Uitându-mă la cărțile care m-au însoțit în 2025, constat că, în proporție covârșitoare, ele sunt fie romane ale ciocnirii violente dintre om și istorie, fie volume în care se depune mărturie despre aceasta, într-o scriitură la granița dintre eseu și memorialistică (Povara crucii – Ismail Kadare, Întrebarea 7 – Richard Flanagan, Meserii nerecomandate femeilor – Gabriela Adameșteanu). E vremea prădătorilor (cum numește Giuliano da Empoli în cartea sa timpul tulbure în care trăim). Nu am niciun atașament față de întâmplările anului ce stă să se termine. Poate doar un soi de recunoștință venită din convingerea că puteau fi și mai întunecate. Nu îmi doresc decât un 2026 mai blând – cu fiecare dintre noi și cu toți împreună -, mai răbdător. Cărțile care m-au însoțit au fost un soi de refugiu – straniu, căci, cel puțin cele pe care le-am inclus în acest top – foarte subiectiv, firește – vorbesc despre oameni și luptele lor. Despre vulnerabilitate și teroare (iar în cea care nu o face direct, personajul lui Jón Kalman Stefánsson, aproape lipsit de amintiri, se mișcă mai mult printre morți decât printre cei vii). Desigur, când scrii despre o carte care îți place, scrii într-o anumită măsură despre felul în care ea îți vorbește. Cauți răspunsuri, încerci să ții la distanță ceva. Am ales să așez în acest top exclusiv cărți traduse în limba română și publicate în 2025. Și doar romane, rămânând la dragostea mea dintâi pentru o construcție mai amplă, mai „solidă”, pentru o poveste/povești de viață, la interesul pentru oameni și lumile lor interioare urmărite ca traseu existențial. Cu regretul că 2025 a adus spre final câteva romane despre care încă nu am scris, dar despre care voi vorbi la început de 2026. Voi adăuga cinci cărți scrise de autori români, evident publicate în 2025. Așadar, ce recomand fără rest:
- Oameni care vor fi mereu cu mine, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction, traducere de Luana Schidu)
În Berdul unde fiecare bătrână e un templu binecuvântat, unde miroase a pâine proaspăt coaptă, a măghiran uscat, unde oamenii se strâng unul lângă celălalt purtându-și necazurile de la unul la altul ca să le facă suportabile se scrie această poveste pe care Narine Abgarian o spune așezând în centrul ei o fetiță și desfășurând, în cercuri concentrice, lumea. Lumea armenilor. Istoria izgonirilor, a pogromurilor și pe cea a întoarcerilor și a supraviețuirii, a continuității. Asta e, în fapt, ceea ce face Narine Abgarian în romanul său: înalță cuvinte izvorâte din adâncul inimii. Cuvinte pentru oamenii care vor fi mereu cu ea, oameni care, deși au plecat, rămân pentru totdeauna acolo unde se naște dorul și înțelepciunea. Zidind cuvânt pentru ei, zidește cuvânt și mărturie despre lumea lor și întru cel care i-a creat, Dumnezeu. E în romanul lui Narine Abgarian o permanentă lumină. Ce vine din privirea mereu inocentă cu care e descoperită realitatea, din blândețea în care e învăluit totul, dintr-o înțelepciune suferind în tăcere și răzbătătoare. În această curățenie grijulie care pare a învălui totul în Berd e însă o istorie de morți și de pierderi, de întâmplări cumplite. Trăite, suportate, făcute. Ale căror răni există. Chiar dacă transformate în mișcări liniștite, în oboseli și lacrimi ascunse, în gesturi mici. Romanul lui Narine Abgarian păstrează vie amintirea acelor oameni care rămân mereu cu ea. În ea. În adâncul inimii. Ascunși și făcuți vii de istoria trăită transformată în poveste.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Nu ne despărțim, Han Kang (Humanitas Fiction, traducere de Diana Yüksel)
Nu ne despărțim e o carte care vorbește despre oameni și atrocități. Despre durerea trupurilor și despre suferința sufletelor. Despre o țară în care s-a ucis și s-a uitat, în care omul a fost zdrobit, mutilat, în care istoria i-a împins pe toți cu brutalitate în brațele a ceea ce e inuman, în care vânătoarea de comuniști s-a transformat în genocid. O țară care între timp s-a transformat în două țări. În care oamenii nu s-au iertat și în care continuă să-și ducă amintirile peticite ca pe un braț de haine de copil însângerate în timp ce văile, și ravenele, și asfaltul, și peșterile nu încetează să scuipe la suprafață trupurile celor morți. Două sute de mii. Trei sute de mii. Probabil mai mulți. Vieți devenite statistică. În spatele cărora se întinde întunericul și din care doar oasele albe, descărnate continuă să lucească palid. Asemenea zăpezii. Vieți după care au urmat alte vieți. Ale celor ce au supraviețuit miraculos sau întâmplător, ale celor ce au văzut, ale celor ce au făptuit. Despre aceste vieți scrie Han Kang. Cu sfâșietor de multă dragoste și nesfârșită tristețe. Dezgropând pentru a scoate din întunericul uitării bucăți de adevăr despre Coreea anului 1948 și ce s-a întâmplat după și cum a fost posibil. Despre niște oameni simpli prinși în malaxorul urii. Într-un amplu poem despre memorie, responsabilitate și prietenie, despre fragilitate și frumusețea ultragiată ce se pitește adânc în sufletul omenesc și se transformă în forță. Făcând ca oamenii să continue să înainteze zi după zi prin viață cu infinită demnitate, ascunzându-și tăcut rănile și neîncetând să caute. O formă de dreptate, o umbră de speranță, un gând sau un gest salvator.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Absența ta e întuneric, de Jón Kalman Stefánsson (Polirom, traducere de Ovio Olaru)
Romanul lui Jón Kalman Stefánsson e un poem al unui land vegheat de un fiord și al oamenilor care au trăit acolo. Al zbuciumului lor. Al statorniciei și al așteptărilor. Al întâlnirilor și al legăturilor imposibile făcute posibile de mâna unui bărbat ce ajunge fără să vrea să le spună povestea căutând-o pe a sa, căutându-se pe el însuși, încercând să înțeleagă cine este. Un bărbat ce și-a pierdut amintirile și se trezește într-un loc pe care nu-l recunoaște, dar de care se simte legat, un loc din care a fugit și în care acum revine. Un bărbat ce ajunge să consemneze crâmpeie din viețile celor pe care îi întâlnește, coborând, fără să știe cum, asemenea lui Orfeu, pe tărâmul de dincolo, pe tărâmul amintirilor și al poveștilor despre ei, călătorind între acum și atunci, pe urmele unor întrebări – despre sine, despre viață, despre rostul a ceea ce se întâmplă, a ceea ce alegem. Întrebări care nu au un răspuns, ci doar posibile, întrezărite răspunsuri, mai importante decât adevărul adevărat a ceea ce a fost viața lor. Un poem cu multiple intrări, cu reveniri și bâjbâiri, sincope, adânciri, cu stagnări și învolburări de întâmplări. Un poem ce adună în aceeași matcă niște oameni, câteva iubiri, un secol și mai bine de dăinuire, de plecări și de reîntoarceri, multă singurătate, dar care redă mai cu seamă curgerea necontenită a generațiilor, felul cum viața și moartea sunt legate între ele, felul în care iubirea spintecă și ia totul cu ea sau dăruiește totul.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
Narine Abgarian & Manuel Vilas la Întîlnirea Alecart de la FILIT 2022
- Cântecul profetului, de Paul Lynch (Humanitas Fiction, traducere de Iulia Gorzo)
Cântecul profetului, romanul lui Paul Lynch, nu e o distopie. Sau e doar pentru că acțiunea e plasată în Irlanda, o țară în care aproape peste noapte drepturile și libertățile tuturor nu mai există, în care sub pretextul menținerii siguranței statului a fost instaurată starea de urgență, iar Alianța Națională instaurează o dictatură sinistră, în care oamenii au de ales între a deveni marionetele sistemului și a încerca să se opună riscându-și viața, în care izbucnește un conflict sângeros și toți sunt prinși în acest mecanism absurd, ce anihilează orice încercare de revoltă, iar statul, menit să asigure bunăstarea și libertatea cetățenilor lui, ajunge să-i vâneze fără milă pe cei ce protestează în numele libertății, să-i trimită în închisori, să-i tortureze și să-i facă să dispară, să bombardeze cartiere întregi, să folosească forța, să înfometeze și să creeze haos. În timp ce țările libere din jur asistă neputincioase la instaurarea noii ordini. Irlanda a trecut printr-un război civil și rănile acestuia încă există. Nu și prin instaurarea unei dictaturi așa cum o imaginează Paul Lynch în Cântecul profetului. Din această perspectivă, romanul e un avertisment. De prea multe ori istoria a arătat că ceea ce părea o distopie s-a transformat în tragedie. Pentru o parte a Europei, Cântecul profetului e doar o altă formă de a spune ceea ce deja s-a întâmplat la mijlocul secolului al XX-lea. Iar pentru o altă bucată de Europă, ceea ce trăiește Eilish e ceea ce se întâmplă chiar acum. Eilish ar putea fi o mamă din Kiev sau de oriunde din Ucraina, o mamă a cărei familie și a cărei țară sunt distruse de război. O mamă care alege să plece, deși nu asta își dorește, după ce a făcut aproape orice să rămână. Cu singura deosebire că în romanul lui Lynch agresiunea nu este din afară. Totul se naște înăuntru, arătând cât de fragilă e stabilitatea, cât de ușor se poate pierde libertatea, cât de repede se ajunge la autocrație, la folosirea forței și la haos.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- De Vriendt se întoarce acasă, de Arnold Zweig (Polirom, traducere de Andrei Cornea)
Cu acțiunea plasată în 1929, în Palestina aflată sub mandat britanic, într-un moment în care mișcarea sionistă, cu hotărârea sa de a oferi poporului fără țară o țară fără popor se lovește de realitatea existenței unei populații majoritar arabe, dar și de opoziția evreilor conservatori, romanul lui Arnold Zweig are, categoric, o dimensiune istorică pronunțată. În care perspectivele se întretaie, la fel și motivațiile, în care complexitatea realității și multiplele interese politice sunt nuanțat înfățișate. De Vriendt se întoarce acasă e un roman care problematizează, un roman de idei, un roman care nu slujește nicio cauză, care caută adevărul, nu îl clamează, ce face dreptate tuturor exact în măsura în care știe că dreptatea (omenească, dar nu numai!) nu poate fi absolutizată. Roman teribil, document și mărturie, De Vriendt se întoarce acasă, rămâne esențial pentru înțelegerea unor realități, pentru prăbușirea unor iluzii, pentru felul în care ura ajunge să se propage, dar și pentru ceea ce se numește generic „condiția umană”. E o subtilă pledoarie pentru înțelegerea și acceptarea a ceea ce înseamnă a fi om, dar și o meditație asupra limitelor pe care le implică orice construct (indiferent de natura sa) al gândirii și al spiritului uman. Poate, nu în ultimul rând, e cartea în care se profețește o realitate ce deocamdată a rămas neschimbată: Între arabi și evrei părea să se fi deschis un litigiu care n-avea să se mai regleze niciodată.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Huriile, de Kamel Daoud (Anansi Contemporan, traducere de Irinel Antoniu)
Un lung strigăt de furie e romanul lui Kamel Daoud. Un lung strigăt de jale. Forma pe care o îmbracă o suferință colectivă, o realitate de nepus în cuvinte, către care nu se apleacă nimeni. E un strigăt sufocat de neputință, gâtuit, dar cu atât mai cutremurător. Prin cuvintele lui Aube, cuvinte articulate în limba interioară, singura posibilă pentru ea, cuvinte îndreptate către micuța ființă din pântecul său, cuvinte mute pentru toți ceilalți, se spune ceea ce nu poate fi rostit. De către femeile algeriene. De către toți cei care au trecut prin războiul civil algerian și care după – împreună cu copiii și nepoții lor – au devenit din nou un singur popor. Cu corzile vocale retezate. Ca Aube însăși. Cu vocea amuțită, sacrificată pe altarul reconcilierii. Un altar ce are la bază „Carta pentru pace și reconciliere națională”, acolo unde se interzice utilizarea sau instrumentarea rănilor tragediei naționale. Acolo unde se instrumentează tăcerea. Sub care se ascunde un război cu 200 000 de mii de morți – deși nimeni nu știe cu adevărat numărul lor. Un război de zece ani în care oamenii s-au crezut oi și profeți. O denunțare e romanul lui Kamel Douad. Un document și o mărturisire, ieșirea din tăcere. Un bărbat dând voce unei femei, lui Aube, și tuturor celorlalte femei. Un bărbat ridicând cuvântul împotriva muțeniei și a uitării unei țări. Un bărbat care se folosește de cuvânt, nu de Cuvânt, de carte, nu de Carte pentru a le vorbi semenilor săi.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Prietenii mei, de Hisham Matar (Polirom, traducere de Alexandra Coliban)
Prietenii mei e o carte despre dezrădăcinare și exil. Despre traumă și construirea unei identități peticite, de care te agăți cu disperare. Printre străini. Nemaiștiind cu adevărat cine ești. Tânjind după casa în care ai crescut, după familia ta, după țara ta, după limba ta. Fugind de ele. Mai întâi ca să-i protejezi pe ai tăi și să fii sigur că rămâi în viață, apoi fiindcă simți că nu te poți întoarce fără a trăi din nou pierderea. De data aceasta a ceea ce ai ajuns să fii. Dorind să fii acceptat, să poți să ai cu adevărat o viață, nu doar să fugi de ceva și să te ascunzi. Nereușind niciodată pe deplin. O dureroasă cartografiere a exilului este romanul lui Hisham Matar. A unor realități lăsate în urmă și a dificultăților pe care le presupune integrarea, a permanentului decalaj între vocea inimii și cea a rațiunii, a tânjirii după ceva fără nume și a lovirii de imperativul realității. O analiză lucidă a psihologiei celui constrâns să rămână departe de patrie, dar și a alegerilor necesare – întotdeauna individuale – pe care cel în exil le face când întoarcerea devine posibilă. E un roman al prieteniei și al solidarității departe de casă. Atunci când înțelegi că există întrebări salvatoare, oameni providențiali, prietenii solide. Nu în ultimul rând, Prietenii mei e denunțarea unui regim criminal, a felului în care funcționează o dictatură, a mecanismelor de control și de manipulare.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
Isidoros Zourgos & George Cornilă la Întâlnirile Alecart la FILIT 2025.
- Câteva nopți și încă una, de Isidoros Zourgos (Curtea Veche Publishing, traducere de Ana-Maria Lucescu)
Deopotrivă puternic și impregnat de o anumită melancolie, frescă a unui secol și imagine a unui destin, unind firele unei istorii covârșitoare, ample, cu cele ale unui oraș și ale transformării lui (Salnicul), păstrând forța de seducție a povestirilor orientale și tonalitatea grea a tragediei, volutele romanelor de aventuri și reflexivitatea celor moderne, Câteva nopți și încă una dezvăluie o parte din realitatea brutală a secolului trecut și ne lasă să ne imaginăm că rănile pot fi vindecate prin mici cioburi de miracol cotidian, că ambițiile se domolesc și totul se poate ierta atunci când ocrotești în tine dragostea pentru cineva. Prin această istorie ne plimbă viața lui Eugène Girdot scrisă de tânărul Orestis. De ea se lovește viața „adevărată” a lui Lefteris Zevgos devenit Eugène Girdot înainte de a deveni personajul Girdot. E o istorie plină de atrocități, hrănită cu sânge și crime, cu trădări și vremuri de restriște, în care granițele se modifică și oamenii sunt la cheremul întâmplării, în care se destramă imperii și se nasc țări. E un timp în care se surpă averi și se fac peste noapte altele, în care totul atârnă uneori de un fir de păr, în care sunt puține momente de răgaz și de bunăstare. Cel puțin în orașul în care, în câteva nopți de la începutul unui secol sângeros, un sultan își povestea viața și doi copii și-o legau definitiv pe a lor una de alta. Căci Câteva nopți și încă una e și cartea unei miraculoase iubiri. A unei iubiri interzise, a unei iubiri răbdătoare, a unei iubiri pline de răni, trăite între vis, ambiție și așteptare, o iubire care nu anulează alte iubiri – mai mult sau mai puțin trecătoare. O iubire ce crește dintr-o poveste și apoi dintr-o rană – ca o perlă a cărei valoare e dată de suferința unui organism viu transformată în frumusețe.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Născute din vinovăție, de Ioanna Elmy (Polirom, traducere de Mariana Mangiulea Jatop
Roman al înstrăinării și al reapropierii, al plecării și al reîntoarcerii (silite, dar necesare) pentru o nouă (diferită) plecare, al rupturii și al reconcilierii, al unei răni adânci ce se cere vindecată. Romanul unei tinere care își povestește viața, evocând momente, stări, gânduri din copilărie și din adolescență în timp ce se confruntă cu o lume ce-i este încă străină, pe care nu știe dacă vrea sau dacă o va putea numi vreodată acasă. O poveste în care chipul mamei și cel al bunicii, viețile lor, alegerile acestora și viața ei se plămădesc una pe cealaltă continuând, fără voie, lungul șir al dezamăgirilor, al abuzurilor, al greutăților, al vinovățiilor. Chemând mereu alte chipuri – întunecate (ca cel al bunicului), pline de ură (al străbunicii) sau impregnate de slăbiciunea transformată în violență (precum cel al tatălui). O poveste de familie în care abuzul și suferința se transferă – ca o fatalitate, ca o secvență cromozomială de ADN – dinspre mame spre fiice. Și, indiferent de alegerile lor, fiicele preiau neputința și eșecurile mamelor, își poartă revoltele cu convingerea că drumul le va fi diferit, dar sfârșesc în același impas, făcând aceleași greșeli sau neputând să împiedice altele. E multă durere în romanul Ioannei Elmy, în viața fiecărei femei și în viețile tuturor – indiferent în ce capăt al lumii își duc acești oameni existența. Și e extraordinară capacitatea scriitoarei ca, într-un roman de debut, să atingă atâtea teme și să recupereze atât de viu și de autentic deopotrivă cenușiul, violența și mersul înainte al unor oameni – dincolo de tot ceea ce li se întâmplă sau aleg să trăiască.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Frate de suflet, de David Diop (Art, traducere de Irinel Antoniu)
Romanul lui David Diop pare o coborâre în infern. În mintea unui tânăr al cărui prieten a fost spintecat pe câmpul de luptă și care a murit în chinuri groaznice după ce și-a rugat prietenul – după ce l-a implorat de trei ori – să-i curme suferința. Iar prietenul din copilărie nu a putut să încalce legile omenești pentru cel care i-a fost mai mult decât un frate. Nu a putut înfige maceta să-i curme chinul, ci a așteptat, veghindu-i agonia, cu mâna în mâna lui, ca moartea să vină. E cutremurătoarea calea aceasta în care normalitatea și nebunia își schimbă fețele, calea prin care insuportabilul caută să devină suportabil, cea prin care întâmplarea nefastă și cruzimea războiului sunt puse în umbră de vinovății ce devin dintr-odată monstruoase, deși nu au o realitate palpabilă decât în mintea tulburată a lui Alfa. Romanul lui David Diop (tradus de Irinel Antoniu) este în primul rând o denunțare a colonialismului, a barbariei, a laturii inumane a războiului. A omului devenit inuman. A nebuniei dezlănțuite peste lume, dar și a nebuniei (nu mai puțin monstruoase) ca refugiu în fața celeilalte nebunii. De unde sfâșietoarea înțelegere a cititorului față de acțiunile lui Alfa Ndiaye. De unde groaza resimțită față de acțiunile lui Alfa Ndiaye. Și iată îndeplinite condițiile tragediei – așa cum le identificase Aristotel. Omul și tragedia de a fi (doar) om. Un biet om.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
Intâlnire Alecart la FILIT cu Cristian FULAȘ. Lansarea volumului Forma tăcerii.
5 romane românești apărute în 2025:
- Forma tăcerii, de Cristian Fulaș (editura Litera)
Există în acest roman oameni și gânduri, tăcerea vinovată, tăcerea bârfitoare, tăcerea resemnată, tăcerea neputincioasă, dar și altceva – la fel de viu, de adevărat, de omenesc. Care dobândește corporalitate, substanță, consistență. E suferința. E singurătatea. E frica. E rușinea. Ele se mișcă pe dinăuntrul tuturor, la fel de adevărate ca oamenii ce privesc și tac, așteptând ca o înmormântare să se termine pentru a reveni la viețile și la cuvintele lor, la ei înșiși. Și suferința, și singurătatea, și frica, și rușinea sunt „personajele” acestui roman. Prin ele și cu ele, oamenii din forma tăcerii se despart de o moartă și caută să vadă în propria viață. Știind bine că ceea ce caută e chiar forma morții. O carte fără pereche în literatura română. Prin tipul de scriitură și, deopotrivă, prin ceea ce spune. O carte curajoasă, din soiul rar al celor prin care se caută extirparea unei suferințe. Înfiorată (și înfiorătoare, și fioros de dureroasă) prin densitatea de uman pe care o conține, de o limpezime și o claritate pe care doar trudnica decantare a suferinței și înverșunarea de a-i da o formă o pot genera.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Nickel, de Cristina Hermeziu (Cartier)
Despre România și Franța e Nickel. Despre viața câtorva români plecați de acasă pentru a învăța o meserie. Pentru a scăpa de greutăți. Pentru a fugi de ceva. Pentru că așa li s-a întâmplat. Pentru că au crezut că acolo e mai bine. Nickel e o carte curajoasă. Ca structură și stil. Nickel e o carte dureroasă, o carte ca o rană, o carte care dezlipește imaginile instagramabile pe care imigrantul le promovează cu grijă (chiar dacă uneori colajul e stângaci realizat și ochiul atent înregistrează o pată de cenușiu, o gaură neagră ce pare a fi pe punctul de a înghiți toată fericirea atent pusă în scenă, un rid ce nu exista cu o clipă înainte) peste zilele lui monotone departe de familie, de copii, de un părinte bolnav, de un soț gelos, de niște amintiri dureroase, de un apartament cumpărat în rate, de o casă ridicată cu chiu cu vai. Nickel te obligă să privești ce se ascunde în sufletul, în gândurile, în zilele și în nopțile acestor oameni. Și nu se mulțumește cu atât. Nickel e superbă, deși are ascuțimi metalice. Nickel e un colaj de imagini și de stări decupate din existența unor oameni. Ar putea fi un poem. La fel de bine cum ar putea fi o epopee scrisă nu în hexametri, ci în speranțe ținute în frâu și în dezamăgiri.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Când ești fericit, lovește primul, de Tatiana Țîbuleac (Cartier)
Ceea ce te izbește în Când ești fericit, lovește primul este decantarea. Densitatea – de trăire, de experiențe, de viață – implică acum o extraordinară acuratețe, o tăietură în carnea faptelor, dar mai cu seamă, în carnea/în corpul textului care le conține. Nimic nu e prea mult. Romanul Tatianei Țîbuleac ar putea fi o carte pentru un tată. Despre un tată. Ar putea fi o carte despre prietenie și corolarul ei, trădarea. Despre prieteni și despre străini, despre prieteni ce nu mai sunt prieteni, dar nici străini nu sunt. Despre acele întâlniri care brăzdează o viață. Lăsând urme de neșters. Dând-o peste cap. Ar putea fi un roman despre imigrație. Dar și un roman despre durere, rușine, despre ce ai făcut și ce ți s-a făcut, despre datorii. Față de un tată, față de femeia care te-a crescut, față de toți oamenii pe care i-ai cunoscut. Acasă, la Chișinău, sau prin alte locuri.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
Tatiana Țâbuleac & Kapka Kassabova la Întîlnirea Alecart de la FILIT 2025.
- Tu și alte femei, de Dumitru Crudu (Cartier)
Tu și alte femei e o luare în răspăr și o oglindă a lumii labirintice în care, bărbați și femei deopotrivă, ne zvârcolim. Încercând să ne adaptăm. Încercând să supraviețuim. Privind – și acționând – cu candoare sau cu cinism în uriașul mecanism în care suntem prinși. Adaptându-ne, mai adecvat sau mai puțin adecvat, celuilalt și vremurilor. Nimerind în caruselului burlesc al dragostei, continuând orbește să căutăm iubirea și să credem în ea, lovindu-ne de realitate și refuzând-o, proiectând la nesfârșit efluvii de încredere către celălalt. Alegându-ne cu copii palide ale acestor proiecții, cu nesfârșite dezamăgiri, dar continuând să umblăm somnambulici în căutarea fericirii. Ca personajul lui Dumitru Crudu. Cel care se tot împiedică și cade, ridicându-se cu pantalonii în vine, dar cu aceeași candoare în privirile îndreptate mereu către o ea. Care să îl salveze. Așa trebuie citit și înțeles Tu și alte femei: ca un elogiu adus Frumoasei fără corp (recte literatura) în timp ce frumoasele cu trup vin și adastă doar pentru scurt timp. Ca un roman despre frumusețea și ușurătatea celor ale inimii și cicatricile ce brăzdează cele ale vieții. Despre fantasme, trupuri și realități, despre violență, ură și moarte.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
- Tot ce rămâne, de George C. Dumitru (Cartier)
În Tot ce rămâne George C. Dumitru adună acele bucăți de sine care au constituit ceea ce a fost copilăria lui. Le dă o formă, le dilată sau le subțiază, făcând din ele niște cioburi de ființă pe care le ridică în amintire – căutându-le culoarea, curios să vadă cum s-au așezat în straturile de mai târziu ale sinelui. Apoi le oferă celorlalți spre a se putea privi la rândul lor, alegând unghiul potrivit pentru a identifica asemănările și deosebirile cu ceea ce s-a trăit de către fiecare sau doar spre a avea acces la o imagine despre o copilărie în ultimii ani de comunism. Nu o denunțare a greutăților vieții de atunci intenționează George C. Dumitru, ci recuperarea unei realități – umane și sociale. În care oamenii treceau prin lipsuri, dar o făceau găsind momente de bucurie și de liniște în tovărășia altora și viața mergea înainte. Printre întâmplări de zi cu zi. Ele reprezintă cu adevărat ceea ce rămâne, adunate ca într-un album vechi de familie. Acolo unde dai pagină după pagină, privești o fotografie în alb-negru și ea provoacă irizări noi, chemând alte imagini. Aceasta e tehnica pe care o folosește George C. Dumitru în acest roman alcătuit dintr-o suită de momente ce se deschid spre altele, într-o mișcare dinăuntru spre în afară sau invers, în care întâmplările copilăriei sunt proiectate pe fundalul vieții mai largi a oamenilor cunoscuți, a școlii sau a satului.
AICI puteți citi cronica integrală a volumului.
George C. Dumitru la o Întâlnire Alecart.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai. În fiecare săptămână, Nicoleta Munteanu scrie pentru Alecart o recenzie propunând un volum nou apărut.)
