Lumea care rănește și privirea salvatoare: Ținuturile joase, după Herta Müller, regia Mihaela Panainte

Stagiunea ieșeană începe cu un spectacol de imagine și de stare, foarte atent construit, cu un impact puternic, în primul rând vizual. E un act artistic care merită toată atenția pentru modul în care se poate recupera o voce (cea a fetiței din volumul de debut al Hertei Müller, dar și cea a unei lumi încă necunoscute – vocea ținuturilor joase din satul șvăbesc, dar și a ținuturilor joase din noi, a unei istorii familiale și etnice istovitoare).

Decupajul narativ al Mihaelei Panainte reconstruiește și sintetizează eșafodajul deopotrivă poematic și extrem de percutant al textului inițial, în linii care taie adânc fără a-i distruge miezul de inocență, fără a-i îndulci contorsionările, fără a-i anula identitatea. Acest nucleu non dramatic altfel decât la nivelul trăitului este recompus și reașezat scenic într-un spectacol a cărui regie (semnată tot de Mihaela Panainte) se corelează impecabil cu viziunea scenografului Dan Istrate și a coregrafei Oana Sandu. Vocea își păstrează autonomia, dar se scindează, se modulează pe alte voci față de care cea inițială ia distanță sau peste care se suprapune, într-un du-te vino al trăirilor și înțelegerilor despre lumea în care fetița trăiește, al realității sufocante în care se mișcă, al unei umanități distante, mutilate și mutilante, cu care sufletul și gândul ei se confruntă, pe care o interiorizează, de care se simte rănită sau fascinată, care o construiesc fără a o înălța, dar și fără a o altera.

Măsura și echilibrul par a fi direcțiile care conferă forță acestui spectacol, care nu e minimal în sens clasic, ci doar non exhibitiv, interiorizat, asumat. Opțiunea pentru alb-negru, pentru decupajul cinematografic al secvențelor care se construiesc prin gest, mișcare, sunet și cuvânt, pentru trup/trupuri (privilegiate în configurarea adevărurilor „livrate” spectatorului), pentru atmosferă nu pun în plan secund privirea și deci lumea interioară a fetiței, ci dimpotrivă, o corelează cu o realitate. Mai mult, mișcarea când hipnotică sau încărcată de pulsiunile răului, când coșmarescă, sacadată, acaparatoare nu accentuează faliile, ci le conferă o paradoxală unitate. Între oameni, voci, povești de familie, vecini, gânduri cu și despre tata, mama, bunicul, bunica se mișcă această privire-conștiință care înregistrează, interiorizează și trăiește, construind o lume doar a sa departe de cea a oamenilor care o asaltează, o agresează, spun adevăruri dureroase sau întâmplări mincinoase, șoptesc, șușotesc, dezvrăjesc, murdăresc.

Trupurile drapate, identice, captive în duritatea pânzei și în albul fricii, al răcelii, al absenței, trupurile în cortegiu urmărind un alt trup – mai firav, solitar, neasimilat, un trup care nu e niciun moment parte a trupului social, dar care e permanent conștient de acesta, un trup care își exteriorizează prin alte trupuri poveștile descoperite, gândurile, înțelegerile fulgerătoare sau doar dorințele, un trup chinuit care reflectă zbaterile unui suflet ce nu vrea să cedeze. Un trup dedublat, apoi un trup multiplicat, căci ceilalți sunt deopotrivă în el și în  afara lui. Fețele vopsite în alb, devenite măști pe care grimasa, hohotul sau doar surâsul și răceala se întind diform, evidențiind ochii, când hulpavi, când triști sau neliniștiți, când goi; carcase din care sufletul pare a se fi pierdut sau doar s-a învelit într-o crustă opacă, searbădă, dureroasă. În concentrarea emoției impuse pe scenă mi s-a părut a regăsi ceva din atmosfera spectacolelor grecești: un aer de fatalitate – purificat și rarefiat însă de eludarea oricărei emoții directe. Pentru că atunci când emoția țâșnește, ea e redată exclusiv prin mișcare, sunet, prin corp și nu prin cuvânt (excepțiile sunt minimale și impactul secvențelor poematice cu atât mai puternic). Zgomotul de fond, țipetele iscate de gâtlejuri contorsionate, sunetele mecanice însoțesc sacadarea sau lentoarea cu care aceste ființe viețuiesc.

În această lume situată în afara ei, dar care se naște dinăuntrul percepției asupra realității pe care o înregistrează, fetița e în primul rând, o privire în mișcare, o privire care asumă și care abia apoi confruntă și se confruntă cu adevărul prin (și în) cuvânt. E singura pe care albul pietrificat nu și-a pus definitiv amprenta, singura în care viața adevărată încă pulsează, vizibilă în roșeața încă vie a pomeților (devenită pată maro pe chipul dublului său, al alter-egoului rămas în afară, printre și cu ceilalți). Am avut senzația, urmărind mișcările când învăluitor agasante, când asaltant trepidante sau doar reci ale convoiului de oameni-umbre, că fetița e urmărită de Eriniile a căror forță nu a fost diminuată de forța timpului. Însă ea nu e o victimă a destinului și nici nu are de ispășit vreo vină. E doar un trup-suflet aruncat în ținuturile joase ale lumii. Un trup care își poartă existența printre alte trupuri și printre alte vieți, urmărit de ele, vânat, bâjbâind și în final cedând. Ultima imagine e extraordinar de percutantă: trupul alb coborând și rămânând răstignit în apa neagră a visului, a morții, a renunțării. O nouă Ofelie fără nimic feciorelnic, o Ofelie care păstrează ochii larg deschiși și care coboară în ținuturile joase, căci mlaștinile trebuie să fie puternice  și unei mlaștini va trebui să-i dai totul și azi când scriu nu e sâmbătă dimineața, ora cinci și jumătate, dar e duminică dimineață și imaginea bisericii din satul apropiat pe a cărei a treia treaptă o buburuză își curăță aripioara stângă există încă undeva, fie și doar în textul Hertei Müller și în sufletul fetiței devenite pe scena Teatrului Cub din Iași personajul interpretat de Mălina Lazăr.

Un ultim aspect legat de liniile spațiului în care se mișcă aceste trupuri. Eludând orice recuperare directă a universului rural, acesta este reconfigurat și, în același timp, purificat de elementele de pitoresc sau de particular prin câteva aspecte esențializate. Două năframe albe care acoperă gura a două ibrice și scena spălării ritualice în comunitățile de șvabi sunt suficiente pentru a imprima un aer recognoscibil, dar, în același timp, pentru a scoate privirea dintr-un spațiu îngust și a o proiecta într-o altă direcție. Apa, cu toată simbolistica ei ambivalentă, însoțește de la început până la sfârșit mișcarea conștiinței și devine un spațiu matrice al propulsiei spre un altceva.

Nu pot să nu remarc jocul făcut de echipa de actori tineri și foarte tineri, un joc în care trupurile și vocile au fost când cele ale unor umbre, când ale unor stihii, prezențe și absențe totodată, într-un efort de a reflecta atent, curat și dinăuntru un text și o lume deloc facile. Mi-a plăcut cum candoarea și adevărurile interioare ale fetiței au fost redate în jocul Mălinei Lazăr, am remarcat expresivitatea figurii Ștefaniei Sandu (dublul, cealaltă față, cea parțial captivă și maturizată forțat), răceala și însingurarea, încordarea surprinsă atent în gesturi și mimică; momentele de coexistență și de scindare ale eului au fost matur prinse în jocul celor două foarte tinere actrițe și pentru o primă apariție pe scena Naționalului cred că e firesc să le privilegiezi în observație, fiindcă e punctul din care se construiesc viitoarele roluri. Dar, în același timp, prezența lui Horia Veriveș, a lui Ionuț Cornilă, a lui Andrei Grigore Sava și Radu Homiceanu au întregit și au conferit substanță acestei lumi. Cu partituri deloc ușoare, fiecare și-a construit prezența într-un tur de forță în care deschiderea către celălalt a fost permanent dublată de o privilegiere a interiorității redate nu doar prin cuvânt, ci și prin dinamica trupului și a chipului. În aceeași direcție, chiar dacă fără ponderea scenică a celorlalți, personajele Sarei Tayari și a lui Marian Alexandru Chiculiță întregesc imaginea de ansamblu a unui spectacol dens, tăios, perfect șlefuit, în care apariția de la final a lui Bogdan George Ionescu (percuție) subliniază rolul fundalului sonor devenit semn (și făcut prezență scenică).

 

ȚINUTURILE JOASE. Un eveniment teatral produs în parteneriat cu Centrul Cultural German Iași și Goethe Institut.

Adaptare de Mihaela Panainte după Herta Mȕller

Regia: Mihaela Panainte

Scenografia: Dan Istrate

Coregrafia: Oana Sandu

Distribuția: Mălina Lazăr, Ștefania Sandu, Horia Veriveș, Ionuț Cornilă, Andrei Grigore Sava,

Radu Homiceanu, Alexandru Gușă, Sara Tayari, Marian Alexandru Chiculiță, Bogdan George Ionescu (percuție)

Sursa foto: TNI

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.