Top 3 X 2. Cum poți supraviețui unui an obositor prin literatură

Ecaterina Grosu:

 Într-o lume prea grăbită, prea pierdută și poate prea bolnavă, doar literatura și hrănirea constantă cu ea ne mențin sufletele vii. În timp ce Radu Vancu spunea: „Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există”, eu aș adăuga, la rândul meu, că lectura m-a ajutat să ies „vie” din povestea anului 2021. Să fie cititul un joc ce ne ține în viață? Nu știu dacă e valabil pentru toți. Cert este însă că datorită cărților parcurse în acest an am descoperit noi lumi, am învățat noi lecții și am devenit mai puternică. Ceea ce mi-a confirmat, încă o dată, că un suflet obosit se poate salva doar prin literatură. Iată cărțile care mi-au marcat anul 2021 și care pentru mine au fost ca o invitație din nou la viață.

Prevestirea, de Ioana Pârvulescu: o carte care îți propune o călătorie în care binele și răul, adevărul și misterul, tații și fii, cuvintele și tăcerea se contopesc până devin un întreg, o singură identitate. Prevestirea e mai mult decât rezultatul imaginației și reconstituirii unui fragment din Vechiul Testament, e, de fapt, povestea care schimbă oameni, e povestea care te umple și te scurge de viață simultan. Este „istoria” lui Iona, cel căruia Dumnezeu i-a încredințat misiunea de a prezice prăbușirea uneia dintre cele mai puternice cetăți din lume, Ninive, dar e și povestea noastră, a fiecăruia dintre noi, care mergem latent spre o prăbușire ce nu necesită prevestire. Cartea păstrează vie în adâncul său acea poveste ce a supraviețuit uitării, fiind rezultatul incontestabil al puterii vocilor care au dus-o mai departe din generație în generație împreună cu inelul de safir al Estherei, fiica lui Iona, prima povestitoare prin care istorisirea a devenit nemuritoare. Așa, cu povestea întărită, spusă mereu de câte două ori, din fiică-n fiică, știm sigur că strămoșul nostru, Iona, nu va fi uitat. Ioana Pârvulescu vine cu o scriere apocaliptică nu doar pentru cea mai glorioasă dintre cetăți, Ninive, ci și pentru cea mai de seamă ființă, omul. De fapt, cartea sugerează că ecoul apocalipsei sufletului vine din ignoranța pe care omul o manifestă față de Tatăl Suprem, împreună cu răutatea și cruzimea ce-l roade din interior, golindu-l de spirit și de viață. Prevestirea e autodistrugere, e (re)înviere, e tăcere, e speranță, e și începutul, dar și sfârșitul. Printre paginile ei am înțeles că, deși trăim, alergăm, visăm și sperăm, în esență nu suntem, fără iubire și fără Dumnezeu, altceva decât niște suflete moarte. În final, doar povestea lui Iona și povestea noastră, a fiecăruia, sunt cele care rămân, care ne mai pot salva. Și tot povestea este cea care va fi „vizitată” adesea, ca un loc de veci foarte iubit, ca un loc de refugiu al sufletului obosit.

Căutând-o pe Alaska, de John Green: un roman uimitor, care pune la îndoială sensul vieții și ce se întâmplă cu noi după aceasta. O carte despre un băiat simplu, Miles, care nu este foarte popular printre colegii săi și preferă să citească biografii ale personalităților decât cărțile pe care acestea le-au scris și să memoreze frazele lor de sinucidere (un hobby ciudat, la prima vedere, dar care ascunde ceva în el). Miles  pleacă la școala internat Culver Creek în căutarea a ceea ce Rabelais numea „Marele Necunoscut”. Acest Necunoscut se dovedește mai tulburător decât şi-ar fi imaginat vreodată, deoarece, în noul său cerc de prieteni, îşi face aparița seducătoarea Alaska Young. Inteligentă, amuzantă, imprevizibilă, Alaska îl atrage într-o lume misterioasă de lumini şi umbre, ce stă sub semnul ultimelor cuvinte ale lui Simón Bolívar, faimosul general imortalizat de Gabriel García Márquez: „Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?”. De-a lungul romanului se construiește o poveste de dragoste, prietenie, devotament, încredere, bucurie, durere, indiferență și sprijin. E o poveste despre viață și moarte, o poveste în spatele căreia se ascund adevăruri profunde și complexe, adevăruri după care adolescenții din roman sunt într-o permanentă căutare. Ei tatonează aceste adevăruri, punându-și întrebări eterne despre valoarea vieții, nebunia morții, imposibilitatea despărțirii, sinceritatea iubirii și neliniștea singurătății. Fiind într-o permanentă căutare, parcurg un proces de maturizare, iar personajele, descrise inițial ca niște tineri lipsiți de griji, ajung să fie prinși într-o furtună de sentimente precum vină, regret, disperare, furie, teamă și singurătate, încercând să se regăsească pe ei înșiși, dar și să descopere ceea ce s-a întâmplat în realitate. În procesul maturizării, le-am simțit disperarea și furia pe care o resimt față de lumea în care trăiesc, față de tot, față de sine, dar, mai ales, am simțit necesitatea lor de a (re)construi lumea ca pe un puzzle. Pentru că aceasta era singura soluție pentru ei de a merge mai departe, de a nu rămâne prinși în trecut, pentru ca singurătatea și fantomele trecutului să nu-i bântuie permanent. Căutând-o pe Alaska este o carte ce prezintă mai mult decât un simplu proces de maturizare al unor adolescenți. Aș îndrăzni să spun că este un test de viață ce își lasă amprenta asupra personajelor și, implicit, asupra noastră. Căci această poveste este despre un labirint în care rătăcim cu toții, despre alegerile pe care trebuie să le facem și despre cum vom ieși, eventual, din el.

 Fragil, de Simona Goșu e o carte ce se constituie dintr-un aliaj de povestiri vibrante ale unor copii prin ochii cărora se derulează, ca pe o casetă veche într-o sală de cinematograf, viața obscură a maturilor. Un microcosmos trist în care lumea adulților – superficială, ipocrită și egoistă – determină pierderea înceată (dar sigură) a unei lumi pure, nevinovate și ludice: copilăria. Mereu preocupați de grijile cotidiene, mereu plecați, mereu distanți, părinții sapă năvalnic în sufletele copiilor niște goluri fără plăcere, fără timp de aprofundare și de înțelegere. Rămân coșmarul și imaginea unei lumi care își pierde latent din inocență, o lume care nu mai păstrează nimic ideal sau viu. Fiecare povestire îți taie respirația, dezvăluind evenimente importante din viețile noastre fără a face nimic altceva decât să descrie niște momente mici la prima vedere, cum sunt întâlnirile planificate cu unul dintre părinți, minutele lungi din holurile blocului în care jocurile cu copiii devin o evadare, despărțirile de persoanele dragi sau acele clipe de singurătate din trafic în care la radio se aude că e bine să dormim mereu cu cineva drag, că așa ne vine somnul mai repede și nu vom suferi de depresie. Toate aceste frânturi se încadrează într-un firesc seducător, care claustrează întreaga vitalitate a unor ființe extenuate de o existență definită prin prezența unor părinți obosiți, prin situații de instabilitate și singurătate, în care neputința de a se adapta determină o stare de urgență sufletească. Narațiunile Simonei Goșu tratează cele mai importante aspecte ale mediului cotidian: relațiile cu familia și relațiile de cuplu, cu accent pe conflict,  prin alterarea treptată a iubirii dintre părinți rezultând acele familii monoparentale, depășite de situație, în care copiii sunt marginalizați și lăsați în brațele unui destin hazardat. În acest context, cel mai mult am simțit la personajele din volum o nevoie permanentă de comunicare. De multe ori am avut impresia că glasul copiilor din povestirile Simonei Goșu se pierdea în gol, că vorbele lor se izbeau de un paravan dur, de o barieră existentă în relația părinte-copil. Cu fiecare pagină, am simțit cum fragilitatea umană este expusă, asumată, analizată, resimțită și claustrofobică. Fiind scrisă cu un suflu viu, cartea Simonei Goșu adună în sine toată puritatea acestei lumi – o lume constituită din emoții, fragmente de clipă, străfulgerări de gând, lacrimi, sunete, mirosuri și palpări. Totusi, această fragilitate ne determină să devenim mai puternici și să încercăm să privim lumea prin ochii copiilor crezând cu tărie în puritatea și în forța lor.

(*Ecaterina Grosu, redactor Alecart, este elevă în clasa a 12-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)

Marius Galan:

Nu am citit mult anul trecut. Am recitit (greu) Ulisse. De James Joyce. Am citit din Mintea moralistă de Jonathan Haidt. Elefantul și călărețul. Dar cred că Emil mă întreba de literatură. I-am zis când m-a sunat, 3 cărți?, atâtea am citit de tot. Nu era adevărat. Probabil că au fost vreo zece. Prea puțin. Nu am făcut nimic atât de important încât sa justifice lipsa de lectura. Dar prea multă introducere.

Absolut aleatoriu.

Berta Isla de Javier Marias. Nu știu de ce, dar domnul ăsta, cumva ignorat în arealul mioritic, mă atinge într-un fel estetico-erotico-stilistic. Povestea e, prin premise, incitantă. Fiul unui diplomat englez și al unei profesoare spaniole, născut la Madrid, căsătorit devreme cu o tânără madrilenă (visul erotic al unei mulțimi de tineri al căror interes erotic nici măcar nu-l conștientiza, dar care se visa Berta Isla de Nevinson, numele soțului), absolvent de Oxford,  este prins într-o poveste de spionaj care constituie fundalul exotic și consistent al unui roman în care așteptarea celei care dă titlul operei e mai densă decât desfășurarea de fapte extrem de vie din viața celui mai degrabă absent,  apoi dispărut, mereu așteptat și… iubit.

Bărbatul cu haină roșie de Julian Barnes, o incursiune incitantă în istoria dandysmului, prilejuită de cariera profesională și socială formidabilă a unui medic ginecolog – subiect al celebrului tablou Doctorul Pozzi acasă, semnat de John Singer Sargent – prieten cu Robert de Montesquiou, identificat pe nedrept cu personajul literar Des Esseintes al lui Huysmans, din controversatul roman A Rebours, al cărui destin se împletește cumva natural cu cel al aristrocrației franceze de la sfârșitul secolului XIX, cu scriitori ca Henry James, Marcel Proust, Andre Gide și Edmont de Goncourt, pictori ca  Whistler și Degas, compozitori ca Wagner, Prokofiev și Stravinski și actori ca Sarah Bernhardt.

Daniel Stein, traducător, de Ludmila Ulițkaia. E la fel de emoționant ca vizita la Casa Anne Frank din Amsterdam. Doar că povestea lui Dieter Stein începe în estul Europei și se continuă pe pământul sfânt, timp de decenii. Ar putea fi despre rătăcirea noastră, a contemporanilor proceduriști, care uităm puterea ziditoare a faptelor bune. Sau despre Holocaust sau despre cum ființa umană e capabilă de atrocități inimaginabile sau de fapte de neașteptată generozitate. Sau despre supraviețuire. Ar putea fi o carte despre evrei, despre geografia biblică, despre creștini de diferite confesiuni, despre credință, despre soți, despre mame și fiice. Sau despre toate cele de mai sus și despre iubire.

Atât s-a putut.

 (*Marius Galan, membru în Colegiul de Onoare Alecart, este judecător la Curtea de Apel Suceava.)

Foto: Diana Iabrașu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!