Ce mai citesc elevii de la Alecart azi. |TOP 3 cărți CITITE în 2025 | Episodul 2

Cărți pe care nu le citești din obligație, ci dintr-o nevoie interioară. Cărți la care ajungi prin oameni, întâlniri, dezbateri, festivaluri și conversații care pot începe la școală, dar continuă dincolo de ea. În Episodul 2 al seriei noastre, două voci diferite spun aceeași poveste: lectura ca formă de creștere, de luciditate și de apropiere de sine.

Ioana POPA: Dacă toamna anului 2024 a marcat intrarea mea la liceu și întâlnirea cu nenumărate personaje la orele de literatură, în 2025 am reușit să mă ascund printre paginile unor romane în afara sălii de clasă (recomandate de colegi mai mari, de profesori și de părinți), romane care mi-au atras atenția și pe care le-am ales în absența oricărei obligații școlărești. 2025 a fost anul în care m-am apropiat cel mai mult de literatura contemporană, anul în care am avut întâlniri puternice cu personaje și scriitori; după fiecare astfel de întâlnire, m-am întors în camera mea decisă să încep o nouă carte.

Drumul spre Soare Răsare – Ioana Nicolaie

Prima „poveste” care m-a impresionat anul acesta este cea a lui Radu Maxim, personajul romanului Drumul spre Soare Răsare, de Ioana Nicolaie. Radu, un tânăr cu aspirații mari, care, într-o lume normală, și-ar fi depășit condiția familială, rătăcește prin viață după ce fata pe care o iubea pleacă, fără a avea curajul să îi spună, „vândută” de comuniști statului german. Odată cu ea, dispar din viața lui ambițiile și forța de a rămâne el însuși. Radu este un personaj zguduitor, un ratat care regretă fiecare cotitură a drumului său din viața de adult – un drum care îl surpă interior și îl aruncă în brațele renunțării. Mai mult decât personajul în sine, m-au impresionat sinuozitățile existenței sale – pe care este obligat să le retrăiască, să le evalueze pentru a a-și salva sufletul. În fapt, pentru a înțelege rostul a ce a trăit. Urmele trecerii sale în miezul inimii celorlalți. Lumea în care a trăit, care i-a furat viitorul și care l-a pus la pământ cu fiecare ocazie mi-a trezit sentimentul de recunoștință față de lumea în care trăiesc eu, dar și o neliniște amară: universul lui Radu este mult prea aproape de al nostru. El reprezintă realitatea unei generații întregi a cărei viață a fost zdrobită de regimul comunist. O realitate ce se află în fiecare om care a pierdut pe cineva drag (fie el mort în mină sau vândut de statul român, „îngropat” în locuri sufocante, în fabrici și uzine sau pierdut pe cărările unui viitor de aur poleit cu minciuni), care a căutat apoi licăriri de speranță pe care societatea post-comunistă le-a anihilat, care și-a pierdut câștigurile la Caritas și care, copleșit de adversitățile vieții, și-a găsit refugiul în viciu. E o generație care a trăit alături de Radu în România, nu într-un roman de pe raftul de ficțiune al bibliotecii personale.

Zuleiha deschide ochii – Guzel Iahina

Lumea era atât de mare, că puteai să-ți pierzi suflul alergând de la o graniță la alta, atât de strălucitoare, că Iusuf rămânea mereu fără aer și își mijea ochii, ca de la o lumină orbitoare.

Pe locul doi în topul meu personal se află romanul Zuleiha deschide ochii, scris de Guzel Iahina – o poveste care are în centru o tătăroaică din Kazan, sclavă a propriului soț, redusă la statutul de slugă în casă și umilită în mod constant de soacră. Aceasta este împăcată cu situația în care se află, căci este singura pe care o cunoaște. În lumea ei nu există alegere. Zuleiha este o femeie căreia nu îi este îngăduită nici pomana pentru propriii copii morți, nici odihna sau demnitatea. Ea nu se revoltă și nu cere ajutor, pentru că nu aude, nu vorbește și nu vede. Până când, ruptă cu brutalitate din propriul cămin, deschide ochii.

Viața femeii începe când un comandant îl împușcă pe soțul ei din cauză că se împotrivește procesului de confiscare a bunurilor și de părăsire a gospodăriei. Istoria intră în casa Zuleihăi cu brutalitate. Ea este trimisă în Siberia, unde alături de ceilalți deportați, ridică o așezare numită Semruk. În urma călătoriei cu trenul, când țăranii deschiaburiți și intelectualii din Leningrad au fost îngrămădiți în vagoane de marfă timp de șase luni, deportații ajung în apropierea râului Angara, unde, aproape un an, sunt abandonați și nevoiți să supraviețuiască din nimic. Poate cea mai puternică imagine a romanului este cea în care, în lipsa hranei, Zuleiha își înțeapă degetul și își hrănește copilul cu propriul sânge. În acest timp negru al dezrădăcinării, al abuzului de putere și al dezumanizării, Zuleiha a deschis ochii. În urma deportării, ea e acceptată într-o comunitate, stabilește legături reale cu alți oameni care, la fel ca ea, au fost nedreptățiți și îndepărtați de propria casă și își dedică munca și eforturile copilului său. Orizonturile ei se lărgesc treptat, iar în acea taiga siberiană unde era ținută prizonieră, Zuleiha este mai liberă decât era acasă. Acum, simte că durerea care a umplut lumea n-a dispărut, dar a lăsat-o să respire.

Romanul de debut al lui Guzel Iahina este unul la care am meditat mult timp după ce l-am citit, căci are o poveste care nu se termină când se termină, care îți strânge stomacul și încordează toți mușchii la gândul că viața începe când crezi că se termină și că, uneori, o nedreptate/o surpare a ceea ce cunoști te poate determina să îți deschizi ochii. Chiar și când nu ești ocolit de teroarea istoriei.

P.S. Guzel Iahina a fost invitata noastră la Întâlnirile Alecart de la FILIT!

Lipsa de greutate a lumii – Dan Coman

Vara aceasta m-am apropiat cel mai mult de poezie, pentru că am avut ocazia să respir ceea ce mi-a oferit festivalul Poezia e la Bistrița. Este evenimentul care, până în momentul de față, marchează viața mea de licean ca unul dintre punctele în care lumea are greutate și care reprezintă și un sfârșit (al chinurilor școlii), și un început (al vacanței, al relaxării, al bucuriei și… al timpului generos pentru citit, căci este premergător FILIT-ului în cronologia evenimentelor care contează cu adevărat).

Evenimentul meu preferat de anul acesta de la FILIT a fost Zoon Poetikon, unde ne-am întâlnit cu Cristina Drăghici și cu volumul său de poezie, Un râs ca un zgomot de sticle sparte, cu Robert Șerban și al său Aproape nimic sigur, cu Dan Coman – cel care a adus în atenția noastră cartea care se află pe primul loc în preferințele mele din 2025: Lipsa de greutate a lumii.

Lipsa de greutate a lumii este un volum în care m-am căutat și m-am găsit, este volumul meu, este despre mine. Am ajuns la el la începutul anului școlar și sper să îmi vegheze în continuare parcursul acestui miez de liceu (până acum a făcut-o, revin cu un update în 2026). Să citesc Lipsa de greutate a lumii a însemnat cel mai profund dialog cu mine, cel mai onest mod în care am putut să mă înțeleg (în lipsa oricărui fel de abuz) și în care am putut să mă desprind de toate clișeele inutile cărora încercam să mă conformez. De 3 luni, de când am simțit această carte, ea trăiește și crește în mine, mă schimbă și mă modelează, îmi este aproape. Este un volum care mă ține de mână și mă însoțește peste tot. Versurile sale, ce răsună în mintea mea ca un ecou al rațiunii pe care până acum nu o acceptam, ne transmit cele mai simple lucruri (pe care le știam, dar nu le luam în considerare), căci goana care mă lăsa fără suflu era mai antrenantă ca pauza pe care mi-au propus-o versurile lui Coman: Lumea va avea din nou greutate, când vei înceta să o cauți.

(*Ioana POPA, redactor=șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.)

Luiza SFÎCĂ: În fiecare an simt cum eleganța mea crește puțin câte puțin, iar absența ei din trecut începe să mă oripileze. Poate că, peste timp, voi privi aceste momente ca fiind și ele naive sau dizgrațioase. Până atunci, aleg să vorbesc despre lecturile care au marcat această evoluție spre mai multă curtoazie, dar niciodată spre mai puțină sinceritate.

3. Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald

Vieți legiuite de formele fără fond ale bogăției și un vis american învins: construită prin ochiul critic, adesea pasiv, însă necruțător al modestului funcționar Nick Carraway, povestea lui Fitzgerald (de o relevanță reîmprospătată de contextul actual) pătrunde în tenebrele unei societăți avare și inconștiente. Un loc în care exuberanța goală devine principala monedă de schimb între adepții ei de plastic și se transformă în chipul cioplit perfect pentru a le guverna căutările și dorințele… În mijlocul acestui spectacol ciclic, care reîncepe mereu prin aceeași petrecere, protagonistul fermecat de grandoarea evenimentelor din cel mai mare conac din West Egg descoperă că dirijorul însuși este un om sfârșit. Comentariul social realizat de Fitzgerald este dublat de firul narativ al unei iubiri conflictuale și dezolarea aproape adolescentină prin care Jay Gatsby încearcă să atragă atenția femeii care l-a uitat. În ce măsură n-ar fi dragostea acestuia un simplu impuls, născut din aceleași nevoi care i-au adus un succes social indiscutabil, dar uman imputabil? Oare nu este Gatsby, la rândul lui, un adept neajutorat al lucrurilor pe care și le subordonează? Figura îndepărtată a lui Daisy Buchanan, a cărei frumusețe evazivă este reasamblată dintr-un trecut întortocheat, aduce cu vechea imagine a ceea ce erau odată, pentru Gatsby, bogăția și respectul necontenit de care se bucură în prezent: un contur gol. Poate că la asta se rezumă și concluzia lui Nick Carraway odată ce moartea subită, aproape sacrificială a milionarului îl determină să părăsească micuța casă din West Egg – faptul că lumea noastră este plină de oameni fascinați de contururi goale, cronic intoleranți la sinceritate, care își găsesc sfârșitul în ramele acelorași frivolități pe care le-au transformat în icoane.

2. Intermitențele morții, de Jose Saramago

O analiză socială cinică, profundă și surprinzător de obiectivă, ce dezvăluie adevăratul caracter apocaliptic din spatele unui scenariu visat de la începutul umanității: o lume în care nu se mai moare. Saramago îmbină narațiunea intermitentă, pusă în mișcare de personaje diverse, uneori recurente, alteori episodice, cu dilemele deopotrivă practice și ideologice cu care se confruntă o societate plină de muribunzi, însă lipsită de morți. Bineînțeles, prima problemă devine cedarea industriei pompelor funebre. Apoi, descoperind faptul că inactivitatea morții nu persistă în afara statului în care aceasta a ales să nu mai acționeze, se naște oportunitatea creării unei mafii a muribunzilor (maphia) care se oferă să îi transporte pe suferinzi în afara graniței în schimbul unei plăți din partea familiei. Filosofia și biserica intră într-un nou conflict: în ce măsură mai există creștinismul în condițiile în care calitatea de mântuitor divin a lui Iisus se bazează pe capacitatea lui de a învinge o moarte ce nu mai există? Curând, moartea revine și se adresează umanității pentru a anunța o stranie (și primă) modificare a politicii sale dintotdeauna: sfârșitul fiecăruia urma să fie anunțat individual printr-o scrisoare în plic mov, cu o săptămână înainte de inevitabila sa împlinire… Cu toate că vara 2025 a fost însoțită, pentru mine, de o mică letargie în lectură, discursul lui Saramago mi-a resuscitat pofta de a citi și m-a fascinat prin „sintaxa haotică, lipsa punctelor finale, nefolosirea de paranteze absolut necesare, eliminarea obsesivă a paragrafelor, folosirea virgulelor pe sărite și, păcat de neiertat, intenționata și aproape diabolica abolire a majusculelor.” Deși nu m-am considerat niciodată adepta avangardismelor stilistice, frazele alerte, esențiale inducerii tonului rece și analitic – specifice scriitorului – au reușit să mă fascineze și să mă țină aproape de acest ciudat exercițiu al imaginației.

1.forma tăcerii, de Cristian Fulaș

Despre acest roman nu se poate scrie decât cu sinceritate și mă voi strădui să recuperez adevărul a ceea ce am simțit atunci, deși a trecut jumătate de an de la lectura sa. Știu că e mai puțin decât ceea ce am încercat să fac în noaptea în care am scris despre volum sub impactul primei lecturi și încă și mai puțin din ceea ce ar putea simți cititorul încă prins în starea aceea cu care te lasă sfârșitul lui ca o frânghie tăiată pe neașteptate. A ajunge la prima carte din clasamentul recomandărilor dintr-un an cere inevitabil o întrebare foarte clară: prin ce se definește o carte memorabilă? Mai exact, prin ce se definește o carte bună? Cred că forma tăcerii va rămâne cu (și în) orice persoană care o citește, indiferent de vârstă și indiferent de emoția produsă (de la frică la stupefacție, la regrete sau ostilitate) fiindcă ea se află deasupra oricărui context istoric, politic și social; se distanțează de orice ar putea să o ancoreze într-un timp sau un spațiu și face apel direct la ființa umană, la componenta perenă a omului ce poate rezona cu înstrăinarea, spaima, vina sau dezgustul celor opt personaje aflate la înmormântarea mamei. Nu este un avertisment și nici o lecție de viață: pur și simplu ești cufundat într-o durere (și într-o realitate – a celor rămași) pe care ne este predestinat să le cunoaștem la un moment dat direct. Ți se pune în față o ruptură (de celălalt) la care prea puțin se gândesc a o preveni și prea mulți se mulțumesc să o aștepte. Poate că după moarte nu aflăm nimic. Sau poate aflăm. Ceea ce este important este să nu ne abandonăm acum, cât suntem încă împreună, încă pe pământ, la o distanță infinit mai mică unul de altul decât cea la care ne vom afla când va fi „prea târziu”. Adesea nu vrem să ne gândim la ce s-ar putea întâmpla, ce am putea pierde.

Cred însă că este bine să intrăm în 2026 cu conștiința acestor inevitabilități – conștiința timpului care se scurge și pe care nu îl putem recupera -, astfel încât să creăm un an în care formele tăcerii noastre de până acum să se spargă și să fie înlocuite de cât mai mult scris, cât mai mult dialog, cât mai multe întâlniri. Și nu, nu doar pentru ceea ce te obligă să simți romanul lui Cristian Fulaș e pe primul loc în topul meu, ci și pentru cum este scris: pentru stil, pentru construcție, pentru voci, pentru testarea limitelor scriiturii, pentru tăietura impecabilă.

P.S. Romanul forma tăcerii a fost lansat la Iași la Alecart.