Cărțile ajung la noi pe căi diferite. Unele ne ies în cale la o Întâlnire Alecart, altele se strecoară într-o dezbatere de la ora de română, unele apar într-o discuție aparent întâmplătoare cu un coleg din redacție, cu un prieten sau într-o pauză prea scurtă, dar suficientă cât să ne schimbe lista de lecturi. Se cuibăresc în suflet, rămân acolo o vreme, apoi ne duc mai departe — spre alte cărți, alți cititori, alte conversații — ca, în cele din urmă, să se întoarcă din nou în noi. Topurile Alecart cu cele trei cărți care ne-au marcat în 2025 sunt mai mult decât niște liste. Sunt urme ale acestor trasee de lectură: cărți care au devenit teme de dezbatere la Întâlnirile Alecart sau la ora de română, volume ce au continuat să trăiască în discuțiile din timpul liber, cu prietenii, colegii de clasă și de redacție, dar și cărți care încă așteaptă să fie împărtășite.
Ne-a fost greu să alegem doar trei titluri despre care am putea vorbi sau scrie mult timp. Le-am ales, până la urmă, pe cele care au luat forma sufletului nostru, pe cele pe care ne-ar fi plăcut să le fi scris noi, pe cele care, suntem siguri, îi vor bucura pe cititorii Alecart — fie că le-au citit deja, fie că urmează să le descopere. Nu ne interesează când au fost scrise sau cum au fost receptate. Veți găsi în topurile noastre cărți din secole trecute și cărți apărute recent, volume deja consacrate și texte abia ieșite din tipar, poezie (mai ales poezie contemporană), romane și piese de teatru. Sunt cărți care ne apropie, care ne ajută să înțelegem lumea și, mai ales, să ne înțelegem pe noi.
Având în vedere experiența noastră de lectură încă limitată, criteriul alegerii poate părea banal: sinceritatea. Sinceritatea unui cititor încă naiv, care nu s-a lăsat sedus complet de tehnologie și de rețelele sociale. Un cititor care crede că o carte bună nu se termină odată cu ultima pagină, ci continuă în celălalt cititor. De aici încep topurile noastre.
Maria OGLINZANU*: Anul acesta a fost despre literatură și artă, despre o încercare de a mă redescoperi printre rânduri și poveștile personajelor. Sunt clipe în care lumea devine prea apăsătoare și singurul mod în care poți cu adevărat să revii la tine este prin lectură. Poate suna clișeic, însă cărțile citite anul acesta m-au remodelat și m-au determinat să privesc și să înțeleg altfel totul. Lumea are mult mai multe nuanțe decât ne închipuim și doar prin artă le putem percepe. Astfel, pot spune cu certitudine că literatura reprezintă, cel puțin pentru mine, mai mult decât dorința de a descoperi ceva. E necesitate.
1. Frații Karamazov, de F.M.Dostoievski
Dacă în inima ta sălășluiește căința, înseamnă că iubești cu adevărat. Iar dacă iubești, Dumnezeu te va primi la sine… Iubirea plătește totul, răscumpără totul.
Frații Karamazov este unul dintre acele romane fără de care, în ceea ce mă privește, ființa nu poate exista întreagă. Fiecare pagină devine o confesiune – adresată lui Dumnezeu sau poate, uneori, sinelui. Credința devine un mod de salvare și, totodată, cea pentru care merită să lupți într-o societate (cea rusească de secol XIX), în care numele de familie poartă mai multă însemnătate decât ți-ai dori. Karamazov era un nume asociat răului, incorectitudinii și jocurilor murdare, poate pentru faptul că Feodor a urmărit toată viața să obțină avere fără a depune efort. Nu s-a îngrijit de cei trei fii, poate nici măcar nu i-a iubit, și a continuat să-și urmărească doar interesele, fiind înconjurat de fiecare dată de alcool și femei. Dmitri, fiul cel mare, își pierde puțina onoare pe care reușise să și-o câștige în armată și ajunge să își trăiască mizera viață în jurul unei femei care mult prea târziu începe cu adevărat să îl iubească. Ivan s-a îndepărtat cât mai tare de fosta sa viață și, ajuns la Moscova, devine un om al culturii recunoscut, însă niciodată suficient de profund în teoretizare. Alioșka este singurul care reușește să aducă familia împreună, chiar dacă întâlnirile dintre cei patru bărbați nu erau niciodată lipsite de resentimente sau furie, din cauza averii la care tatăl refuza vehement să renunțe. Pe parcursul celor trei zile surprinse în roman au loc o crimă, înțelegeri pătate de sânge și un proces în care nevinovăția pare imposibil de demonstrat. La toate acestea este martor Alioșka, cel care devine, cu adevărat, un simbol al credinței și al iubirii. Într-o comunitate lipsită de încredere, construită pe furie și prejudecăți, Alioșka este cel care aduce pace tuturor fără să ceară nimic în schimb. Este cel care demonstrează că, totuși, în om există și o fărâmă de Dumnezeu, chiar dacă de mult prea multe ori ea este adânc ascunsă. O singură întrebare răsună dinspre fiecare personaj: ,,Merită, oare, să trăiești?”. Răspunsul la aceasta se află tocmai în Alioșka și în puterea credinței sale. Căci nu este niciodată prea târziu să descoperi credința și iubirea adevărată, să înveți să trăiești sincer.
2.Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt
noi suntem convinși, noi știm, noi CREDEM ȘI MĂRTURISIM că acolo, sub chipul pâinii și vinului, se află Trupul și Sângele Domnului. […] Trupul și Sângele sunt acolo în potir, dar noi n-am aflat și n-o știm decât pentru că avem credință. Pentru că ni s-a destăinuit locul unde este ascunsă comoara. Alții trec și n-o văd.
Jurnalul fericirii este cu adevărat un paradox, căci cum poate fi un jurnal scris într-o închisoare politică a regimului comunist, într-o lume plină de suferință, aproape mereu lipsită de lumină – o vale a plângerii -, unul al fericirii? Totuși, jurnalul lui Steinhardt este, în primul rând, un jurnal al luminii, căci trăirile pe care le resimți în fiecare pagină, în fiecare secvență sunt de o rară puritate și de o totală onestitate. Cum îi poți ierta pe toți cei care ți-au greșit? Pe gardianul care transforma pedeapsa și abuzul într-o plăcere, pe prietenul care, sub semnul fricii și al incertitudinii, te-a trădat fără să vrea și din cauza căruia ai ajuns să fii încarcerat alături de alți oameni ce slujesc cultura și spiritul? Nicolae Steinhardt iartă fără resentimente.
Jurnalul fericirii este un jurnal al descoperirii lui Dumnezeu și al credinței, al fericirii după cum îi spune chiar numele. Este și unul al libertății, căci într-o lume în care puține sunt permise, botezul din închisoare, cu o cană ruginită și apă murdară, devine un simbol al eliberării și al bucuriei. Pot spune că este o carte închinată omului, nu doar lui Dumnezeu. Credința, tradițiile și chipul lui Hristos devin cu adevărat umane și încurajează apropierea de Cel pe care Îl purtăm în interiorul nostru, chiar dacă Îl negăm de mult prea multe ori. Steinhardt scrie un jurnal despre iubire – deopotrivă despre cea pentru semeni și cea pentru divinitate. Închisoarea devine locul în care învață cu adevărat ce este dragostea și vede pentru prima dată lumina specifică acesteia. Despre cei care s-au aflat pe holurile închisorii și nu au învățat ce este iubirea, Steinhardt consideră că au irosit cu adevărat ani, pierduți în tristețe și furie.
Acesta este, în adevăratul său sens, mult mai mult decât un jurnal. Este confesiunea lui Steinhardt, o fuziune de secvențe dintr-o viață în care fericirea a învins suferința. Această mărturisire-mărturie ziditoare devine, totodată, o confesiune a celui care citește. Pentru că, și dacă ți-ai dori, nu poți rămâne indiferent la cuvintele unui om care, deși putea deveni cu ușurință victimă a propriului destin și a celor din jur, a ales să se ridice deasupra unui regim al cenzurii, al ororii, al răului și să se apropie de Dumnezeu prin sinceritate și sacrificiu.
P.S.Jurnalul fericirii este un volum discutat la ora de română!
3. Madona în haină de blană, de Sabahattin Ali
Trebuie să îți amintești un singur lucru. Totul se încheie în momentul în care vrei ceva de la mine. Nu ai voie să îmi cer nimic… Nimic, ai înțeles?
Raif Efendi este cel care nu vorbește niciodată, cel care se mulțumește să își petreacă mai mult de jumătate de zi la un birou pentru a traduce, cel care, deși știe că nu este iubit nici măcar de propria familie, continuă să revină în fiecare seară, ,,acasă”. Raif Efendi reprezintă un adevărat mister, pentru că de peste douăzeci de ani nu este decât o umbră, o siluetă care intră și iese din birou fără ca cineva să îi simtă lipsa sau să îi observe prezența. Însă, poate în ultimele clipe, omul pierdut are nevoie să i se destăinuie unei ființe pe care abia a cunoscut-o, oferindu-i jurnalul în care o viață ce nu pare să îi aparțină este surprinsă în detalii fascinante. Raif Efendi a iubit arta, singura în care putea distinge sens și liniște într-o lume în care comerțul cu diferite materiale textile părea să fie singurul zeu. Străzile Berlinului, un oraș în care se va împlini și, totodată, se va pierde, îl poartă în fiecare zi în alt loc. Doar unul dintre ele va marca începutul noii sale vieți și momentul când se va îndrăgosti de aceasta, de clipe, de lume și de o pictură în care totul părea să îi fie promis. Tabloul Madonei în haină de blană este cel care zguduie orice principiu sau sentiment pe care Raif îl are. Femeia din tablou nu era sfântă, însă Raif nu putea să nu vadă aura din jurul său și privirea din ochi, atitudinea de zeiță. Maria Pauder, artista și, totodată, ,,madona” din tablou va deveni cu adevărat madona sa. Femeia căreia i-a promis că niciodată nu îi va cere nimic, era aceeași în fața căreia ar fi căzut în genunchi pentru a i se închina: ,,Toată viața mi-am ținut inima ferecată. Nu am cunoscut niciodată dragostea. […] Toată viața am așteptat-o, am căutat-o, am privit împrejurimile în speranța că voi găsi cel mai mic semn că a fost aici. […] Tot ceea ce doream să fac era să îi vorbesc, despre bine și rău, despre slăbiciuni și putere. Fără a mă opri, să îmi dezbrac sufletul. Aveam atât de multe să îi spun… suficiente pentru o viață.” Totuși, tocmai iubirile cele mai intense, construite pe artă și literatură, sunt cele care au de fiecare dată un final abrupt, neașteptat, nedorit, clipă în care, deși continui să exiști, nu mai trăiești decât în acele luni, din anii `20, pe străzile Berlinului. ,,Madona în haină de blană” devine un ,,Nopți albe” modern, un roman „clasic” al secolului al XX-lea, care surprinde faptul că doi oameni înconjurați de artă conferă frumusețe vieții doar împreună.
Literatura a însemnat și în acest an trăire și emoție. A însemnat o apropiere de personaje la care, fără să vrei, ajungi să te raportezi aproape în fiecare zi. Pentru că, tocmai în asta constă frumusețea literaturii: în posibilitatea de a te ,,dedubla” și de a deveni o sumă de lumi și vieți de care, doar printre rânduri și pagini, te poți bucura cu adevărat.
(*Maria Ioana Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie.)
Visezi un loc în care nu ești arătată cu degetul când tremuri.
Miruna NISTOR: Unele cărți nu intră în viața pe neașteptate, iar Alecart e locul unde aceste întâlniri devin posibile. Cele trei volume alese surprind fragilitatea identității atunci când lumea din jur se fisurează, rătăcirea și întoarcerea, frica, dar și profețiile lumii de azi.
1.Un râs ca un zgomot de sticle sparte, de Cristina Drăghici, este un spațiu al tremurului asumat, unde fragilitatea nu mai cere voie și nu mai caută scuze. Poezia din acest volum merge desculță peste cioburi și nu se oprește să întrebe dacă doare – știe deja. Aici râsul nu e salvare, ci sunetul unei fisuri care se lărgește, ecoul unei rezistențe stranii, aproape ironice, în fața prăbușirilor repetate ce nu pot fi nici măcar întârziate: „Fetița cu care m-am dat în leagăn/ la sfârșitul programului și-a așezat capul / pe pieptul meu, a închis ochii, a zâmbit”
Am ales să citesc acest volum pentru că fac voluntariat într-un spital de copii și știu prea bine cum arată joaca dintre o prăbușire și alta. Acolo am învățat că zâmbetul poate fi o pauză, nu o promisiune, și că fragilitatea are uneori forma unui cap sprijinit pe piept, pentru câteva secunde de liniște: „Ăsta nu are cum sa fie marele vis/ liniștea dintre o prăbușire și alta”
Poezia aceasta e pentru cei care au simțit că viața vine într-o formă greșită, că lumea e prea nemiloasă, prea zgomotoasă, prea atentă la slăbiciuni. Este dedicată celor care au învățat să zâmbească exact atunci când totul se sparge pe dinăuntru: „Frica asta adâncă și neagră care trăiește în sânge, sentimentul acesta că nu există scăpare.”
P.S. Un râs ca un zgomot de sticle sparte, de Cristina Drăghici, e un volum care a ajuns la noi prin intermediul Festivalului Internațional „Poezia e la Bistrița” și apoi prin Zoon Poetikon. evenimentul dedicat poeziei organizat de Alecart la FILIT!
2. Mai mult decât o distopie, Cântecul profetului, de Paul Lynch, este povestea unei mame – o mamă rămasă singură să lupte pentru siguranța copiilor săi într-o lume care se destramă sub ochii ei, o mamă care trăiește dintr-o speranță amânată, așteptând clipă de clipă să-și revadă soțul, agățându-se de absența lui ca de o promisiune. Paul Lynch prezintă lupta aceasta tăcută, disperată, dusă nu pe front, ci în bucătărie, pe stradă, în brațele în care încearcă să-și țină copiii departe de o lume înnebunită. Ea poartă un război nu pentru victorie, ci pentru dreptul de a-și ține familia aproape, în viață, încă o zi: „Ca și cum s-ar întreba cum arată nebunia, așa arată: nu cineva care agită brațele și urlă la zei, ci o mamă care încearcă să ajungă acasă la copiii ei.”
Nebunia are pași grăbiți, respirație tăiată și o listă de lucruri mărunte care trebuie făcute ca să mai existe mâine. În roman, lumea se prăbușește în timp ce Eilish continuă să meargă, pentru că dragostea unei mame nu are voie să se oprească, nici măcar atunci când nu mai există scăpare: „Se spune că nu te mai poți întoarce niciodată acasă. Dar dacă poți? Dacă ar trebui? Dacă, indiferent de ceea ce faci cu viața ta, cumva ajungi mereu în locul din care n-ai vrut să pleci?”
3. Întoarcerea acasă în romanul La marginea unui codru nesfârșit, de Leo Vardiashvili, nu este un drum simplu, liniar, ci se aseamănă mai mult cu un labirint al memoriei. Uitarea devine o ceață densă ce acoperă potecile cunoscute, iar fiecare pas spre acasă este și o confruntare cu golurile lăsate de timp, de absență și de suferință. A uita devine un mijloc de vindecare, iar reîntoarcerea nu este niciodată doar o regăsire a unui spațiu pierdut, ci mai ales o luptă cu propriul trecut, cu amintirile și cu vocile lui pe care ai încercat cu disperare să le ții la distanță. Războiul nu fură doar prezentul, ci și amintirile frumoase, care devin umbre sau ecouri ale unei vieți parcă trăite de altcineva: „- Basmele trebuie citite până la sfârșit, Saba, zice ea încet. Ăsta nu e sfârșitul.”
În roman, tăcerea de după pierderi nu înseamnă sfârșit, ci un alt început. Vocile celor plecați rămân ca un ecou în sufletul lui Sabo, ghidându-l mai departe chiar și atunci când este pe punctul de a renunța. Georgia nu se stinge niciodată din poveste, ea respiră prin rănile și speranțele celor care i-au aparținut și încă îi aparțin. Basmul nu s-a sfârșit odată cu Irakli sau cu Nodar, ci continuă prin pașii celor rămași, prin jurămintele încă neîmplinite și prin amintirea celor pierduți.
P.S. Leo Vardiashvili a fost invitatul nostru la Întâlnirile Alecart de la FILIT 2025
(*Miruna Nistor este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
Mâine. episodul 2 cu alte două topuri!
