Cel care împarte dreptatea poate fi la rându-i nedreptăţit.
Când am început să scriu pentru Alecart, cu trei ani în urmă, cred, Emil mi-a cerut un eseu în care să vorbesc despre drept pornind de la literatură. Sau invers, am o anumită etate, nu-mi amintesc. Şi a rămas oarecum înţeles că acesta ar trebui să fie specificul rubricii mele. Cred că am mai scris aşa ceva doar înca o dată. În rest, autoficţiune. Se pare că e teribil de greu să scriem despre altceva decât despre noi înşine.
Weekend-ul trecut am plecat la Târgu-Mureş, la o competiţie de fotbal organizată de Asociaţia sportivă a procurorilor, la care pot participa doar aparţinători ai instanţelor şi parchetelor dintr-o anumită rază teritorială (rog să se consemneze că scriu despre sistemul judiciar din România şi legătura acestuia cu sportul de discretă performanţă). Fiind eu la Cluj în vinerea cu pricina, am luat drumul Mureşului (de fapt singurul râu pe care l-am traversat a fost Someşul) şi, după ce am ocolit 30 de kilometri ca să rulez 37 pe recent inaugurata autostradă a Transilvaniei – A3 (unde am aflat că bolidul meu de 1600 cmc poate circula cu 180 km/oră – cui îi mai trebuie BMW?) am intrat in Târgu Mureş căutând din mersul maşinii hotelul Plaza. Şi, la un stop înainte de a ajunge în zona centrală a orașului, claxonez maşina din dreapta întrebând de obiectivul menţionat. Cu gura până la urechi, mi-a răspuns un coleg de la Sălaj, care căuta pe GPS locaţia respectivă, aşa încât am ajuns cu bine la destinaţie. La hotel, mă întâlnesc cu colegii veniţi de la Suceava (pe cunoscuta rută ce include craterele de la Borsec și Topliţa) şi plecăm cu două taxiuri la Baza Sportivă Juniorul, locul unde multe și răsunătoare fapte de arme aveau să se întâmple. După ce întreabă prin staţie unde e baza cu pricina, pe sălciilor sau salcâmului, porneşte tânărul şofer GPS-ul şi iese liniştit din oraş, ignorând fără vreo tresărire vocea suavă care îi spunea reconfigurare traseu, faceţi dreapta la două sute de metri şi tot aşa, până când am văzut, la vreo trei kilometri podul peste care trecusem şi către care ne întorceam după ce traversasem râul a doua oară. Insultat temeinic, tânărul şofer a oprit aparatul şi ne-a spus că îi datorăm 10 lei, exact atât cât am aflat a doua zi că era preţul pe traseul firesc către baza sportivă. Nimic nu se compară însă cu o plimbare cu taxiul pe la periferia unui oraş.
Aflăm ca avem primul meci la 3 fără un sfert cu Braşovul (pe care îi bătusem în urmă cu trei ani la ei acasă, în meciul pentru locurile 7-8, care, în acea competiţie erau chiar ultimele două). Ne bucurăm că adversarul e rezonabil, intrăm, ne domină uşor prima repriză şi înscriem de două ori, ne domină şi a doua şi mai înscriem o dată, am început cu dreptul. Stăm pe margine şi ne uităm la echipa viola, care conducea cu 2-1 şi în trei minute ia bătaie cu 3-2( Malaga ştie ce vorbesc). Întreb pe un participant violet daca e primul meci, zice ca nu, e al doilea, le-au pierdut pe amândouă. Mă uit la ceas si zic, aşa ca pentru mine, poate un pic cam tare, ce nasol e sa fi început campionatul de două ore jumate şi să ştii deja că joci pentru locurile 9-12. Tânărul se întoarce către mine şi cu faţa roşie (de la efort, presupun) îmi strecoară printre dinţi: vrei, te rog, să taci! Nici flacăra violet nu mai e ce-a fost, bag de samă în sinele meu lăuntric, de data asta.
Vine din nou rândul nostru, jucăm cu Bacăul (îi bătusem la Braşov, ne bătuseră rău la Piatra Neamţ), trăgeau la titlu. Facem egal, treaba mergea bine. Stăm relaxaţi pentru meciul 3, jucăm cu Aradul care luase bătaie de la Bacău cu vreo 8-0. Intrăm pe teren relaxaţi, în două minute era 1-0 pentru ei, ne panicăm, nu merge nimica, egalăm înainte de pauză cu un gol norocos, au un penalty, ratează, apoi le dăm lejer 6-1. Prima zi perfecta. Plecăm spre hotel pe jos, un coleg ne spusese ca sunt 15 minute de mers, numai bine după efort o plimbare de relaxare. Facem 50 de minute în pas grăbit, îl înjurăm cât ne îndeamnă gleznele umflate.
Seara la crâşma lui Loţi (aşa se aude, aşa scriu), mâncare grasă, vin, deserturi, venim pe la 1, doi pleacă la club, dimineaţa la micul-dejun avem toţi ochii mici şi prietenoşi.
Ajungem la teren, frig şi vânt, o ploaie rece în rafale, ne-a părut că jucătorii profesionişti îşi merită banii. Ne punem echipamentul, climalite (sic!) şi, când să intrăm pe teren, un coleg de la Zalău mă întreabă dacă trag la titlul de golgheter. Zic nu, zice că sunt pe locul doi, bagă tensiune în mine (eram golgheter en-titre, la turneul anterior fusesem la egalitate cu jucătorul turneului, dar fincă ăsta avea deja trofeu, la Piatra-Neamţ mi-l dăduseră mie). Intrăm pe teren, sare mingea ca un proiectil, jucăm organizat la 0-0. Cu 5 minute înainte de final dau gol, mai marcăm unul în ultimul minut şi suntem în semifinală. Jucam cu Sălajul, care ne bătuse pe unde ne-a prins. Fază memorabilă, un coleg strigă la căpitanul de echipă scoate beţivanul ala de pe teren iar cei doi care veniseră în camera la 5 se reped deodată spre tuşă. Se prăpădea lumea de râs. Istoria se repetă, o luam cu 2-0, evident nu mai înscriu, dăduse un coleg în proprie poartă.
Ne obişnuim cu ideea, jucăm finala mică cu Clujul care părea cea mai bună echipă din turneu. Se dovedeşte că cel puţin faţă de noi erau, luăm bataie cu 2-1, înscriu o dată, din trofeele care erau pe masă numai cel de golgheter mai era accesibil. Se joacă finala mare, Sălajul bate Bacăul, titlul de golgheter i-l dă atacantului de la Bacăul, deşi, după ştiinţa mea, era egalitate. Nu zic nimic, poate am numărat greşit. După ce se termină, întreb timid pe organizator câte goluri a dat băcăuanul. Zece spune, ca şi mine, spun, ştiu, spune, da n-aveam decât un trofeu şi tu ai luat deja anul trecut. Cu obidă în priviri, primesc placheta cu locul 4 şi mingea ca recompensă şi, ajuns la micuţa mea, care ştia că sunt golgheter en-titre, îi spun că mie mi-au dat mingea şi lui trofeul, fincă nu-s pregătit să-i explic că cel care împarte dreptatea poate fi la rându-i nedreptăţit. O las să afle singură. Va avea nenumărate prilejuri.
Ah, la petrecerea de final a avut loc o reprezentaţie folclorică cu specific local. Am falsat Cântă cucu-n Bucovina. Cred că au regretat că nu mi-au dat titlul de golgheter sub condiţia să nu mai cânt niciodată. Greşeala lor. La anul cânt iară.
Update 24.04.2013: În timp ce corectam articolul, mă sună cineva de la Arhivă că am primit un pachet prin curier. Cobor, preiau cutia desfăcută (din raţiuni de securitate, tot ce se primeşte pe adresa instanţei se desface de serviciul specializat), în cutie se odihnea un exemplar chicios din titlul de golgheter Târgu-Mureş, ediţia aprilie 2013.
Marius Galan este judecător la Curtea de Apel- Suceava, membru în Colegiul de Onoare Alecart
Grafică: Izabela PAVEL
