trupul meu în vreme de război / se transformă în fabrică de gloanțe
Andrei TĂTĂRUȘANU*:
- Specii, Cristian Fulaș
Romanul lui Cristian Fulaș este de o putere dezarmantă prin construcția uneori tulburător de precisă a personajelor și prin felul în care reflectă, fără a edulcora, fără să se sprijine în voalări, fără să se ferească, răul brut și brutal și ipostazele lui diverse (scena de la început, conflictul dintre Victor și Gelu / reiterarea și deznodământul ei la finalul romanului). Speciile, tipologii, oricât de mult ne repugnă, umane, apropiate, iar unele cât se poate de proprii, sunt privite din interiorul lumii lor; la fel, realitatea imediată a haosului, a absurdului, a imposturii, într-un angrenaj ce pare să fie, și este, autonom și impasibil, dirijat de acest Rău. Un roman necesar, mai presus de metehnele politice, sociale pe care le explorează, despre o substanță (iarăși, umană) cenușie, virulentă și despre necesitatea de a respira la suprafața ei.
- cum reușești, viața mea, Dan Sociu
Un volum de poezie care pendulează de la tulburător la aparent-sprinten, un spectacol al trăirilor intense, subînțelese, uneori ferite, alteori izbitoare, expuse, așezate pe masă, descompuse, analizate, cântărite cu nădejdea alinării sau măcar apropierii.
Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate / cînd a făcut cacaua cu lapte / și pîinea cu unt și cu sare. / A căzut în visare / și s-au furișat pe lume frigul la picioare / și celelalte.
Oscilarea oarecum contrastantă se „clarifică” odată cu ultimele două părți ale volumului, Regele David bătrîn și Huruiala, unde umbra imaginii materne (veridică sau mi(s)tică), mai întâi sugerată, e acum conturată și vizibilă, iar lumina semi-jucăușă prezentă în poemele anterioare își relevă esența mai rece și mai goală, scopul lor de a încerca să reasambleze o copilărie a sufletului și a amintirilor. Din toate, se ridică doar o întrebare plimbându-se prin acest culoar umbros mamă-fiu-lume, cum reușești / viața mea / să prinzi aripe / cînd credeam că nu se mai putea.
- Anul tigrului de apă, Ligia Keșișian
nu știu cum te numești acum dar călărește caii sălbatici / îneacă păpușile / și iartă-le / când vei descoperi adevărul în sfârșit
În astfel de păpuși ale trecutului, prezentului și viitorului, trăiesc poemele din Anul tigrului de apă, compuse și cusute atent din frici și așteptări, lupte și refugii spulberate, dureri repetate, memorate și cunoscute, altele străine. Impetuoasă, nevoia de schimbare se manifestă prin consemnare, recuperare, recunoașterea unor neliniști vechi în cele noi, curajul ca de data asta să vezi și, mai departe, să dai cuvintelor puterea pe care ai îngropat-o. Tigrul care după ce sfâșie, toarce ca un pui de pisică, putere nestăvilită și nevoia de a te aciua, toate conținute în același loc, sub semnul temerilor și al evacuării sufletului dintre ele, înghițite, dizolvate de iertare, în numele acelui Ceva pentru care merită să te stingi sau să arzi în continuare, după cum îți cer vremurile.
trupul meu în vreme de război / se transformă în fabrică de gloanțe / te întorci spre mine / privește nu va rămîne nimic / uneori vei auzi muzica.
(*Andrei Tătărușanu este elev în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Cristian Fulaș, la Întâlnirea Alecart la FILIT, 2023
lăsând să i se vadă cu totul carnea de sub suflet și sinceritatea inscripționată pe acesta.
Maria ROȘCA:
- Un roman natural, Gheorghi Gospodinov
În aparență o carte despre nimic, așa cum a visat și Flaubert să scrie, romanul lui Gospodinov este o broderie țesută din ironie, poezie, vulnerabilitate și sinceritate, ce dă naștere unei mașinării de povești și gânduri inedite care mi-au rămas înfiletate în minte încă de când le-am descoperit pentru prima dată. Jocul romanului natural începe cu povestea simplă, dar percutantă: într-o zi, după serviciu, un bărbat ajunge acasă și află că soția sa este însărcinată, cu toate că tatăl nu este el. Romanul se transformă, astfel, într-o succesiune de reflexii ale naratorului, ilustrate cu cinism din spatele unor ochi care privesc cu adevărat lumea. Bărbatul vorbește despre începuturile pe care nu ni le amintim, despre cireșul în care se ascunde copilul sub ipostaza unui Buddha bulgar, despre pisici și pansamentul pe care acestea îl creează între două persoane, despre incapacitatea omului de a lua cu el vise din timpul somnului, despre musca și biblia ei, despre ritualul WC-ului și spațiul de o sinceritate absolută al acestuia și în final despre sfârșituri și frica omului față de inexistența lor.
- Toate zborurile au fost anulate, Adrian Diniș
În această antologie a poemelor scrise în ultimii ani de viață ai lui Adrian Diniș, iubirea și frumusețea poeziei pulsează în fiecare cuvânt ca o inimă ce și-a uitat venele deschise. Frumusețea autentică a volumului este dată de frânturile unui suflet ce tânjește după dragostea celor din jur, frânturi prin care oricine poate privi către propria existență, frânturi care îți invadează intimitatea amintirilor și te fac să privești către terenul de fotbal al copilăriei, către mama ce cândva a fost frumoasă ca o zână, către momentele în care suni pe cineva să îți destăinui iubirea înainte de a te pierde pe tine, către zilele lumii reale trăite la școală, în prima bancă, atunci când toată lumea se așteaptă să cunoști totul, și către micile adevăruri nerostite care te învață că în toate există frumusețe, chiar și în imaginea boschetarului ce și-a scăpat berea. Astfel, prin imaginile emoționante și versurile percutante, Adrian Diniș a reușit să ofere salvare poeziei și vieții pe care el nu a trăit-o până la capăt, lăsând să i se vadă cu totul carnea de sub suflet și sinceritatea inscripționată pe acesta.
- Knulp, Hermann Hesse
Singura frică pe care am descoperit-o până acum în literatură o reprezintă frica de a te regăsi într-un personaj modelat din imperfecțiuni și dureri imposibil de rezolvat – omul din subterană al lui Dostoievski, Meursault-ul lui Camus sau lupul de stepă al lui Hesse. Un astfel de personaj care m-a speriat prin apropierea pe care am simțit-o față de trăirile sale este și Knulp, hoinarul al cărui suflet s-a dus de râpă la vârsta de paisprezece ani, când a pierdut cu totul iubirea. În nuvela lui Hesse sunt prezentate fragmente din viața incompletă a lui Knulp care, trecând prin etapele de reîmplinire: îndrăgostirea de Barbara, frica și neliniștea de a prinde rădăcini sau reîntâlnirea cu prietenii ce l-au ajutat de-a lungul vieții, ajunge la finalul existenței sale să aibă o singură dorință arzătoare: aceea de a se întoarce acasă, în locul unde s-a pierdut pe sine și și-a răspândit inima pe o sută de căi diferite. Astfel, tratatul valoros al acestui hoinar mi-a oferit o lecție importantă atât despre mine, cât și despre literatură, dezvăluindu-mi secrete despre sufletele ce se aseamănă unor flori ce niciodată nu se pot amesteca, despre frumusețea totului pe care o poți surprinde dacă știi să privești la ceasul potrivit și, în final, despre importanța de a te întoarce la originile tale, indiferent de locurile pe care le-ai văzut și de experiențele prin care ai trecut. Mai mult decât atât, Knulp de Hermann Hesse mi-a dezvăluit cât de frumoase pot fi vulnerabilitățile fricii și cât de mult poți lua din acestea, întrucât sufletul nostru este făcut să se sperie de frumusețea adevărată și de reflexia sa în cei care îi aduc aminte de propriile rădăcini și imperfecțiuni.
(*Maria Roșca este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași)
Moartea trece repede când lumea se încăpățânează să continue să se învârtă
Iustin ROBU:
1.La Caracas va fi mereu noapte – Karina Sainz Borgo
Teroare, dar mai înainte de teroare se situează frica și panica indusă de conducători. Acestea duc la cruzime, la lupte și reușesc să împingă tot poporul venezuelean pe străzile Caracasului. De ce? Unii nici nu știu. Omul este forțat să uite să treacă mai departe, este programat să se gândească doar la mâncare și la bani. Asta o face pe Adelaida, protagonista romanului, dar și pe alții să nu mai creadă în nimeni, să omoare, să rănească, să facă totul pentru libertate, putere sau pentru a obține strictul necesar. Ei devin supușii protestelor și conflictului armat, neștiind în ce tabără se situează. Moartea devine o rutină, este prezentă pe toate străzile, la colțurile blocurilor, iar viața își pierde adevăratul sens, se bazează doar pe instinctele animalice, anulând orice speranță. Nici măcar un ou încălzit în palme de Adelaida când era mică nu a mai putut da vreo formă de viață (Eu țineam în palme oul mic și plăpând. Îl țineam între palme cu speranța că din el avea să iasă o ființă vie. (…) Albușul s-a împrăștiat peste pardoseala de granit. În gălbenuș, am zărit un punctuleț roșu, puțina viață pe care i-o insuflasem cu mâinile mele, incapabile să aprindă vreun suflu.) Orice statură ar avea, fiecare luptător moare, devenind victima propriilor idei individualiste. Din acest cerc vicios nu se mai poate reveni niciodată la o zi senină, fiindcă totul se trece cu vederea și se repetă la nesfârșit. Adelaida își pierde mama, mulți prieteni și vecini, dar până la urmă reușește să evadeze din infern, renunțând la propria identitate în schimbul uneia ce a aparținut unei vecine care a murit.
Mi-a plăcut felul în care este construită acțiunea cărții și m-a impresionat modul prin care se prezintă ideea că este imposibil a capta măcar o „rază” de libertate într-un stat autoritar, iar, dacă mai există vreo cale de ieșire, aceea este doar fraudând, furând, cedând identitatea ta.
2. Acasă, departe – Adrian G. Romila
Peste mări și țări, visuri și obiective se întind toate cele trei capitole ale cărții care îl poartă pe personajul Adrian Romila în călătoria lui de a descoperi și de a înțelege ce înseamnă „acasă”. Un loc sărac la marginea Levantului, uitat de Occident, un loc al copilăriei, un spațiu al exilului sau poate chiar bordul unei simple corăbii. Însă, pe mine m-a impresionat în cea mai mare măsură primul „capitol”, unde Adrian Romila capătă ipostaza unui tânăr sublocotenent în garnizoana marinei din Brest. El revine în Valahia chemat de tatăl lui, Giorgio Romila, pentru a fi trimis într-o călătorie importantă pe mare până la Constantinopol ca să stabilească soarta unirii Valahiei cu Moldova, dar, totodată, și soarta întregii Europe (Nu numai pentru mine, băiete, faci asta, nici numai pentru ţara asta mică și neajutorată, ci pentru pacea întregii Europe, până la urmă… Europa depinde şi de ce-i între Carpaţi, şi de ce-i la Dunăre, și de ce-i în Balcani. Tu, Adria, în Franţa te simți bine când țara ta e-n robie? Nu cumva românii sunt singurii urmași ai Romei supuși de străini de-atâta vreme?… Odată și-odată trebuie ca cineva de aici să pună început bun unei lupte care să… tot greul Europei e la Dunărea de jos, băiete, aci e poarta lumii civilizate…). La cârma „Mariței”, corabia românească construită pe șantierul de la Giurgiu, Adrian Romila pornește alături de echipaj într-o aventură grea, prin locuri stranii, unde pericolul pândește la tot pasul. O călătorie începută ca o datorie față de familie și de țară, care îi aduce sfârșitul, fiind înghițit de apele Mării Negre.
O carte plină de aventuri, care îmi aduce cu bucurie aminte de romanul lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus!. O carte plină de visuri mărețe ale unei vechi națiuni, dar și ale unui simplu om exilat pe corabia „Marița”, în portul Constanța sau alături de poetul Ovidiu – avataruri ale aceleiași, dar niciodată aceleiași dorințe de a evada din capcana realității.
3.Ora cinci și șapte minute – Dumitru Crudu
Când Bespoșceadnîi ne-a înșiruit într-o linie dreaptă în fața tancurilor și ne-a spus că suntem în Ucraina am rămas praf. În Ucraina? Cum și de ce? Ca să luptăm împotriva ucrainenilor? Dar de ce să luptăm împotriva ucrainenilor, când eu nu vreau să lupt împotriva nimănui?
Mi-e greu să văd că ororile descrise în această carte sunt încă prezente chiar în Ucraina, aproape de noi. Cartea lui Dumitru Crudu îl pune pe Alexandru, un profesor de istorie din satul Flutura, în ipostaza celui care este supus să vadă cum se ucide, cum se moare, cum se torturează deținuții în închisoarea de la Tiraspol, cum arată dezumanizarea. Ne este prezentată o față cruntă a Republicii Moldova, unde nici măcar fotbalul, pasiunea lui Alexandru din copilărie, nu mai este ferit de moarte. Toți oamenii simpli, care nu dețin puterea, sunt constrânși a alege, ei sunt învățați să omoare – și viețile, dar și inocența acelei lumi. Trebuie să nu mai existe nicăieri milă – așa arată dezideratul lor. Chiar dacă nu vrei, chiar dacă nu dorești, trebuie să lupți. Ce poți face? Probabil poți să te așezi și să plângi, dar atunci sigur trupul tău va fi ucis. Sau poți să accepți să te aliniezi cu ceilalți soldați, să tragi cu arma, însă sufletul se va face țăndări și va fi ucis cu timpul. Ce poți opune? O fărâmă de bunătate, un strop de speranță. Volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu este o carte pe care o consider pe cât de cutremurătoare, pe atât de necesară.
(*Iustin Robu este elev în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași)
Întâlnire Alecart cu Adrian G. Romila, 2023
