Așa cum v-au obișnuit la sfârșit de an, redactorii Alecart vă propun în următoarele zile câte un top al celor mai provocatoare cărți citite din ianuarie până în decembrie și invită absolvenți (studenți la Litere) sau cititori pasionați (anul acesta, doi judecători și un avocat) să vă împărtășească din experiențele lor literare. La finalul acestei „călătorii”, Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, coordonatori Alecart, vă vor oferi un top 10 al celor mai incitante cărți din literatura universală traduse în limba română în 2021, respectiv, o prezentare a cărților discutate la FILIT.
Alexandra Verdeș*:
Se întâmplă să primesc foarte des întrebări precum Ce carte ți-a plăcut cel mai mult? sau Care este cartea ta preferată?, întrebări care trezesc în mine un simț (uneori nemotivat) al vinovăției, căci rămân cu impresia că, alegând doar una (sau câteva), trădez atât de multe alte cărți bune. Uitându-mă în bibliotecă, realizez că 2021 a fost un an în care raftul cu poezie s-a umplut, în care am alternat proză clasică cu cea contemporană, în care m-am bucurat de fiecare întâlnire cu literatura, fie că lua forma unui pretext pentru orele de română și literatură universală sau că venea ca rezultat al unui impuls simțit într-o librărie. Dar, pentru că unele lecturi au rămas cu mine mai mult decât altele, merită să fie incluse și să alcătuiască, în definitiv, clasamentul cărților anului 2021.
- Din jale se întrupează Electra, de Eugene O’Neill
Am început 2021 cu tragedia lui Eugene O’Neill, Din jale se întrupează Electra care, în linii mari, reinterpretează și urmărește mitul familiei blestemate, dar o face adâncind alte linii de forță decât Eschil, căci acțiunea este plasată în perioada Războiului Civil din America. Asemenea Orestiei eschiliene, tragedia lui O’Neill este o trilogie, fiecare parte reluând marile teme ce traversează întreaga piesă: trădarea, blestemul, incestul, destinul. În Întoarcere din Război (prima parte) se prezintă profilul personajelor și conflictele interne și externe care le definesc – tatăl Erza Mannon se întoarce victorios din luptă, dar total schimbat de experiența războiului. Cu o soție care îl urăște și se simte atrasă de vărul său, văr ce încearcă să își răzbune mama alungată din casa familiei Mannon cu mulți ani în urmă, cu un fiu cu care nu poate stabili o relație de afecțiune și încredere, lui Erza nu îi mai rămâne nimic de făcut decât să se refugieze în iubirea oferită de fiica sa, Lavinia. Prigoniții și Stafiile inversează raporturile dintre personaje, Orin – fiul Mannonilor – și Lavinia călcând pe urmele părinților, fiind urmăriți de acest blestem ce îi transformă în ceea se temeau cel mai mult să nu devină – umbre ale părinților lor. Lavinia preia pe umerii ei întreaga povară a familiei, în timp ce Orin își pierde orice urmă de credibilitate, amândoi vinovați și victime.
Ce a rămas cu mine din această tragedie este forța scriiturii lui Eugene O’Neill de a aduce la suprafață emoții, motivații, pulsiuni ale subconștientului, trăiri puternice, distructive și autodistructive. M-a impresionat construcția personajelor, libertatea lor aparentă, contrară personajelor tragediilor antice – pe care le-am putut admira, dar niciodată simți aproape de mine sau de realitatea mea. Deși intuiam cumva desfășurarea acțiunii, am trăit până la sfârșit fascinația față de modul în care alegerile Laviniei și ale lui Orin se înscriu într-un destin imposibil de evitat, căci cei doi nu se vor putea sustrage glasului sângelui, transformării lor în proprii părinți.
Din jale se întrupează Electra este, așadar, o piesă despre cum nu te poți sustrage devenirii, despre cum cele mai mari frici te doboară și te fac cel mai mare inamic al tău.
- Zenobia, de Gellu Naum
După Zenobia lui Gellu Naum am știut că am nevoie de o pauză în lectură pentru a putea înțelege ceea ce tocmai citisem. Eram bulversată de lumile intangibile, dar atât de senzoriale ale romanului ce mi-a lăsat impresia unui poem autobiografic în proză. Am văzut cartea ca pe o expresie a impactului dragostei asupra omului, un proces de materializare a iubirii, a devenirii prin și întru iubire. Apariția întâmplătoare a Zenobiei în viața lui Gellu și evoluția bruscă, dar extrem de firească a relației sunt, de fapt, etape ale asumării unei anumite condiții – cea de îndrăgostit. Între Zenobia și Gellu se dezvoltă o interdependență – el îi dă un nume, el o construiește, iar ea îl ajută să evolueze, dă sens vieții lui: Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimțită, dar care mă îndreptățea să mă îndoiesc de realitatea percepțiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenței. Zenobia este pentru bărbat mediatorul direct către univers, către spiritual și lume: Zenobia îl desăvârșește, îl ajută să-și recapete încrederea în simțuri, încredere care pe ea o definește. Dar pe lângă iubirea față de un altul, Zenobia este un poem despre iubirea față de sine, o iubire durabilă, imortală, ce eclipsează orice poveste literaturizată de iubire.
Nu cred că voi reuși vreodată să înțeleg pe deplin romanul-poezie al lui Gellu Naum, dar mă gândesc că nici nu trebuie. E suficient să te situezi în interiorul lumii lui. Frumusețea îi vine tocmai din acest gram de mister, de suprarealism a cărui explicație nu va constitui niciodată o certitudine.
- Poartă-ți plugul peste oasele morților, de Olga Tokarczuk
Am devorat romanul Olgăi Tokarczuk până la ultima pagină, am stat cu sufletul la gură când venea vorba de o nouă crimă, vizualizam configurația fiecărui personaj și savuram părțile în care astrologia și poezia erau subiecte principale de discuție între doamna Duszejko și tânărul pasionat de William Blake – ale cărui creații devin parcă un punct de reper al existenței lumii din cătunul rupt parcă de realitate și de timp. Romanul, ce capătă valențe polițiste, urmărește crimele din lumea animală, urmate de cele din lumea umană, într-un sătuc postcomunist din munți, având-o în centru pe această doamnă Duszejko, fostă profesoară de engleză, ce observă abuzurile sociale, politice și disparițiile animalelor, femeia construindu-și viața pe calcule astrologice și pe analizarea lumii care o înconjoară. Animalele sunt răzbunate, fiecare criminal este pedepsit, destinul se împlinește, toate acestea datorită femeii ce crede că fiecare particulă a lumii, indiferent cât de mică, e alcătuită din suferință.
Poartă-ți plugul peste oasele morților este un roman puternic vizual, tăios, care scoate la suprafață erorile unei societăți corupte, dominate de bani și plăceri inumane, propunând o lume în care dreptatea se câștigă prin moarte, în care singurul lucru care mai aduce oamenii împreună este frica – frica de moarte, de necunoscut, de singurătate. Olga Tokarczuk reușește să îmbine poezia cu proza, știința cu spiritualitatea și să contureze o hartă a trăirilor umane, un spațiu în care nu te vei simți confortabil, dar pe care vei vrea să-l vizitezi din nou și din nou.
P.S.
Pentru că ziceam la începutul articolului că anul 2021 a fost și despre poezie, un volum care mi-a rămas alături și care m-a impresionat tocmai prin instaurarea brutală a emoțiilor este cel al Rodicăi Draghincescu, Fraht. Am ales un fragment din blidul cu mâncare, unul dintre poemele mele preferate din volum:
ritorna acasa aici este mereu cum era și chiar dacă e
rău nu e bine să spunem rău despre cum nu e bine să
ne ascundem prea departe când nu ne place ce vedem
aproape de adevăr. e plină curtea cu de-ale gurii și când
nu vom mai avea cu ce ne hrăni vom fluiera la berze
și la ciocârlii până ne vor ciuguli din palme capcana.
La noi totul poate fi mâncat. Și asta e hrana care ne va
salva neamul de la măceluri și crime.
(*Alexandra Vedeș, redactor Alecart, este elevă în clasa a 12-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Crizantema Panainte:
Marina Stepnova – Femeile lui Lazăr: o carte cu o scriitură excelentă, plină și densă, care trece prin multiple planuri existențiale, întorcând și întrepătrunzând istorii mari și istorii personale, cu personaje foarte bine conturate, răsfoind prin toate fațetele iubirii umane. În ciuda unei experiențe destul de largi în lectura, a fost una din cărțile pe care nu am lăsat-o din mână la propriu.
Herve Le Tellier – Anomalia: o idee absolut excelentă și cu o construcție epică cinematografică. Cel puțin prima parte a cărții depășește media lecturilor contemporane. Din păcate, la un moment dat, ritmul decelerează, autorul însuși părând neajutorat în rezolvarea întregului puzzle creat. Finalul salvează însă construcția, lăsând deschise toate opțiunile.
Tara Westover – Învățare: roman autobiografic care, dincolo de extraordinarul istoriei personale, surprinde prin fluența scriiturii și prin liniile de analiză pline de nuanță ale relațiilor de familie, chiar dacă acestea sunt pronunțat abuzive și profund vătămătoare. Țin în mod special sa recomand această carte ce mi s-a părut net superioară în raport de Delia Owens – Acolo unde cântă racii, care anul acesta a strâns foarte multă admirație din partea publicului cititor, deși, din punctul meu de vedere, renumele ii depășește conținutul :)
(*Crizantema Panainte este judecătoare la Curtea de Apel Iași.)
Pictură: „Voci”, de Ioniță BENEA
