Cărțile care ne fac oameni. TOP 3 volume citite în 2024 (IV)

Luiza SFÎCĂ*: Înainte de a vorbi despre lecturile care m-au ținut la suprafață în anul 2024, simt nevoia de a spune câte ceva despre această perioadă în sine, adolescența – unică pentru fiecare, deci și pentru ceea ce sunt acum eu. Adolescența și cărțile pe care reușim să le citim înseamnă apropierea de idei în care credem sau pe care ajungem să ni le însușim, nevoia de a explora abisul unor lumi și problematica pe care o ascund (și apoi o revelează) ele. La vârsta adolescenței, cărțile al căror glas ne pătrunde cu cea mai puternică pasiune vor fi cioburi dintr-o oglindă a experienței noastre, vor purta reflexii în care se coagulează reflecții asupra unei lumi mereu schimbătoare – cea în care trăim, cea pe care ne-o creăm în afara ficțiunii. Pentru mine, anul 2024 a fost un an al iubirii, în care am trăit mai profund, mai frumos și mai dureros decât oricând altcândva. Am simțit iubirea care m-a despicat și care m-a reîntregit, iubirea care deslușește o nouă voce a sufletului. A fost un an ce mi-a arătat că dragostea – prezentă sau doar visată, împlinită sau nu – dă naștere celor mai frumoase cuvinte. Astfel, nevoia de a mă descoperi din 2023 s-a transformat în nevoia de a mă reinventa, iar cea de a mă defini a adus căutarea acelor lucruri care m-ar putea îmbogăți. Cărțile pe care le-am ales sunt cele ce mi-au arătat anul acesta forța literaturii de a imagina și de a crea omul, puterea ei nu numai de a mă oferi înapoi mie însemi, ci de a-mi dărui ceva nou, care să mă îmbogățească.

Un om sfârșit, de Giovanni Papini

Dintr-o copilărie sălbatică și prea timpuriu introspectivă; dintr-o singurătate umilită, impusă de timiditate, de o fire aparte și de mizerie; (…) din nelămuritele năzuințe la o viață eroică, demnă, poetică, repede tăgăduite și nimicite de blestemata mediocritate a unei vieți înguste, provinciale, zgribulite și înjositoare, a apărut un pesimism disperat și închis în sine ca o fortăreață fără ferestre.

O introspecție spectaculoasă, autobiografică, a „copilăriei” – deși autorul susține că nu s-a simțit niciodată copil – și a valențelor gândurilor aproape desprinse de emoție care l-au creat pe Giovanni Papini, eseist italian, critic literar, poet, romancier și, din perspectiva mea după lectura cărții, filosof. Pătrunderea în lumea acestui roman și mai ales în mintea autorului lucid a fost, pentru mine, asemenea unei vizite într-un muzeu. A reprezentat un exponat, un obiect de analiză, cu care mi-a fost dificil să empatizez profund (personajul fiindu-mi antipatic), dar care m-a pus față în față cu un nou tip uman și cu un nou tip de cinism. M-a ajutat chiar să îmi descopăr atitudinea critică față de excesul acestui spirit cinic în viață. Vocea auctorială își croiește propria logică, propriul univers pe care încearcă apoi să îl subjuge, trecând prin etape tumultuoase ale vieții, de la convingerea că existența lui nu înseamnă nimic până la obsesia unei certitudini maniacale că se află în centrul – nu, de fapt, deasupra ei. Plictiseala, monotonia sunt contrastate de episoadele euforice, redate uneori emfatic, ale unei personalități complexe și turbulente. Romanul se încheie cu o întrebare la care autorul simte nevoia să răspundă și o face declarând că nu este încă un om sfârșit. Dacă, după ce m-ați ascultat, veți continua să credeți că sunt, într-adevăr, un om sfârșit, va trebui cel puțin să recunoașteți că sunt sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.

Lolita, de Vladimir Nabokov

Doamnelor și domnilor din juriu, cei mai mulți delicvenți sexuali tânjesc după o relație palpitantă, cu dulci suspine, o relație fizică, dar nu neapărat de împerechere, cu o copilă. Ei sunt anonimi, înstrăinați, inofensivi, inadecvați, pasivi și timizi și nu cer comunității decât să accepte comportamentul lor aberant, dar practic nevătămător. Nu suntem demoni ai sexului! Noi, gentlemeni nefericiți, blânzi, (…) destul de bine integrați social, astfel încât să ne controlăm impulsurile în prezența adulților – noi suntem gata să jertfim ani și ani de viață pentru șansa unică de a atinge o nimfetă.

Curiozitatea mea față de acest roman a venit întâmplător, ascultând versurile din ciclul nepublicat de poeme semnate de Paula Erizanu – cu care ne-am întâlnit la „Alecart. Zoon Poetikon” în timpul Filit-ului. Paula se folosește de personajul lui Nabokov pentru a pune în perspectivă tentativele de abuz (acum facilitate de internet și de rețelele de socializare) asupra persoanelor tinere, adeseori minore, vulnerabile. Romanul a avut un efect straniu, aproape înfricoșător asupra mea. Fiind scris din perspectiva lui Humbert Humbert, un bărbat care începe o relație obsesivă, defectuoasă și traumatică cu o copilă, dezgustul și vina pe care le-am simțit parcurgând „confesiunea” au apărut încetul cu încetul, amplificate cu fiecare literă, cu fiecare pagină, cu fiecare nouă mărturie înfricoșător de (în aparență) normală, care ar fi sugerat că Humbert Humbert este o persoană ca toate celelalte, una din sânge ca al meu și al tău, nedescoperită de nimeni în jocul său bolnav. Însă atunci când am conștientizat aceste sentimente, era deja prea târziu. Intriga se instaurase acaparator, iar stilul efervescent și pretențios al scrierii m-a captivat aproape obsesiv. Citeam în fiecare minut liber – nu îmi doresc să hiperbolizez experiența lecturii Lolitei –, dar sunt cât se poate de sinceră când spun că, prin tehnica narativă, stilul și experiențele tulburătoare, romanul m-a închis în colivia acțiunii imaginate de Nabokov, iar cheia de a scăpa s-a aflat chiar pe ultima pagină, în finalitatea impredictibilă a planului lui Humbert Humbert – atât de respingător încât nu puteam să nu revin asupra lui mai mult, și mai mult, și mai mult. Consider că valoarea romanului lui Nabokov stă în faptul că produce cititori foarte reactivi. Indiferent de vârstă, de gen sau de preferințe, oricine are răbdarea necesară să pătrundă în mintea lui Humbert Humbert și să se impregneze de atracția sa față de Dolores, infantilizată prin numele ce dă titlul cărții, va trăi emoții puternice, își va forma opinii vocale, își va revitaliza spiritul critic. Este un roman care te obligă să te apropii de el întâi din perspectivă etică, apoi emoțională și de abia la sfârșit analitică – o carte care sparge bariera dintre ceea ce este „permis” și lucrurile despre care „nu se vorbește”.

Un loc „întâi” bine-meritat: Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde

Every portrait that is painted with feeling is a portrait of the artist, not of the sitter. The sitter is merely the accident, the occasion. It is not he who is revealed by the painter; it is rather the painter who, on the coloured canvas, reveals himself. The reason I will not exhibit this picture is that I am afraid that I have shown in it the secret of my own soul.

E romanul care în 2024 m-a ajutat să mă redescopăr și să mă reinventez deopotrivă, cel despre care simt că a fost scris pentru mine, pentru suflete ca al meu, sensibile la tot ce înseamnă artă și frumusețe, suflete care amenință să cadă într-o reverie profundă în orice moment al vieții. O operă plină de teorii asupra artei, asupra muzei și a artistului, teorii ale păcatului și ale iubirii care, împreună, alcătuiesc un ansamblu spectaculos de perspective despre universul în sine și însemnătatea sa. Am decis să citesc romanul în original, sorbindu-i din plin esența, fără medierea unei traduceri (cu toate că vreau să-l parcurg și în română) și am simțit deodată că citesc prima mea carte bună, prima carte pentru care orice pauză în lectură a fost doar o întrerupere întâmplătoare, enervantă, în care număram minutele până când puteam reveni la ea. Intriga în sine a căzut, pentru mine, în umbra schimbului de replici și a ipotezelor, a descrierilor percutante, a termenilor preferați de autor – recurenți, însă nu repetitivi -, autor ce construiește nu atât o „poveste”, cât un stil distinctiv. Simt că această carte, rafinată și prețioasă, mi-a demonstrat puterea literaturii de a pune în dialog persoane din ere și din spații diferite, făcându-mă să mă simt mai puțin singură și a determinat în mine dorința de a scrie și de a crea. Cred că este cel mai important roman pe care l-am citit în 2024, fiindcă a reușit să mă readucă înapoi la mine și la lucrurile în care cred cel mai puternic.

AICI, AICI și AICI– alte volume recomandate de Luiza!

(*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Ioana POPA*: Intrarea în clasa a noua a fost ca o gură de aer proaspăt și am preluat toate sugestiile de lectură, permițându-mi întâlnirea cu o mulțime de cărți pe care abia așteptam să le citesc. Astfel, FILIT-ul anului 2024 m-a găsit dorindu-mi cu disperare romane bune, care să mă impresioneze, pe care să le recomand și pe care să le port cu mine mai departe.

1. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac

Pentru mine a fost cartea anului 2024 – o cartea de care aveam nevoie, care a stins arșița din mine ca o ploaie ușoară de vară. O carte-analgezic pe care orice adolescent ar trebui să o citească.
Aleksy este un artist ce se reconectează la trecutul său și astfel se vindecă prin pictură. La îndemnul psihiatrului, scrie un jurnal cu amintirile ultimei veri petrecute alături de mama sa, vara în care ea a murit. Romanul ne poartă, alături de Aleksy, în comuna liniștită din Franța, unde mama și-a iubit fiul și fiul și-a iertat mama. Apropierea celor doi e anevoioasă, căci la început ochii mamei erau o greșeală, iar mama însăși era cea mai urâtă femeie în ochii băiatului fiindcă nu a știut să-l iubească. Aleksy a acceptat vacanța ademenit de promisiunea unei mașini, dar a primit ceva mult mai valoros: o mama nemuritoare, doi ochi verzi care păreau muguri în așteptare” – iviți din iertarea băiatului, îndurerați de mușcătura unui cancer nerăbdător. Scriind jurnalul, Aleksy înfruntă regretele propriei vieți, iar ochii mamei înfloresc fără a se mai ofili vreodată – Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.

Nu fiul care nu se simțea iubit a fost motivul impactului romanului asupra mea, chiar dacă am empatizat și cu el, ci modul în care acesta își privea mama – o privire ce recuperează toată viața ei. O viață chinuită, în care nu a avut nimic bun care să nu-i fie luat, nimic care să o vrea doar pe ea, în afară de boala ce a făcut-o să realizeze că trebuie să îndrepte relația cu fiul ei, un fiu căruia i-a greșit, dar care a judecat-o prea aspru. Chiar dacă aflăm doar perspectiva lui Aleksy, sinceritatea mamei impusă de circumstanțele ultimei veri a dezvăluit durerea ce a făcut-o să uite de propriul fiu.

Mama lui Aleksy, mama cu ochi verzi, se regăsește în mama fiecăruia dintre noi, reprezentând condiția tuturor mamelor care sacrifică totul pentru familie și care ajung să fie hăituite tot de cei pentru care i-au iubit. Totodată, gândurile lui Aleksy există în fiecare – sunt gânduri ce judecă fiecare pas greșit al mamei, gânduri care cred în condiția ei nemuritoare și care dispar atunci când mamele își dezvăluie neputința de a mai rămâne aici.

2. Împăratul muștelor, de William Golding

Mi-a plăcut pentru că pune la îndoială – de fapt denunță lipsa de inocență a copiilor și pentru că arată că nevoile primare ale omului impun, la orice vârstă, mijloace inumane de autoapărare. Pentru a rezista vieții pe insulă, băieții naufragiați stabilesc reguli, aleg un conducător prin vot democratic și își împart sarcini. Sistemul construit de ei se destramă în momentul în care apare fiara – cea care i-a făcut să-și piardă umanitatea, să se războiască între ei, să uite de scopul comun, evadarea, și să depășească limitele jocului pe care credeau că îl controlează. Fiara este chiar frica de ei înșiși, frica de moarte, de captivitate, de necunoscut. Știu că nu-i nicio fiara, dar mai știu că există și frică… Dacă nu cumva ne speriem de oameni. Acaparați de spaimă, copiii se împart în două tabere, cea a rațiunii, a lui Ralph, și tabăra autocrației, condusă de Jack. Chiar dacă nevoia de supraviețuire devine din ce în ce mai împovărătoare și grupul lui Jack se mărește, Ralph și Piggy nu renunță la valorile lor, simbolizate de cochilia pe care Piggy o invocă constant. Cochilia înseamnă dreptul fiecăruia de a lua cuvântul și de a-și exprima opinia, iar în momentul când este strivită, tabăra democrației piere, Ralph devenind prada vânătorilor.

Romanul poate constitui o imagine a luptei dintre regimurile politice, însă eu am rămas fascinată de felul cum frica (de necunoscut, de moarte), principalul instinct natural al omului, pervertește inocența și educația. În lipsa autorității, copiii devin prizonierii unui joc căruia îi pierd hățurile și ajung să distrugă insula și să se vâneze între ei – să devină animale. Moartea lui Piggy reprezintă desprinderea de orice urmă a rațiunii, decredibilizându-l pe Ralph în ochii celorlalți și transformându-l în singurul impediment rămas în extirparea umanității sufletelor prezente pe insulă. Observând lupta dintre reperele umane/culturale și supraviețuire, dintre speranța salvării și siguranța grupului, dintre ascultarea propriilor credințe și supunere, nu poți să nu te întrebi: oare noi pe cine am fi ales – pe Ralph sau pe Jack?

3. Aproape înțeleasa fericire, de Casandra Ioan

Țin să menționez aici acest volum de poezii care mi-a atras atenția și care a marcat pentru mine sfârșitul acestui an. Un volum pe care l-aș numi „carte de fete”, Aproape înțeleasa fericire transmite că suntem cu adevărat fericiți, chiar dacă nu putem înțelege și nu putem simți mereu asta. Versurile cu caracter confesiv sunt o oglindire a gândurilor mele, a gândurilor oricui a iubit, a uitat, a evocat și s-a îndoit de sine. A tuturor celor ce rumegă amintiri și care analizează cuvinte ce stau toate chibzuind pe fundul inimii, zaț rămas într-o ceașcă de cafea, cuvinte care se mai rostesc o vreme prin ochi, prin obraji, prin zâmbete, căci de rostit nu mai vrem să le rostim, pe care le scriem mai ferm și mai subțire cu cerneală dizolvată cu lacrimi, proces necesar pentru ieșirea din marasmă. Marasmul este incapacitatea noastră de a înțelege pe deplin fericirea sau poate acea urmă de îndoială care ne confirmă că suntem cu adevărat fericiți, căci, dacă n-am fi, n-am avea de ce să ne îndoim. Marasmul există în ciuda zilelor minunate și a strugurilor roșii ce le împodobesc – zile în care reușim să găsim rușinea de-a fi ultimul și cel mai nebăgat în seamă. Îndoiala, la rândul ei, e alcătuită din bulinele negre ce fac inima să arate ca o buburuză care abia deprinde zborul. Totuși, sufletul este un caleidoscop care simte intens fiecare emoție și care dă sens fiecărui gest, care acționează cu blândețe și bunătate, cu galben și stacojiu și miros dulce de vanilie și scorțișoară.

Casandra Ioan, prin poeziile din acest volum, ne arată ce înseamnă cu adevărat fericirea. Fericirea este viața fiecăruia, exact așa cum este, chiar dacă noi trudim pentru a ne lepăda de tot ce e rău, încercând să colorăm bulinele negre ale inimii noastre ce seamănă cu buburuza care abia învață zborul. Frumusețea se transpune prin autenticitate și iubire, prin a nu putea uita, prin nevoia de a rămâne agățat de trecut măcar atât de puțin cât e frunza uscată agățată de ramură, numai pentru a nu te elibera complet. Prin frumusețea ce e abundentă în fiecare dintre noi, oricât ai fi de deznădăjduit, nu poți rămâne în pagubă.

Îmi dau seama că volumele ce m-au impresionat, în special la sfârșitul anului 2024, surprind, din diferite ipostaze, maturizarea și emoțiile puternice care marchează adolescenții. Ele sunt cărți care m-au ajutat să mă privesc „din afară”, rămânând în același timp, în mine însămi.