Vocea adolescenței noastre în Țipătul, de Edvard Munch (ora online)

„Când umanitatea devine cea mai grea povară pe care omul însuși o poartă în spate, când creatorul devine demon în propriul paradis, mai putem pretinde că civilizația a ajuns la un nivel superior de înțelegere?”

Țipătul lui Munch a fost reinterpretat apelându-se la arta digitală, la pixel art, la animație, la virtual art. Îl cunoaștem de pe tricouri, șosete, căni, pixuri. Cum se explică totuși prezența atât de puternică a unei lucrări realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea într-o era tehnologizată? Cum reușește acest tablou ce pune în discuție omul care în fața Absolutului ancorat în natură, în fața ilimitatului ia act de nimicnicia sa și se cutremură, să atingă ceva în consumatorii contemporani de artă de toate vârstele?

Mărturie a angoasei ființei umane în fața Nemărginirii, pictura, pe care am analizat-o în cadrul orei online de literatură, este simbolul universal al disperării, disperare care, de la o epocă la alta, îmbracă o problematică diferită. Țipătul, acum, este al omului care neagă ideea de om, al unei ființe despiritualizate, desfigurate, distruse și aruncate în haosul mecanizat al modernității, o ființă abandonată într-un univers în care nu își găsește locul. „Înfățișând tragedia omului modern, care „își cere urlând sufletul”, tabloul este o mărturie a celor mai profunde și haotice dimensiuni ale ființei.” (observa Raluca Cebotaru). Poate că astăzi, tabloul lui Edvard Munch nu mai vorbește despre groaza inspirată de neant, cât despre singurătate, despre stările de anxietate prin care trec tot mai mulți tineri, despre neliniștea interioară și depresie.

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, / Dumnezeule, dar ce era să fac? În aceste versuri din poezia Psalm, de Lucian Blaga găsim interogația care îi macină pe cei ce se regăsesc în imaginea Țipătului. Groaza de solitudine – o singurătate ce are nenumărate chipuri, de la unul social, la cel lăuntric, profund înfricoșător prin totala disoluție lăuntrică pe care o presupune –  este liantul dintre noi și acest tablou.

Munch, un precursor al expresionismului, propune o sintaxă picturală nouă pentru acea perioadă, esențialmente cromatică, o întoarcere către un limbaj nonarticulat. Forța acestui limbaj este cea care ne apropie și astăzi de pictura lui Munch, prin stilul său brut, de o puritate violentă, ce a câștigat universalitate. Culoarea nu mai constituie o simplă posibilitate de a reda convențional realitatea, fie ea exterioară sau a sinelui. Alături de formă, aceasta este regândită ca un tot capabil să exprime emoțiile și pasiunile umane cele mai profunde, suferințele cele mai cutremurătoare.

În tabloul nostru se întâlnesc anumite particularități stilistice care ulterior vor deveni caracteristice expresionismului: sinuozitatea tușelor, o simplificare a liniilor, o apăsarea lor. Spre deosebire de viziunea propusă de fovism, curent care s-a dezvoltat în paralel cu cel amintit, pentru care culoarea exprimă jubilarea, extazul firii, pentru artiștii expresioniști, aceasta reprezintă un mijloc de a reda angoasa existențială. Exacerbarea vindicativă a acesteia agresează, scandalizează bunul-gust burghez al epocii a cărei ipocrizie este denunțată. Astăzi, întoarcerea la această operă creată acum mai bine de 100 de ani poate reprezenta, de asemenea, un protest – de data aceasta împotriva postmodernismului, împotriva non-artei. Provocarea distanțării de rigorile academice, de așteptările consumatorilor de artă ai sfârșitului de secol XIX este împinsă și mai departe prin amestecarea unor imagini violente ale morții, prin surprinderea grotescului, macabrului. În secolul al XXI-lea, admirația față de acest tablou înseamnă o detașare de firescul epocii noastre.

Expresionismul nu a schimbat radical istoria artei doar prin noutățile la nivel tehnic și stilistic, ci și prin modul de gândire, prin viziunea asupra lumii ce integrează idei nihiliste. În  Țipătul, lucrarea ce ilustrează și aceste concepții filosofice,  se detașează două planuri: unul uman și unul natural, separate prin diagonala unei balustrade. Delimitarea celor două dimensiuni sugerează ideea imposibilității coexistenței lor: omul este străin de natură, devorat de modernitate, captiv al propriilor angoase, iar natura, la rândul său, e străină de om, intangibilă și ininteligibilă. Prima dimensiune are drept centru de interes o reprezentare artistului desfigurat de spaima morții, de trăiri paroxistice, de conștiința Absenței – golul sufletului, imposibilitatea existenței unui eu, absența divinului.  Personajul cu aspect stihial este descompus de groaza captivității în interiorul propriei condiții, iar țipătul poate fi deopotrivă o încercare de eliberare, de anulare a limitelor, a realului, poate lua forma unei nevoi de evadare din imanent sau o manifestare a fricii în fața vidului, a anxietății provocate de viață și de gândul neputinței. Pe de altă parte, el poate să constituie o descătușare extazului resimțit în urma perceperii frumuseții naturii, a cosmosului. Cel de al doilea plan surprinde splendoarea unui apus prin contraste puternice. Asfințitul este figurat printr-o violență cromatică apocaliptică sau, la fel de posibil, de la începutul timpului – focul și apele din care a luat naștere lumea recuperată în acest moment redat cu întreaga forță pe care ființa o intuiește. Natura devine astfel un spațiu al nemărginirii, un preaplin deopotrivă dorit și înspăimântător, în care omul dorește să se integreze, dar eșuează.

„Când umanitatea devine cea mai grea povară pe care omul însuși o poartă în spate, când creatorul devine demon în propriul paradis, mai putem pretinde că civilizația a ajuns la un nivel superior de înțelegere?”, se întreba Aida Smău. Refuzul propriei condiții, suferința de ordin metafizic, teme descoperite în tabloul Țipătul vor apropia, cred, pe oricine, indiferent de generație, de creația artistului norvegian și ne va reaminti că a fi om e una dintre cele mai dureroase „întâmplări” din marele mister pe care-l presupune existența universului.

[O altă perspectivă asupra omului și a tablourilor lui Munch o puteți găsi în romanul Lisei Strømme (scriitoare invitată la Întâlnirile Alecart la Filit în 2018), Fata cu fragi a cărui cronică e AICI.]

 

*Raluca Cocor, proaspăt venită în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!