Ana Maria Ailiesei: Cum arată un profesor cu adevărat bun? Ce calități fundamentale trebuie să întruchipeze el pentru a fi perfect? Mulți oameni răspund la aceste două întrebări bazându-se pe dorințele proprii și gândindu-se astfel că opinia lor este universal valabilă. În realitate, nu cred că există un profesor bun, același pentru toată lumea – atât pentru elevi, cât și pentru părinții lor sau din perspectiva sistemului, fiindcă fiecare are păreri diferite asupra aspectelor ce țin de educație.
Daniela Avădanei: Profesorul are rolul de a ghida un om în cel mai vulnerabil moment al vieții sale, de a-i modela unui elev gândirea critică și de a-l însoți spre propria descoperire. Dascălul „perfect” are (în viziunea mea) o misiune aproape parentală în viața discipolului și astfel, relația dintre elev și persoanele cu autoritate academică definește pentru totdeauna modul în care va percepe tânărul autoritatea. La întrebarea „Ce înseamnă un profesor bun?”, Andrei Pleșu răspundea: „Cred că un bun profesor trebuie să obțină un dozaj armonios între următoarele calități: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată.” În filmele analizate până acum la opționalul de cinematografie, Clubul Împăraților, Cercul poeților dispăruți, Good Will Hunting, personajele, care sunt profesori (deși foarte diferiți în modul de a fi și de a se raporta la elevi), se apropie de ceea ce am putea numi dascălul „perfect”.
- Profesorul de istorie. Clubul Împăraților
Ana Maria Ailiesei: În acest film, putem observa un profesor de istorie, William Hundert, pasionat cu adevărat de obiectul pe care-l predă, reușind astfel să-i motiveze pe elevi să învețe din voință proprie, și nu din obligație. El vede potențialul în toți elevii săi, inclusiv în Sedgewick Bell, fiul unui politician influent, care nu pare să fie atent la ore, iar atunci când este întrebat care au fost cei șapte împărați ai Romei în ordine, nu știe, deși toți colegii săi cunosc răspunsul. Profesorul reușește într-un final să-i stârnească adolescentului interesul, iar notele sale încep să crească. Sedgewick muncește din greu pentru a câștiga un loc la concursul anual al școlii, numit Julius Caesar, unde doar trei elevi, cei mai buni, se întrec pentru acest titlu. Cu toate acestea, băiatul se califică pe locul patru. Dorind ca el să nu fie demoralizat, apreciindu-i efortul și ambiția, profesorul îi ridică nota, aducându-l astfel pe a treia poziție în detrimentul unui alt elev, Martin Blythe. În timpul concursului propriu-zis, profesorul îl vede pe adolescent trișând, însă directorul îi interzice să ia atitudine, deoarece tatăl lui donează constant bani școlii și e senator. Totuși, Hundert îi pune o întrebare care știe că-l va încurca, împiedicându-l să câștige titlul de Julius Caesar. După aceste evenimente, băiatul revine la vechile moravuri, iar profesorul, profund dezamăgit, nu mai încearcă să-l aducă pe calea cea bună.
Poate fi William Hundert judecat pentru acțiunile sale? În momentul în care modifică punctajul, el îl nedreptățește pe Martin, elevul mai bine pregătit, constant silitor, care-și merita locul și își dorea foarte mult să participe la concurs pentru a-și face mândri părinții. Totodată, el știe că Sedgewick avea mai multă nevoie de un imbold care să-i demonstreze că eforturile sale nu au fost zadarnice, de o validare a saltului făcut. Pentru el, o astfel de înfrângere ar fi fost aproape fatală, în timp ce pentru Martin ea a făcut parte dintr-o serie de înfrângeri și de victorii asumate, întru totul ale lui, care l-au ajutat să evolueze. Profesorul nu ar fi avut de unde să știe că Sedgewick îi va înșela încrederea, iar din această perspectivă, cred că a luat decizia cea mai puțin vătămătoare.
Luiza Sfîcă: Filmul surprinde incursiunea în plan personal și conflictul interior al profesorului de istorie în momentul în care este nevoit să privească în ochi ceea ce poate fi considerată o eroare a modului său de predare, respectiv, mentalitatea și comportamentul eronat al unui elev pe care acesta nu a fost în stare să îl corijeze. Profesorul de istorie devine apreciat și cunoscut în rândul elevilor pentru priceperea sa în a-și structura orele astfel încât să transforme obligația de a învăța într-o plăcere pentru tinerii curioși, materia și munca sa fiind apreciate în special de elevi precum Martin Blythe. Cu toate acestea, nu toți tinerii pot crește în interiorul unui fel de a fi moral, întru totul vertical, în ciuda strădaniilor și speranțelor adulților din jur, un astfel de caz fiind reprezentat de Sedgewick Bell, băiat sarcastic și obișnuit cu mijloace perfide de a ajunge în vârf, pe care profesorul de istorie nu le-a putut elimina. Hundert sacrifică potențialul înfloritor al elevului bun, Martin, pentru cel neîmplinit, dar promițător al lui Sedgewick, spectatorul fiind nevoit să pună moralitatea dascălului sub semnul întrebării. În filmul, profesorul nu este prezentat drept simplu livrator de informație, ci și drept un îndrumător comportamental pentru elev, cineva care poate corija atât greșelile acestuia în plan academic, cât și în plan personal.
Ioana Fînaru: Profesorul de istorie din Clubul Împăraților are un stil diferit de predare, prin povești, menit să-i apropie pe elevi de oră și de viață, făcându-i participanți la lecție, la adevăr, nu doar simpli spectatori. Cu alte cuvinte, așa cum spune într-un context diferit Mircea Miclea, „integrează spiritul elevului în spiritul disciplinei”. În acest fel, ei simt că fac parte din ceva, că existența lor contează și sunt încurajați de către profesorul Hundert să acționeze, să schimbe ceva în ei și în realitatea căreia îi aparțin; astfel, încă din prima oră, îi pune în fața unei întrebări esențiale: Ambiția mare și cucerirea fără contribuție nu au nicio semnificație. Care va fi contribuția voastră?. În același timp, el încearcă să-i modeleze pe elevi nu doar cultural, ci și moral, cea mai mare provocare a sa devenind Sedgewick. În ciuda rebeliunii elevului împotriva regulilor școlii, profesorul încearcă să clădească cu el o relație bazată pe încredere și discernământ.
Daniela Avădanei: Profesorul William Hundert pune accent pe disciplină, integritatea morală și interiorizarea cunoașterii de către elevi. Hundert este profund pasionat de materia pe care o predă și prețuiește virtuțile consacrate de civilizațiile antice. El crede în puterea educației de a forma mințile tinere și de a insufla principiile morale. Metodele de predare sunt înrădăcinate în stimularea simțului etic și a respectului pentru istorie și tradiție, abordarea sa însă schimbându-se dea lungul filmului când se confruntă cu discrepanțele morale dintre el și colectivul pe care trebuie să îl educe.
Profesorul Hundert reprezintă arhetipul profesorului tradițional, strict și principial, care crede în puterea transformatoare a educației. Acesta întruchipează valorile intrinseci, prestabilite ale disciplinei, ajungând să se confrunte cu neașteptata complexitate presupusă de îndrumarea tinerilor către o conduită etică.
- Profesorul de literatură. Cercul poeților dispăruți
Ioana Fînaru: Profesorul de engleză, domnul Keating, nu se ghidează după metodele obișnuite, nu respectă programa școlară și, cu toate ca știe ce riscuri își asumă, pare să nu-i pese de ceea ce cred ceilalți. El reușește să se diferențieze de restul profesorilor, captând atenția elevilor și stârnindu-le curiozitatea. Încă din prima oră îi aruncă în miezul a ceea ce e literatura, poezia, explicându-le că: Nu citim și scriem poezii pentru că e drăguț. Noi citim și scriem poezii pentru că facem parte din rasa umană. La fel ca profesorul de istorie din Clubul împăraților, le spune băieților despre cât de important este să aibă un rol, să-și spună replica în viață – idee ce se regăsește și într-un dialog dintre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu despre educație: Ori deveniți subiecte, ori rămâneți obiecte. La ora lui, elevii sunt puși să rupă paginile din manual, să se urce cu picioarele pe catedră, lucruri menite să le schimbe perspectiva asupra lumii „normale”, o lume îngrădită de reguli, unde un lucru diferit este considerat greșit sau ciudat doar pentru că nu respectă normele cu care am fost obișnuiți. Domnul Keating se remarcă prin ambiția sa de a schimba ceva în elevii săi, dar și în metodele de predare la școala unde a fost cândva, la rândul său, elev. Este încrezător în propriile forțe, dar și în elevi, sperând că aceștia vor înțelege până la urmă ceea ce le spune (Noi nu săpăm șanțuri. Noi discutăm despre poezie.) și că îi va putea salva de o viață trăită în monotonie. „Carpe diem!” devine astfel motto-ul clasei. Nici îndoielile celorlalți profesori (Liber cugetători la 17 ani?), nici sfatul directorului (Programa școlară e stabilă și funcționează. Tu doar pregătește-i pentru facultate și restul o să facă ei.) nu-l opresc din a-și îndeplini misiunea, dovedind ceea ce spunea la un moment dat Mircea Miclea, și anume că un profesor excelent nu se bazează numai pe programa școlară, ci și pe ce știe elevul despre materia predată. În același timp, domnul Keating le introduce elevilor valori precum responsabilitatea și măsura, amintindu-le că există o vreme pentru îndrăzneală și o vreme pentru precauție. Profesorul de engleză continuă să-i încurajeze să scrie, îi pune să recite în timp ce lovesc cu piciorul în mingi de fotbal, îi aduce în curtea școlii, spunându-le: Vreau să vă găsiți propriul mers, încercând să-i facă pe băieți să se descopere pe ei înșiși prin poezie și, în cele din urmă, „contaminându-i” cu entuziasmul său. În acest fel, Cercul poeților dispăruți renaște prin elevii domnului Keating, ajutându-i să-și dea seama că, mai mult decât cuvinte, poezia este prietenie, iubire, viață – ea îi apropie, ea îi face liberi de constrângeri.
Profesorul de engleză nu uită de niciunul dintre elevii săi, observând caracterul fiecăruia și încercând să-i ajute să se dezvolte. Astfel, cunoscând fricile lui Todd, îl aduce în fața clasei, dându-i curaj și făcându-l să vorbească, să scape de teama că ceea ce scrie și gândește nu este bun și nu merită citit. De asemenea, când Neil apare în camera lui, cerând un sfat în situația în care se află cu tatăl, el nu ezită să-i fie prieten și consilier în același timp: nu exclude importanța rolului părinților în viața băiatului, dar îl încurajează să-și susțină ideile și deciziile, să spună ce simte. Astfel se naște relația bine-cunoscută de prietenie între băieți și profesorul lor, conexiune ce se poate observa în aceeași măsură și în filmele Parfum de femeie și În căutarea lui Forester, unde, chiar dacă nu avem de-a face cu personaje în rolul de profesor, în viața protagoniștilor existând totuși cineva cu rolul de model comportamental sau moral.
Cu toate că profesorul de engleză nu reușește să facă o schimbare în viață lui Neil, în ciuda încercărilor, el urmând să se sinucidă și în final totul pare pierdut, întreaga vină căzând asupra domnului Keating, elevii săi nu-l trădează, urcându-se pe bănci și întorcându-se spre el în timp ce ieșea din clasă, ovaționându-l (O, Căpitane, Căpitanul meu!), dovadă că prezența sa ca profesor în viața lor a avut impact. Pentru că măsura valorii unui profesor este dată de elevii/ absolvenții săi, nu de conducere sau de ceilalți profesori. Scena din finalul filmului Clubul împăraților, când Martin, care, în timpul liceului, a fost defavorizat de profesor, își aduce fiul să fie îndrumat de Hundert, este, de asemenea, relevantă în acest sens.
Luiza Sfîcă: Într-adevăr, profesorul de literatură are un aer misterios, deosebit de pasionat. Îi provoacă pe elevi să gândească, să exploreze literatura prin explorarea propriei ființe, îi încurajează să se exprime și să se miște, ținând orele chiar și în afara sălii de clasă, oferindu-le perspective inedite, diferite asupra materiei predate. (…) Andrei Pleșu considera că limbajul limpede și atrăgător, simțul umorului și autoritatea dublată de cordialitate sunt esențiale profesorului bun, iar Keating le are pe toate. Legătura morală dintre el și elevi se stabilește prin cuvânt, poem și poveste, pare să vină de la natural în acest spațiu al dialogului și este stimulată de atitudinea dezinvoltă și sinceră.
Ana Maria Ailiesei: Profesorul vrea ca adolescenții să vadă diferențele dintre ei și să își construiască un viitor bazat pe propriile pasiuni – un principiu contrar obiectivului școlii, care, la fel ca liceele prezentate în filmele Clubul împăraților și Parfum de femeie, o altă peliculă ce urmărește tema educației, dar într-un plan secundar, dorește să formeze o adunătură de medici, de avocați și de corporatiști de succes, lipsiți de sentimente, trăiri sau visuri adevărate. În fond, în filmele Clubul împăraților și Cercul Poeților dispăruți, găsim două perspective asemănătoare asupra educației. Ambele prezintă câte un liceu prestigios, în care tradiția este pusă pe primul loc, iar foștii elevi, prin performanțele lor, devin niște modele pentru cei actuali, fiecare școală având și o deviză sugestivă: Finalul depinde de început, respectiv, Tradiție, onoare, disciplină și excelență. (Sloganul liceului nostru nu e departe de cel de la Welton Academy: Performanță prin asumarea tradiției.) De asemenea, părinții cred că dascălii sunt acolo doar pentru a le transmite anumite informații copiilor lor, nu pentru a le cultiva personalitatea – aspect care contrazice ideile lui Andrei Pleșu, cel ce susținea că o educație adevărată înseamnă și o formare de caractere, de oameni întregi și responsabili, vii într-un mod armonios.
Nici măcar după moartea lui Neil, părinții nu vor să-și asume greșelile și dau vina pe domnul Keating. Ei acuză profesorul că l-ar fi influențat pe fiul lor în alegerile făcute. Totuși, este Keating cu adevărat vinovat de sinuciderea tânărului? El i-a arătat lui Neil ce înseamnă cu adevărat Carpe diem! și l-a făcut să creadă că orice vis este realizabil. Profesorul i-a oferit libertate, însă acesta nu a știut cum să o gestioneze și a fost copleșit de ea, însă nu cred că domnul Keating l-a împins către alegerea pe care a făcut-o. Din punctul meu de vedere, mai devreme sau mai târziu, tânărul tot ar fi clacat, nemaisuportând ca alții să ia decizii în locul lui. Neil ar fi descoperit la un moment dat că modul său de viață e greșit și că nu se apropie în niciun fel de acea bucurie conținută de trăirea clipei, nereușind astfel să fie pe deplin fericit. Profesorul a fost doar un instrument în acest proces, cel care i-a deschis ochii.
- Profesorul de matematică. Good Will Hunting
Ioana Fînaru: Aici ni se prezintă ipostaza profesorului ce ar face orice pentru elevul său, pentru a-l ajuta să-și valorifice genialitatea, la fel cum profesorul de la facultate al lui Sallinger, în Rebel in the Rye, este primul care îi observă talentul și vrea să-l ajute să evolueze și apoi să se remarce, publicându-i scrierile. Când descoperă că îngrijitorul din universitatea la care preda este de fapt un tânăr cu o minte de aur, dar lipsit de posibilități, decide să-l salveze. În această misiune, profesorul se vede nevoit să acționeze în diferite moduri și sub anumite măști. Mai întâi, se dezvăluie drept un prieten al băiatului, această latură a sa remarcându-se în cea mai mare măsură în închisoare, unde, găsindu-l pe Will, îi prezintă clar opțiunile, încercând să-l facă să coopereze, dar păstrând o atitudine degajată, ajutându-l chiar să-și aprindă țigara. Apoi, după ce „a căzut la înțelegere” – profesorul avea să-l scape de probleme, urmând ca băiatul să facă terapie și să se implice în rezolvarea problemelor alături de matematician – acesta își asumă rolul de protector al lui Will; încearcă să-i găsească un terapeut cât mai bun, fiind atent la modul în care decurge fiecare întâlnire, ținând cont și de reacțiile lui. Odată ce-și găsește curajul să-l întrebe pe vechiul său prieten psiholog, conștient că numai acesta îl poate ghida moral pe băiat, matematicianul ajunge în sfârșit la echilibrul dorit, cultivând roadele muncii alături de el. Mai târziu, profesorul vrea să învețe, să înțeleagă modul de gândire și rezolvările elevului său, care a evoluat atât de mult încât se găsește la un alt nivel față de magistrul său, deși afirmă că Sunt doar câțiva oameni în lume care văd diferența dintre noi. Însă dificultățile în comunicare ale lui Will fac cooperarea cu el dificilă, chiar imposibilă pentru profesor, el neștiind cum să-l abordeze în momentul în care tânărul nu mai vrea să lucreze cu el, arzând demonstrația pe care i-o arătase. Astfel de probleme redeschid vechi răni și stârnesc dispute între cei doi vechi prieteni, psihologul și matematicianul, amândoi fiind, într-un fel sau altul, mentori pentru Will. În timp ce unul vrea să-l facă să-și deschidă sufletul și să-l vindece, celălalt încearcă cu disperare să-i înțeleagă mintea, să-l descopere în plan științific. Terapeutul înțelege însă despre Will că a fost abandonat de cei ce trebuiau să-l iubească și îl avertizează pe profesor (Nu face și tu asta), sfătuindu-l să nu renunțe la el. Misiunea sa e aceea de încerca să-l ajute pe băiat să scape de frica de a construi relații cu cei din jur, printre care și cu profesorul lui de matematică: Am văzut cât de mult ii place să lucreze cu tine, nu împotriva ta.
Luiza Sfîcă: Mie mi se pare că în filmul acesta sunt surprinse două viziuni distincte atât asupra profesorului, cât și asupra ideii de succes, atribuite, pe rând, fiecăruia dintre pedagogi: cel de matematică, respectiv, psihologul. Pe de-o parte, profesorul de matematică este o persoană cu datoria de a valorifica talentul unui elev cu orice preț și de a-l duce și așeza pe drumul considerat obiectiv corect: succes academic, o slujbă bună, care implică multă muncă, dar care aduce un venit admirabil. Profesorul de matematică ajunge să ducă propriile dorințe peste cele ale elevului său, Will, ele monopolizând lecțiile și progresul pe care dascălul și-l dorește pentru acesta. Pe de altă parte, pus în valoare de profesorul de psihologie, un dascăl reprezintă o persoană apropriată de copil, care îi înțelege caracterul, nevoile și dorințele și care îi fructifică talentul ținând cont de limitele emoționale ale acestuia. Se poate observa că, spre deosebire de relația sa cu profesorul de matematică, Will reușește să se apropie de psiholog în ciuda personalității sale dificile, facilitând comunicarea dintre cei doi și ajungând să-și deslușească propriile aspirații. De asemenea, în urma întâlnirilor și discuțiilor cu el, Will se responsabilizează față de îndatoririle și de propriul potențial, pornind pe drumul unei vieți mai bune. Totul în urma consilierii repetate cu psihoterapeutul. Astfel, ce este cu adevărat profesorul? Un îndrumător moral sau unul academic? Good Will Hunting ridică subtil această întrebare prin compararea comportamentului tânărului Will în preajma fiecăruia dintre ei.
Ana-Maria Ailesei: Într-adevăr, Gerald Lambeau și Sean Maguire au viziuni diferite asupra viitorului tânărului, ajungând să se certe. Profesorul de matematică îi reproșează psihologului că nu a încercat să evolueze și s-a mulțumit cu prea puțin. Putem observa două puncte de vedere diferite asupra succesului: cel propus de Gerald axându-se pe profesie și pe bunurile materiale pe care le obții de pe urma acesteia, și cel al lui Sean bazându-se pe împlinirea sufletească. Will se regăsește mai mult în versiunea psihologului, hotărând să parieze pe sentimentele sale și nu pe carieră, plecând după Skylar, iubita lui, în California și asumându-și în sfârșit riscul că ar putea fi rănit. Voi?
- În loc de concluzie:
Ioana Fînaru: „Un profesor excelent pune deasupra procedurilor principiile și deasupra principiilor, oamenii” (Mircea Miclea). Profesorul de istorie din Clubul Împăraților predă prin povești, încurajând elevii să participe la oră, ridică nivelul de cunoștințe al clasei, e o persoană morală, se bazează pe valori precum prietenia, încrederea, dreptatea, dar nu e protejat de greșeli, pe care însă și le asumă, în încercarea de a-l schimba pe rebelul clasei, dorind să-l ajute să înțeleagă micimea lumii impuse de tatăl său. Keating, profesorul de literatură din Cercul poeților dispăruți, are un stil diferit de a preda, apropiindu-i pe elevi de poezie și de adevăratul lor eu, fără să se ghideze exclusiv după programa școlară. El vrea să le schimbe perspectiva, să-i transforme în „liber cugetători”, capabili să-și exprime convingerile și sentimentele. Matematicianul din Good Will Hunting îl apreciază pe tânărul geniu, transformându-l din îngrijitor într-un elev excepțional, se arată dornic de a-i înțelege modul de gândire și rezolvările uluitoare la probleme complexe și vrea să-l ajute să se dezvolte în plan profesional, conștient însă și de faptul că băiatul are nevoie de un terapeut – cineva care să-l poată înțelege și ghida psihologic, care să-l ajute să scape de frici. Trei profesori, trei feluri de a fi. Niciunul perfect, dar toți obligându-ne să reflectăm la ce fel de elevi suntem și la profesorii pe care îi avem.
*Ioana Fînaru, Ana-Maria Ailesei, Luiza Svîcă, Daniela Avădanei sunt eleve în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
