris, respectul și iubirea pentru limba și cultura germane. Și gândul otrăvitor, sufocant, că în fața realităților politice cultura tace, ba, mai mult, devine instrument în mâna unor oameni transformați în monștri. Cultura însăși, s-a gândit el, cultura propriu-zisă îi formase și pe el, și pe alți oameni ca el, care purtau asupra lor germenii distrugerii culturii care-i crease. Cultura se dovedise neputincioasă și nefolositoare în fața presiunii. Iar muzica, muzica romantică, dezlănțuind o asemenea emoție înălțătoare, ajutase la conturarea unei absurdități care se transformase, iată, în brutalitate. Și nu doar acest traseu sinuos care recompune portretul lui Thomas Mann, peregrinarea printre șovăieli și reveniri, întru totul omenești, vorbește Colm Tóibín, ci și despre nonconformismul și ratările copiilor Mann, despre înclinațiile lor sexuale și sinuciderea lui Klaus, fiul cel mare, despre decizia lui Thomas de a nu merge la înmormântare, ci a-și ține în continuare conferințele programate la Stockholm, despre imposibilul echilibru dintre a fi părinte și a rămâne egal cu tine însuți ca scriitor. Sunt convins că lumea îți este recunoscătoare pentru atenția neclintită pe care le-ai rezervat-o cărților tale, dar noi, copiii tăi, nu-ți păstrăm câtuși de puțin recunoștință – nici mamei noastre, de altfel, care ți-a luat mereu apărarea. Despre toate aceste lumi interioare și alegeri pe care le-a făcut omul și scriitorul Thomas Mann. Și despre cei care l-au cunoscut, care i-au fost aproape, i-au cerut ajutorul, pe care i-a dezamăgit sau l-au dezamăgit, despre căsnicia cu Katia Pringsheim, probabil singura care l-a văzut și l-a acceptat așa cum a fost, l-a susținut necondiționat și i-a asigurat echilibrul necesar pentru a scrie. O femeie cu o inteligență sclipitoare ce a renunțat la studiul fizicii și al matematicii devenind soție și mamă, intuind destinul excepțional al celui de care a legat-o în primul rând o mare prietenie și un respect uriaș. Romanul atâtor altor oameni pe care Thomas Mann i-a cunoscut.
Magicianul este o frescă întru totul excepțională al cărei merit este în primul rând legat de onestitatea viziunii. De acuratețea reflectării unui caracter și a unui timp covârșitor de plin de schimbări. O carte necesară într-un timp în care necesar e un cuvânt pe care îl folosim gândindu-ne la orice altceva decât la zăbava și folosul cărților. O carte tradusă minunat în limba română de Mihnea Gafița.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
