Episodul 4 din seria „Ce mai citesc elevii de la Alecart azi” adună lecturi care pun în centru fragilitatea, blândețea și forța interioară a personajelor. De la feminitatea trăită ca destin, eleganță și suferință, la refugii construite din artă, poezie și introspecție, acest episod vorbește despre cum literatura devine un spațiu de înțelegere profundă a lumii și a sinelui.
Sara Vieru: 2025 pentru mine se pare că a fost un an dedicat femeii în literatură: vocii ei, surâsului ei, eleganței ei și, mai presus de toate, suferinței ei. Involuntar, dar necesar poate, închei anul cu trei femei ce m-au lăsat să le iubesc printre rânduri.
- Un râs ca un zgomot de sticle sparte, Cristina Drăghici
Anul 2025 a fost cel care m-a apropiat de poezie: m-a învățat să o citesc, să o simt, să o trăiesc și, mai ales, să o numesc, adică să pun în cuvinte ceea ce a însemnat pentru mine. Prin volumul Cristinei Drăghici am descoperit poezia ce mă înconjoară, respiră și trăiește lângă/în mine, poezia dedicată omului, nu ideii, cea care ,,spune povestea” fiecăruia dintre noi. Îmi este greu să recuperez acest volum în câteva rânduri, căci în el am regăsit atât de multe tipologii umane – de la copii inocenți, la bărbați barbari, sălbatici, autosuficienți, la secretara ce lucrează la stat, la mamele ce se află fără voia lor pe front și până la mamele noastre de acasă. Aș reuni toate aceste imagini sub semnul unei suferințe tăcute care, iată, prinde glas în poezie.
Eu îmi ajung mie,
dar până și tu ai izbucnit în râs,
un râs ciudat ca un zgomot de sticle sparte
Marea mea frică atunci când mă apropii de un volum de poezie sunt clișeele – în interpretările mele sau în versurile propriu-zise. Cristina Drăghici reușește să resemantizeze idei vehiculate (în media, dar nu numai) și să le concretizeze prin imagini ce vibrează chiar și după ce închizi volumul, fapt ce mi-a fost demonstrat la Zoon Poetikon, atunci când ne-am întâlnit cu poeta. M-a fascinat Mara, fetița în urma morții căreia rămân speranța și mângâierea prezenței ei, iar adevărul cu rădăcini în realitate din spatele poeziei ce vorbește despre ea mi-a rămas clar în minte și mi-a demonstrat că nu doar frumusețea este în ochii privitorului, ci și poezia. Poate că cel mai frumos mod de a trăi (chiar după moarte) este acela de a fi fost privit cu adevărat.
- Surâsul Caterinei, Carlo Vecce
Am observat, mai sus, că omul se conturează prin ochii privitorului. Caterina din romanul lui Carlo Vecce ne este prezentată prin intermediul a douăsprezece perspective diferite, care toate surprind o trăsătură constantă a tinerei cercheze devenite sclave și eliberate târziu: fericirea ei. Poate părea de-a dreptul straniu să numim fericirea o trăsătură, dar puterea de a fi blândă în pofida limitărilor și a suferințelor – ruperea de familie, sclavia, moartea singurei prietene, pierderea primului copil, imposibilitatea de a-l avea aproape pe cel de-al doilea – e sursa de lumină și de demnitate a Caterinei. Îmi este, de altfel, în continuare greu să o definesc, căci ea se află undeva între ipostaza de mamă, cea de fiică, de sclavă, de fetiță liberă sau chiar de iubită, dar cumva numele său reușește să le surprindă pe toate: ea rămâne cea neprihănită – deși Caterina e, paradoxal, un nume comun pentru sclavele din Tana rebotezate de stăpânii lor.
Poate partea care mi-a plăcut cel mai mult din romanul lui Carlo Vecce a fost ultimul capitol, aparținându-i autorului, capitol în care Caterina ne privește din umbră (după cum ne-a obișnuit), iar noi descoperim cum a fost ea cu adevărat transformată în poveste, cum i s-a „scris” viața. De la dovezile concrete (acte, documente), la cele deduse (precum anumite comportamente ale vremii) și, în final, la surâsul fetei de pe ultima pagină, suntem purtați prin îndoieli și printre imagini vii, dureroase, pentru ca, în final, să luăm o decizie: e hotărârea de a crede în ceea ce citim și în toate femeile-sclave ale secolului al XV-lea (și nu numai) ce poate nu au născut genii, dar au iubit, au suferit… au trăit.
- Dama cu camelii, Alexandre Dumas fiul
Eleganța mă fascinează poate în cea mai mare măsură la o femeie, căci ea presupune atât de multe alte trăsături: frumusețe, inteligență, cultură. Marguerite este un personaj ce m-a fermecat, al cărei parfum îl puteam parcă simți printre pagini și ale cărei reacții îmi erau mai clare decât ale mele. La fel de fermecat a fost și Armand, un bărbat înstărit ce se îndrăgostește nebunește de curtezana cu suflet nobil și vede în ea suferința adusă de stilul ei de viață. Marguerite este admirată pentru rafinamentul implacabil, dar există în societate numai în raport cu axa proiecțiilor masculine: ea este fie un obiect al plăcerii, fie o ficțiune romantică, intangibilă. Niciodată o ființă completă.
Cameliile sunt florile iubirii și ale frumuseții veșnice, singurele flori pe care Marguerite le acceptă și cele cu care Armand reușește să o cucerească. Femeia nu e niciodată artificială, iar eleganța ei devine un mod de a-și modela vulnerabilitatea și de a se manifesta într-o societate ce o limitează la realitatea erotică. Iubirea pentru Armand distruge un echilibru, dezvăluindu-i adevăratul suflet, cu toată intimitatea lui – care ar fi părut pierdută în ochii oricărui alt bărbat. Pentru mine, ea este imaginea feminității, căci concentrează în sine toate contradicțiile prin care femeia este definită, iubită, dar și condamnată în secolul al XIX-lea – contradicții care rămân, în fond, profund actuale. Mai mult, ea este o femeie a sacrificiului lucid care, deși a fost redusă la trup, rămâne în gând și, mai ales, în literatură (altfel povestea lui Marie Duplessis nu ar fi ajuns astăzi la noi) datorită dimensiunii ei interioare, eleganței și inteligenței ce, potrivit normelor sociale, nu reprezentau un motiv întemeiat pentru a-i ,,scuza” impuritatea și pentru a-i permite fericirea.
P.S. Nu aveam de gând ca acesta să devină un top oarecum tematic, dar mă bucur să remarc că anul meu a avut o constantă din punct de vedere al lecturilor și că, după ce am citit romanul lui Dumas la începutul lui 2025, m-am menținut pe aceeași linie, a feminității. Așa am deprins anul acesta blândețea – de la personaj la personaj – și mă gândesc că așa aș vrea să îl și închei, sub semnul acestei calități care, pentru mine, înseamnă și iertare, și fericire, și eleganță. E aceeași blândețe care, cred, mi-a impus un mod de a citi: iubind personajele.
Carlo Vecce dând autografe și continuînd dialogul cu elevii după Întâlnirea Alecart de la FILIT 2025.
Cristiana Georgescu: Înainte de a vorbi despre cărțile atât de provocatoare pe care le-am descoperit anul acesta, trebuie să mărturisesc că pentru mine 2025 a fost anul care a avut cele mai multe și neașteptate tonalități literare. E anul în care am descoperit mai mult ca oricând plăcerea de a scrie, de a analiza o carte bună, de a diseca și de a reasambla un text care (așa cum îmi place să spun) te ,,obligă“ să scotocești prin sertarele minții, printre idei și nuanțe. E anul în care proza și poezia contemporană s-au întâlnit și s-au împletit. Astfel, 2025 s-a transformat în anul în care am perceput un fel nou de a vedea frumusețea (mereu vegheată și de umbra care o însoțește), privită întotdeauna prin lentila vie și fascinantă a cărților ce mi-au oferit un real refugiu atunci când realitatea a devenit, uneori, prea îngustă.
- Ochii Monei, de Thomas Schlesser
Un roman splendid (descoperit din întâmplare în vacanța de vară pe site-ul Humanitas Fiction la categoria noi apariții), scris cu o forță narativă greu de imaginat, care îmbină atât de firesc arta și ficțiunea.
O carte ce spune povestea Monei, o fetiță de doar nouă ani care se confruntă cu un episod brusc de orbire. Evenimentul declanșează neliniște în familie, consultații medicale repetate și extrem de multe întrebări ce refuză să-și primească un răspuns cert. Cu toate acestea, doar bunicul ei Henry pare să intuiască metoda prin care își poate salva cu adevărat nepoata. Această metodă misterioasă, pe care o vom afla mai târziu, constă în descoperirea unei opere de artă din Muzeul Luvru, Orsay și Beaubourg, muzee pe care cei doi le vor străbate, miercuri de miercuri, în căutarea frumuseții. Printre cele cincizeci și două de capodopere, fiecare ascunzând o poveste care așteaptă să fie spusă, există o imagine emoționantă, rămasă lipită de memoria mea. E momentul în care Mona se desparte pentru totdeauna de colierul cu scoică primit de bunica ei chiar înainte să moară. O scenă ca o despărțire inevitabilă între realitatea în care nimeni nu era invitat să pătrundă, universul propriu și universul tuturor. Un fragment care ne arată că emoțiile și durerea circulă în noi ca într-o clepsidră: ele se întorc, se adună, se îngrămădesc, se sting, dar reapar mereu sub o altă formă.
- În zori ca după un sfârșit de lume, de Emanuel Guralivu
Un volum de poezie care cere să fie gândit și deopotrivă simțit cu aceeași intensitate cu care versurile te incită, te împresoară ca într-o pulsație violentă pentru a-ți lăsa din nou acea pauză dintre acte, tăcerea care vibrează între lumină și întuneric. E tipul acela de volum care te face să revii la el ori de câte ori ai ocazia. Sunt poeme care nu stau niciodată pe loc – asemenea timpului ce o ia la fugă când îți dorești să mai trăiești pentru câteva clipe acele momente liniștite cu tine, peste care se adaugă un soi de maturitate sinistră. Care te fac să îți pui întrebarea dacă nu am fost și eu măcar o dată în una dintre multiplele ipostaze ale omului din volum. Care îți arată că, de cele mai multe ori, ești ca într-un oraș înghițit de rapiță, dar tăieturile de pe petale fac adesea loc întunericului și singurătății inevitabile. Memoria a rămas ca un străin, deși floarea ei crudă în zori, a cărei lumină încearcă să își croiască un spațiu al amintirilor, ne semnalizează că avem de a face cu un cunoscut. Nu pot să aleg o singură imagine care mi-a plăcut, pentru că Emanuel Guralviu nu se rezumă niciodată la una de sine stătătoare, ci încercă să reconstruiască un ansamblu de stări, de clipe, de bucurii și de suferințe cărora omul le este dator să le găsească un loc bine meritat în conștiința lui. Așa că ideea cu care am rămas este că poetul creează o incursiune în propriile noastre gânduri, ca un ghid pe care toți îl știm, dar puțini reușesc să îi descifreze sensurile ascunse.
- Lupul de stepă, de Hermann Hesse
Un roman interesant, care se joacă mult cu realismul magic și cu așteptările, dorințele fiecărui cititor. O poveste cu care m-am întâlnit în vacanța de vară și chiar sunt încântată că am citit-o în acea perioadă, pentru că Hermann Hesse mi-a arătat încă o dată (prima oară a fost curiozitatea legată de destinul lui Siddhartha, personajul din romanul omonim) că romanele sale cer mereu un cititor răbdător, atent la fiecare detaliu și care nu trebuie să caute aproape deloc acțiune, ci semnificații și simbolistică. Cartea urmărește parcursul inițiatic al lui Harry Haller, numit și lupul de stepă, care de multe ori ne este înfățișat în ipostaza unei persoane neînțelese, un savant neadaptat lumii în care trăiește, un om de altfel foarte inteligent, dar pentru care prezentul devine cea mai superficială latură a ființei sale. Cititorul descoperă un monolog interior electrizant, din care se desprinde multă sinceritate, fragilitate și vulnerabilitate, dar și o subtilă formă de rezistență. Dacă ar fi să aleg o imagine care, din perspectiva mea, a redat cel mai bine toate aceste atitudini ale personajului, a fost momentul în care Harry intră în sfera Teatrului Magic. Acolo am simțit că Hesse armonizează, într-un mod subtil, prezentul cu trecutul. Harry nu mai e încărcat de vină, camerele teatrului își recapătă frumusețea a ceea ce a fost, iar tinerețea și idealurile de mult pierdute se reactivează, se suprapun din nou și intră în dialog. Forma prezentului se completează cu fondul, cu rezonanța trecutului.
Citește AICI, AICI și AICI primele trei episoade ale seriei „Ce mai citesc elevii de la Alecart azi”.
*Sara Vieru și Cristiana Georgescu, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul național Iași în clasa a XI-a, filo, respectiv în clasa a X-a, mate-info.
