Toamna oamenii se intampla sa fie, mai mult decat sunt. Sunt intr-o parte si alta de anotimpuri, nici prea aproape, nici prea departe de timp, de oameni, de case si chiar de vise.
Toamna oamenii se intampla sa se aleaga si sa se culeaga, precum fructele din gradini fosnitoare si aurii.
Toamna e aurie si bogata in inceputuri: de ganduri, de uitari, de vise, de carti ascunse, niciodata scrise cu adevarat.
Toamna cuvintele nu isi au rostul: e de ajuns sa asculti pasii curgand alene printre frunze si printre copaci mai sus de privire.
Toamna se merge mai mult cu privirea ascunsa pentru ca simti mai mult decat vezi.
Toamna e racoroasa, dar calda si aproape in felul ei.
Toamna se asculta, se miroase, se atinge cu varful degetelor, dar niciodata nu se pastreaza.
Toamna iti aluneca printre degete, iti scapa, se dilueaza in culori pana devine alba.
Albul inceputului, al visului niciodata trait pana la capat. Pana la capat de gand.
