Multiplu de eu sau despre alteritatea ființei umane: Țipă cât poți, de Moni Stănilă

Țipătul din cartea lui Moni Stănilă răsună și se estompează în același spațiu, el se naște, se vindecă și moare în interiorul ființei noastre. E acut, inițial abia identificabil și apoi dobândind profunzime prin sinceritate. Țipă cât poți este definiția omului fragmentat în multiple bucăți, un puzzle împărțit în piese care, în aparență sunt separate, împrăștiate, dar care ajung să recompună, printr-un proces de (re)cunoaștere/atenție/sinceritate/iubire, un întreg, o imagine a sinelui transpusă minuțios. Moni Stănilă vorbește despre alteritate, introducând un personaj feminin, Una, divizat în Noua, Prima, Drei și, în final, în Alta. Cele cinci personalități, unele fete, altele femei despre care se presupune  a fi ajunse la maturitate, se întâlnesc pe un câmp de luptă. Se apropie și se îndepărtează. Se înțeleg și se contrazic. Continuă și renunță. Fuga lor se transformă într-o  distanțare de propria identitate comună. Armistițiul se semnează în urma unei întâlniri față în față, o adunare secretă în pădure, un spațiu biblic și fantastic al singurătății. Moni Stănilă definește concepte precum iubirea, iertarea, sinceritatea, înțelegerea, cărora le adaugă ironie și umor, disecând propriul sine și înțelegând de ce este nevoie ca haosul interior să fie transformat într-un „teritoriu” ordonat și omogen.

Primul mare pas al omului spre interiorul propriului cap e în singurătate. (…) Când omul nu-și mai scapă din țarc neuronii în singurătatea lui asurzitoare, după ce a petrecut zile și nopți cu gândurile lui, e semn că începe să se acomodeze cu propria persoană. 

Singurătatea este pentru Una unica modalitate prin care poate evita întâlnirea cu o „ea” insuportabilă și care declanșează, inevitabil, nevoia de a lăsa cele mai libere gânduri să se dezvolte. Conflictul central se desfășoară între Una și Noua, între concepțiile, părerile, ambițiile și încăpățânările diferite ale acestora, la care se alătură și Drei, caracterizată de optimismul adolescentei la vârsta de șaptesprezece ani. În singurătatea lor, personajele trec prin momente de liniște și de zbucium, suferă apropieri și depărtări, râd și plâng, se iubesc și se detestă până ajung la acceptare și (re)cunoaștere.  Ceea ce o determină pe Una să își părăsească viața, căutând refugiul într-o pădure, este apariția unor îndoieli și tensiuni interioare. Încercând să se autoconvingă că este mulțumită de existența sa, de alegerile pe care le-a făcut de-a lungul timpului, se contrazice căutând această nevoie disperată de evadare, o abatere de la responsabilitate, monotonie și de la gândul că viața nu va fi niciodată fericită pentru ea. Una poftește doar la ceea ce este tangibil, concentrând un sentiment de mulțumire pentru lucrurile simple, însă știind, undeva în adâncurile ezitării ei, că s-a produs o fisură: E un coșmar să văd cum viața mea se risipește în activități care nu îmi aduc nicio mulțumire. O ecuație care mă face nefericită. Ea crede că, și dacă și-ar iubi jobul, acesta nu ar trebui confundat cu viața, că există timp pentru a te gândi la muzică și la cărți oricând. Consolarea credinței, a unui posibil soț sau a prietenilor nu este suficientă pentru Noua, care o vede pe Una ca pe un om pierdut: Dacă nu-ți iubești jobul, nu ai cum să fii fericit (…) Oamenii adevărați nu sunt niciodată mulțumiți doar cu ceea ce au. (…) Orice om se tulbură când stă în față cu visurile tinereții. Iar tulburarea aduce nemulțumirea. Ea se opune prin ambiție, regrete vindecate, considerând că Una are dorințe prea mici precum achiziționarea hainelor second-hand sau bucuria resimțită în urma savurării unei prăjituri, că nu râvnește îndeajuns de mult. Chiar dacă păreau insignifiante aceste visuri, Una tot nu a reușit să aibă faimă și admirație, să își ia un BMW, să poarte blugi skinny și să aibă păr blond drept, dorințe ce o urmăreau din tinerețe. Noua știe totul și își dorește ca fisura să explodeze și să elimine în totalitate mulțumirea măruntă a celeilalte, să demonstreze că simplitatea nu poate fi validată în fața unei vieți complexe: Totul e să reușesc să o aduc la sentimentele mele. Totul e să o ajut să își recunoască rateurile, să înceapă să simtă frustrarea. Astfel, singurătatea devine starea cunoașterii și autocunoașterii, ea elimină frica și pregătește un spațiu unde se potrivește iubirea născută din ideea de a ști și de a înțelege. Nimic nu te ajută mai mult ca asta, să poți trăi fără ceva fix sub picioare. Întâlnirea dintre Una și Noua îndreaptă privirea spre interior, producând o analiză asupra propriei persoane, asupra trecutului și nostalgiei șanselor pierdute, chiar dacă toate încercările Unei au fost de îngrădire și îndepărtare a celeilalte pe care o considera răutăcioasă, mitomană, clevetitoare și neiubitoare. Singurătatea poate părea o fundătură, însă aceasta este o deschidere către o lume nouă, în final toți întâlnind nevoia unui coborâș în poieniță, în noi înșine, pentru a ne întâlni și confrunta cu toți/toate, pentru a ne mărturisi adevărul,  trezindu-ne.

  Omul care se minte singur se comportă ca și cum și-ar fi injectat un virus de schizofrenie. 

Sinceritatea se naște din singurătate. Unde altundeva ar putea omul să fie mai sincer dacă nu în spațiul său interior, în celula minții și a sufletului? Personajele feminine ale lui Moni Stănilă devin transparente una în fața celeilalte atunci când transformă minciunile în mărturisiri. Primul pas este cel de a opri propria minciună sau imagine-minciună pe care fiecare și-o livrează conștient, ca un cântec îngânat și repetat, în încercarea de a-l reține. Una poate fi considerată din acest punct de vedere o mincinoasă ce stârnește compătimire. Nu din alegere minte, ci din necunoaștere. Comunicarea dintre aceasta și Noua este inițial inexistentă sau tensionată, mereu dominată de contradicții, întrucât Una încearcă să convertească minciuna sa într-un adevăr, pe care însă nu-l poate camufla față de cea care o cunoaște cel mai bine. Cu cât se amăgesc mai mult, cu atât mai greu le este să privească și să zgârie înăuntrul lor, ceea ce adâncește continuu vidul și necunoașterea punctului de unde pornește suferința care generează furie. Noua a știut dintotdeauna că sinceritatea le-ar putea salva relația și locuința comună, de aceea insistă și apare nepoftită în „viața” Unei care învață treptat să-(și) recunoască ce se întâmplă în interiorul său, să-și plângă durerea. Ar fi bine, odată și odată să stăm și să privim sincer una în ochii celorlalte. Dacă acum nu e momentul acceptării și schimbării, atunci nu știu dacă mai există altul în pădurea asta (a se citi viața) omului. (Noua). Știind că vor trăi permanent una cu cealaltă (Una cu ea însăși), instalarea iertării se produce ușor, printr-un plâns sincer al vinovăției (tragicul sfârșit al câinelui Bambi) și durerii (respingerea în dragoste care a dat naștere unor complexe, regretul unei vieți ratate, problema aspectului fizic), un vierme ce trebuie pus pe masă și plâns. Plâns și iertat. Și împăcat.

Prin sinceritate Una începe să se cunoască, să se înțeleagă – Una definește iubirea.

Pe cine nu poți iubi? Pe celălalt, generic spus, sau pur și simplu nu te poți iubi pe tine? Oricare variantă, dacă ar fi corectă, ar demonstra incapacitatea ta de a iubi. 

Pentru Una, la început, părea că e mult mai ușor să-i iubească pe cei din jurul ei. Cu toate acestea, încă nu reușește să manifeste asemenea sentimente pentru violatori și ucigași, pentru persoanele care se îmbulzesc în mijloacele de transport sau pentru femeile care se aranjează excesiv. Aceasta realizează că, deși poate iubi mulți oameni, e mai ușor să-i iubească pe cei buni. Ceea ce nu cunoaște, nu poate iubi. Fisura explodează când Una învață să nu judece și să nu disprețuiască la alții (Și nu orice seamăn, ci aproape tu însăți. Alteritatea ta. Noua ești tot tu, doar că dezvoltată altfel), ceea ce, de fapt, se ascunde în interiorul ei. Una nu se iubea pe ea însăși pentru că nu o iubea pe Noua. Noua este Una, așa cum Una este Noua și, totodată, și Prima, Drei și Alta. Un singur om e mai greu de iubit când el e toată omenirea cu care interacționezi, însă Una ne învață că iubirea există doar prin cunoaștere, moment în care devine deplină.

Uneori omul dispare și lumea mișcă la fel. (…) Alteori lumea dispare și omul trăiește aceeași singurătate. 

Personajele feminine din carte ne arată cum trebuie acceptată, trăită și îmbrățișată singurătatea. Sentimentul acesta devine generatorul mai multor stări. Din singurătatea Unei s-au născut sinceritatea, iertarea, înțelegerea, iubirea și, în final, (re)cunoașterea, ea reușind să trăiască conștient. Gândul morții apare acut pe parcursul cărții și este amplificat spre sfârșit, însă își păstrează același calm. Cred că Una vede moartea ca pe un stimulent ce o ajută să se grăbească în a se descoperi până nu va fi prea târziu, până nu va fi decât o urmă – ceea ce rămâne din om. Ea reușește să stabilizeze relația cu celelalte insistând, reflectând asupra trecutului și asupra tuturor lucrurilor pe care le împinge departe de ea, de parcă nu le-ar vedea, în încercarea de a le ascunde; și cum asta nu este posibil, ea doar le ignoră, le plasează într-un loc la care revine atunci când furia o cuprinde.

Moni Stănilă propune ca temă de reflecție în această carte o întrebare esențială: Se cunoaște omul pe el însuși?. Toți ne dorim uneori ca Una sau Noua (ale noastre) să dispară, tuturor ne este dor de liniștea și hotărârea lui Drei care la șaptesprezece ani avea visuri și dorințe mărețe. Fugim de noi de parcă această cursă nu s-ar desfășura  în interiorul nostru și nu ne iubim pentru că nu ne cunoaștem. Țipă cât poți este despre ceea ce știm și ceea ce nu știm. Moni Stănilă ne oprește din alergarea noastră neîncetată și ne așază față în față pe toți și pe toate, făcându-ne o autopsie a gândurilor și a sentimentelor: Noua sunt eu. Chiar dacă am disprețuit-o întotdeauna. Iubirea față de  alteritatea noastră și față de noi, în întregime, prinde formă atunci când reușim să țipăm mai tare.

 

(*Recenzia Denisei Grădinaru, elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, va apărea și în varianta print a revistei ”Alecart” din primăvara anului acesta.)

Grafică de Izabela Pavel, arhitect în Eleveția, colaboratoare permantă Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!