Ana-Maria Ailiesei: Pentru mine, anul 2025 a fost marcat de poezie. Dincolo de listele de lecturi de la școală, mi-am ocupat timpul cu descoperirea unor volume de poezie fără a băga de seamă anul apariției și nefiind preocupată în primul rând de numele poetului de pe copertă, ci de text. Poezia se cuibărește ușor în sufletul cititorului – mai ușor poate decât proza – și rămâne acolo, sedimentându-se. Suntem, în fond, ceea ce citim. Totuși, a trebuit să mă restrâng la doar două volume de poezie în acest top, fiindcă nu am putut să renunț la romanul aflat pe al treilea loc.
- Vederi – o antologie a Cenaclului Visceral
M-a impresionat maniera în care un singur volum reunește vocile a treisprezece poeți tineri fără a neglija niciuna dintre ele și fără a forma o ierarhie: Irina Francisca Ion, Ioana Bojincă, Mihail Lucian Florescu, Călin Niță, Clara Caradimu, Flavia Dobrescu, Arina Gheorghe, Ștefan Pușcașu, Ioana Florescu, Briseis Stan, Bianca Alungulesei, Andreea Roxana Ghiță și Alexandra Adriana Pancu. Mărturisesc că nu sunt familiarizată cu cenaclurile literare existente în prezent în România, însă Cenaclul Visceral m-a convins în legătura cu importanța unor astfel de grupuri și îmi doresc ca volumul lor să capete mai multă notorietate. Deși este o antologie colectivă, fiecare voce are spațiu să se individualizeze, să ocupe un „teritoriu” al ei și tocmai diferențele de stil și de tematică conferă volumului o frumusețe indubitabilă. Fiecare poem debordează de tinerețe, de prospețime și păstrează ceva viu, aproape palpabil din cel care l-a scris. Regăsim înfățișate în volum diferite etape ale vieții omului, precum: copilăria, adolescența, studenția, îndrăgostirea, iubirea, prietenia, pierderea, singurătatea, schimbarea. Într-adevăr, poemele lor sunt asemenea numelui cenaclului: viscerale – adică instinctive și profunde, pătrunzându-ți direct în viscere. Voi încheia cu câteva dintre versurile mele favorite din volum:
în singura noastră vacanță împreună/ am mers în eforie nord și acolo mi-ai spus/ să știi că stabilopozii ăștia i-a pus bunicul tău/ crezi că dacă ne lipim o ureche de ei/ o să-l auzim pe tataie (Mihail Lucian Florescu)
nu-ți putem da înapoi/ trupul vechi sau/ mintea tânără/ nu te putem învăța/ să mergi din nou sau/ să-ți duci singură la gură/ seringa cu iaurt/ dar ți-am lăsat un radio mereu deschis/ la care nu ajungi să închizi sonorul/ când vrei să auzi/ vrăbiile de afară (Ioana Bojincă)
amintirile noastre n-o să mai încapă pe 32 de biți/ mutăm registre întregi cu poze din vacanță > /dev//null/ vacanța din austria când mama s-a ascuns într-o mănăstire/ să plângă/ & noi am căutat-o două ore de teamă că s-a aruncat în lac/ mută registru (Irina Francisca Ion)
- sere calde interior – Maurice Maeterlinck
Artele se vor contopi întotdeauna în moduri remarcabile și vor coexista armonios. La acest volum de poezie am ajuns datorită spectacolului Trei piese triste, regizat de Radu Afrim la Teatrul Național din Iași. Este adevărat că reprezentația teatrală am văzut-o pentru prima dată în 2021, iar poemele de referință le-am citit abia acum, în 2025. Sunt unele dintre cele mai puternice versuri cu care am făcut vreodată cunoștință, reușind să mă sensibilizeze la fiecare recitire (cred că și datorită spectacolului). Parcurgând prima parte a volumului, intrăm într-o seră caldă, aflată în mijlocul pădurii, sub clar de lună, cu ușile închise pentru totdeauna. Aici, palid ne e sufletul de neputință, iar inima expiră. Omul este înconjurat de păcate și de tentații, cerând divinității milă. Clopotele de sticlă sau de cristal, prezente în mai multe poezii, marchează trecerea ireversibilă a timpului. Sufletul rămâne în continuare absent, indolent, trist, închis într-un țarc. În a doua parte, regăsim un text dramatic, încărcat de durerea morții. Dispariția definitivă a unei persoane iubite nu va fi niciodată ușor de metabolizat, în fapt, va rămâne întotdeauna ca o împunsătură în suflet. Nici măcar atunci când trăiești timp de luni întregi alături de cineva care nu mai e de pe această lume situația nu se simplifică. Există o anumită liniște permanentă în volumul lui Maurice Maeterlinck, însă nu e acea liniște asociată împlinirii și fericirii, ci cea care prevestește o tragedie: e liniștea de dinaintea ciocnirii cu fatalitatea.
E mai bine să nu fii singur. Să nu fii singur când anunți o nenorocire o face să fie acceptată mai ușor… Așa gândeam pe când mă îndreptam încoace…Dacă intru singur, va trebui să vorbesc din prima clipă; vor afla totul din câteva cuvinte, apoi nu voi mai avea nimic de spus. Și mă tem de tăcerea care urmează ultimelor cuvinte ce anunță nenorocirea…Atunci simți că ți se frânge inima…
- Refugiul timpului – Gheorghi Gospodinov
Acest roman nu putea, cu siguranță, să lipsească din ierarhia mea. În cartea lui Gheorghi Gospodinov legile timpului sunt sfidate pentru a reconfigura demnitatea și bucuria bolnavilor de Alzheimer. Gaustin, protagonistul, clădește o așa-zisă clinică a trecutului, în care fiecare etaj reprezintă un deceniu diferit, în conformitate cu nevoile celor internați. Pentru personaj, niciun obiect nu este prea greu de găsit, niciun detaliu nu este prea greu de reprodus, niciun moment nu este prea greu de imitat atât timp cât poate mulțumi pacientul. Nu și-ar dori, de fapt, oricare dintre noi să poată trăi în permanență în amintirile preferate, în cea mai fericită perioadă a propriei vieți? Ușor-ușor, clinica începe să devină atractivă și pentru oamenii sănătoși, ce încearcă să-și nege prezentul și să-și regăsească existența anterioară. Cred că melancolia este cea mai mare maladie de care suferă fiecare dintre noi și care, din păcate, este incurabilă. Dorindu-ți întotdeauna să te întorci în trecut, într-un moment specific, te îndepărtezi de normalitate, iar sufletul îți este inundat de nefericire și insuficiență. În timp ce citești romanul nu poți să nu (te) întrebi: Tu în ce amintire ți-ai dori să-ți duci existența? Gospodinov însă meditează asupra implicațiilor idealizării unei epoci și asupra mecanismelor prin care ajungem prizonierii ei.
Ce pungași viața și timpul, nu-i așa? Ce tâlhari… Mai cumpliți decât cei mai cumpliți hoți la drumul mare, din aceia care prind în ambuscadă caravana ce merge liniștită.
Gheorghi Gospodinov. La Întâlnirea Alecart de la FILIT 2014.
Teodora Giugula: Anul 2025 a fost pentru mine un an al explorării. Prin toate cărțile pe care le-am descoperit, am reușit să privesc realitatea din jurul meu mult mai frumos, mult mai luminos, înțelegând că literatura chiar are forța de a ne transforma și de a ne defini ca oameni.
1. Idiotul, de F.M. Dostoievski
Mi-am dorit foarte mult să citesc un roman al lui Dostoievski și mă bucur că în acest an am reușit să descopăr o carte pur și simplu uimitoare. Personajul dostoievskian Lev Mîșkin, cel care se întoarce dintr-un sanatoriu din Elveția în Rusia, m-a fermecat prin blândețea sa și prin bunătatea față de oamenii din jurul lui, care adesea îl subestimau. Mi se pare foarte interesant numele prințului, Lev vine de la leu, simbolul curajului, iar Mîșkin de la șoarece, care, în acest caz, ar putea reprezenta frica în fața greutăților pe care cu toții le întâmpinăm, tinzând să cădem pradă propriilor îndoieli. Încă de la începutul romanului, de la scena din tren, în care Lev și Rogojin s-au întâlnit pentru prima dată, și până la petrecerile organizate de Nastasia Filippovna, tânăra admirată pentru frumusețea și inteligența ei, pe care Mîșkin o iubea nespus, m-a fascinat atmosfera, cea a Rusiei Imperiale, dar și societatea descoperită de prințul Mîșkin. Familia Epancin, cea care l-a găzduit pe Mîșkin în Rusia, dezvăluie lumea aristocrației și puterea rangului într-o societate superficială, care acordă importanță titlurilor.
Mîșkin este prins într-o relație dinamică permanentă cu Aglaia Ivanovna, mezina familiei Epancinilor, care este atrasă de bunătatea prințului, însă nu poate înțelege pe deplin capacitatea acestuia de a rămâne drept în fața falsității și a răutății lumii. Îmi aduc aminte de momentul încărcat de tensiune când Aglaia îi trimite prințului o scrisoare prin care îi spune că îl așteaptă singură pe o bancă pentru a se întâlni. Prințul, totuși, nu înțelege intenția din spatele scrisorii și motivul pentru care Aglaia l-a chemat: ea îl iubea, dar voia să păstreze misterul și să se ascundă de cei care o puteau judeca. Din această perspectivă, relația lui Mîșkin cu Nastasia Filippovna este una dintre cele mai interesante din roman, prin faptul că ea îi înțelege spiritul de bunătate, iar prințul o vede pe tânără ca pe o ființă care are nevoie de compasiune din cauza vieții ei pline de durere și suferință.
2. Forma tăcerii, de Cristian Fulaș
Cred că o carte de care nu am știut că am nevoie este cea a lui Cristian Fulaș, în care tăcerea capătă forme prin perspectivele diferite ale personajelor care au participat la același moment important din destinul oricăruia dintre noi – moartea. Mama este cea care dispare, care atât de mult timp s-a chinuit să facă tot ce e mai bun pentru copiii ce par că uită de ea chiar în clipele în care ar trebui să îi fie alături. Construcția romanului a fost plăcut surprinzătoare – începe cu povestea mamei aflate în spital, apoi continuă cu cele ale personajelor ce rememorează experiențele și relația pe care au avut-o cu mama și se încheie cu momentul în care aparatele la care era conectată aceasta nu mai înregistrează pulsul, ea se oprește din respirat, dar continuă să trăiască în sufletele și memoria fiecărui om.
M-a atins acest roman prin imaginile puternice precum scrisul pe tăblițe al unor cuvinte pentru ca mama să le înțeleagă, să poată comunica, dar și perspectivele celor doi copii, care au trecut prin experiențe personale dificile și nu au mai avut șansa de a-și repara relația cu mama. Moartea, surprinzător, este cea care îi reunește pe oameni, umanitatea și dorința de a face un ultim gest pentru ființa luminoasă din viața fiecăruia dintre noi. Poate de aceea personajele precum mama, fiul și fiica nu au nume, pentru că oricine poate îndeplini acest rol în cadrul familial și suntem supuși chinului de a privi moartea unui om drag din viața noastră. Așadar, forța destinului ne unește și ne face mult mai umani, mai înțelegători cu cei din jurul nostru și cu timpul care curge imperceptibil.
3. Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?, de Michel Bussi
Michel Bussi vine cu o perspectivă nouă și fascinantă asupra unei cărți-fenomen în întreaga lume, cea a lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț. Titlul este cel care m-a indus în eroare inițial, fiindcă m-am gândit că este imposibil ca protagonistul unei cărți să dispară din prima clipă, însă adevărul poveștii lui Michel Bussi se află în inima fiecărui cititor, nu există unul unic, ci doar cel propriu, care ne aparține în totalitate și pe care îl concretizăm prin lectură. Am descoperit, prin romanul lui Bussi, cât de important este să te implici prin propriile trăiri și emoții în poveste, pentru că doar în acest fel vom înțelege care este rolul Micului Prinț în viața noastră. Pentru mine a devenit echilibru, punctul meu de sprijin atunci când îmi reamintesc importanța păstrării bunătății și a inocenței copilăriei în suflet, întrucât doar în acest mod vom putea supraviețui, dar și lupta împotriva greutăților.
Michel Bussi aduce în prim-plan clubul 612, un grup reunit de și prin frumusețea poveștii Micului Prinț. Neven și Andie, protagoniștii volumului, devin detectivii care nu trebuie să afle doar ce sau cine l-a ucis pe personajul lui Saint Exupéry, ci și motivul pentru care Antoine și-a lăsat personajul să moară. Paralele cu povestea inițială se creează altele, în locurile pe care le vizitează Neven și Andie pentru a afla istoria personală și relația fiecărui membru al clubului 612 cu scriitorul. Ei trec prin America de Nord, America de Sud, insule din mijlocul oceanului ce au devenit planetele pe care Micul Prinț le-a descoperit în călătoria sa. Moartea Micului Prinț nu a reprezentat o dispariție definitivă, ci o renaștere și păstrarea vie a memoriei lui Saint Exupéry, care a căutat nemurirea prin personajul său.
Bussi nu construiește doar un univers al indiciilor pe care trebuie să le punem cap la cap pentru a ajunge la deslușirea misterului, ci arată că forța literaturii este de a ne menține vii și umani. Fiecare cititor își construiește propria poveste, înțelegând cât de important este să privim dincolo de aparențe și să căutăm esențialul care nu se vede din primul moment, ci se descoperă în amintirile și în visurile noastre. Singura salvare a memoriei noastre este literatura, iar în calitate de cititori avem șansa de a ne defini personalitatea și de a ne forma ca oameni.
Sesiunea de autografe cu Micbel Bussi după Întâlnirea Alecart de la FILIT 2025.
(*Ana-Maria Ailiesei & Teodora Giugula, redactore Alecart, sunt eleve în clasa a XI-a. filo, la Colegiul Național Iași.)
