2024 a fost un an al reîntoarcerii la matca poeziei, plin de descoperiri și de redescoperiri, atât personale, cât și literare. Cărțile de poezie și-au lăsat semnificativ amprenta, fie că a fost prin ceva mărunt, cum ar fi un vers, un sentiment, o interogație, fie că a fost o scenă întreagă, o emoție complexă. Multe dintre cărțile citite anul acesta au fost un prilej de revizitare, întrucât au reapărut în prim-plan subiecte pe care le consideram deja aprofundate. Ritualul de a le răsfoi din nou și de a le reînvia le-a adus mai aproape de ceea ce deja acumulasem. Prima oară când citeam volumele de poezie mă gândeam că rămân cu părerile și teoriile de atunci (deși preconizam că poate am să mă contrazic la un moment dat) și așa a și fost. De la începutul anului și până acum, poezia a traversat multe etape – și în cărți, dar și în ceea ce încercam să scriu. Să revii la tine, din când în când, fără să te simți obligat, ci să percepi acest proces ca pe o necesitate, o reconectare fundamentală, de cele mai multe ori îmbunătățește ceea ce face ca acest corp să se miște sănătos.
Au fost zbuciumări, au fost și reușite, dar cel mai important e că au fost oameni în jur care au continuat să fie prezenți, chiar și cu tot ce i-ar fi putut trage în jos, să facă astfel încât lumea să se miște natural. Poezia a reușit să ne aducă într-un loc comun, unde suntem cu toții suma unei trăiri. Scrisul a păstrat memoria, așa cum e ea, neîmblânzită și străină uneori, dar până la urmă asta e evoluția, nu e tot timpul bine programată, dar ceva țese în noi.
Aceste amintiri cheie au fost accentuate de ceea ce am întâlnit și am reținut de la evenimente precum Poezia e la Bistrița, FILIT sau obișnuitele întâlniri Alecart, care au punctat ce era actual și important.
Cărțile de poezie cu care am rămas lângă mine, într-o ordine aleatorie, sunt:
- Bogdan-Alexandru Stănescu – Adorabilii etrusci
Privirea ridicată spre cerul tot mai închis, tot mai rotund, tăiat câteodată de țâșnirea unui pește alb. Aici e vara lui 2015, e tehno din anii ’90, e toamna lui 2020 sau e lumea înainte de ’89. Recunosc că, deși acum am trecut prin mai multe vizite asupra universului lui Bogdan-Alexandru Stănescu, vizite prolifice prin care am asistat la momente din mai multe vieți străine, momente care păreau petrecute nu cu mult timp în urmă sau perioade asemănătoare unui vis, prima oară când luasem volumul nu m-am apropiat instantaneu de el. A fost treptat și poate că asta a făcut întâlnirea mult mai autentică. Un fel de ploaie prevestită, o clipă de tandrețe înainte de mutările noastre chinuite.
Răsfoiești și te întâlnești cu băiatul acela din lac, de acum 5 ori 5 plus 5 ani, cu tânărul cu părul alb, care e trecut prin război sau cu bărbatul murdar, cu părul dat pe spate/ (…)/ cu o țigară-n gură – tihnit, aici se refugiază mizeria. Regăsești o frică de spații închise, rămâi cu viziunea că dincolo de coșciug există și o cale de evadare, dar tunelul ăsta nu duce decât spre o fundătură.
Te întorci la zona sigură, familiară, după 89 tot numeri, 87, 86, 85, te întorci la femeia de 40 de ani, la fantoma unui tip solid, e un glitch, și apoi 90. Resimți cele întâmplate ca pe o invazie de gândaci, mii, milioane de/ ființe stacojii se repezeau care-ncotro când/ aprindeam lumina. Aici totul e o simulare, testează, intră și alege ce vrei să visezi la noapte, nu uita că poți epuiza amintirea acestui craniu de 40 de ani cu ușurință. Mai ai timp să întorci capul doar spre pisicile care dorm în zona pervazului din bucătărie, auzi râsete, discuții casnice. Pornești televizorul din timp, nu e nimic nou de văzut, aștepți să adormi, dar știi deja că „somnul care nu vine/ niciodată nu vine,/ nici nu-l mai aștepți”.
Lângă noi, cei rămași, se usucă/ toți zeii care păreau eterni, iar pe zi ce trece/ mai puternică senzația că nu mai rețin nimic/ și că nimic nu merită reținut.
- Ioana Vintilă – Buncărul de origami
O carte cu care am stat mult, dar care a meritat să aibă o poveste ceva mai lungă. Am luat volumul undeva pe la începutul lui 2023 și în primă fază simțeam că-l înțeleg, că ceva de acolo îmi e cunoscut, dar nu știam cum să simt ceea ce citeam întru totul. Probabil că, deși poate clișeic spus, trecerea timpul a fost responsabilă pentru cum m-am raportat mai târziu la poemele de aici, aceasta a fost singura cale prin care să reîmprospătez amintirile acestui volum. Odată revenit la el și odată ce am învățat cum să străbat buncărul de origami, am știut că regăsesc ceva din mine în peisajul ăsta, toată agitația a avut un rost. În lumea Ioanei Vintilă e ceva cotidian, cu care te poți obișnui repede, dar rămâi și cu impresia unor implicații mitologice, a unor întâmplări dincolo de rutină, un mod de a ține corpul/ un reactor sub presiune ghemuit să asculte atent. Peisajul oscilează între chimic, mitologic și tehnologic, sunt transformări atât de rapide, niște lovituri puternice în plex, niște exerciții de doliu, dar nu poți riposta, poți doar să lași starea să te cuprindă. Ești înconjurat de prezența unui sânge cald, ești ținut de obraji, de toată ființa, și dus să experimentezi. Aici e lumea ei, a lui, a lui Ortiz Fuentes, a lui Beatriz Fuentes, a Luciei Perez, a Chiarei Perez, a Elenei, a lui Mauricio, a ta, zâmbești nervos, fără milă, arzi clipa asta cuminte și postumană, ultima undă se aplatizează, zgudui schelele, ștergi sângele singură, dar nimic din tot ce faci nu va fi nicio surpriză:/ nimic nu se va întâmpla, aici în refugiul tău de origami orice încuietoare e un gât descheiat, în palme: urmele încercării și o pastilă în plus.
În lumea asta cunoști forfota de sub mușchi & freamătul dinților, știi că numai așa se sfârșesc toți anii de glorie / & Istoria, afli treptat cum se deschid canalele durerii, presimți cum apa ajunge la genunchi, ce ai de gând să faci, cine să te recupereze, cine să îndepărteze bezna, îți spui: e timpul să nu mai strâng pumnii. Pleoapele tale au înregistrat tot, aproape blând/ aproape psihotic, poc face inima poc face capul, un fluture se coagulează sub forma cojilor de mandarină peste pleoape, acest buncăr de origami își închide definitiv pleoapele.
O poză pixelată, un pahar golit, un torace gigantic și nimeni nu va putea face nimic. Cauți să ieși, asculți, nu știi sigur dacă ajuți, dacă influențezi peisajul, dar nu trebuie să-ți faci griji, ăsta e rolul tău, nu ai de ce să te simți prost, rămâi în postura de spectator și poate că așa e mai bine. Lărgești orizontul și știi că acolo nu e nimic nou, e doar un vortex din care tot/ ce mai poți recupera e inima drenată complet de sânge.
- Forugh Farrokhzad – Să dăm crezare începutului de anotimp rece
Poezia iraniană merită o atenție mult mai mare – în special în zona feminină. Sunt multe poete despre care nu se vorbește așa de mult, scriitoare care vin cu zvâcniri în poezie. Literatura țărilor din Orientul Mijlociu este una care merită mult mai multă recunoaștere și analiză, sunt texte lăsate pradă timpului care, poate dacă ar fi avut ocazia să iasă la iveală mai repede, ar fi putut fi amintite și acum.
În prima fază, poezia lui Forugh Farrokhzad poate părea ori prea simplă, ori inversul – prea complicată, dramatică, dar, de fapt, se ascund în ea niște frământări adânci, accentuate și din interior, de viața poetei tot timpul cutremurată și din exterior, de vremurile de atunci. E o voce feminină aparte, și chiar și tradusă, personalitatea ei strălucește, își face loc să iasă la suprafață.
Într-o zi, de regrete privirea ta va aluneca/ pe acest cântec de durere.
Un univers plin de nopți care cad blând, un cer a cărui liniște pare că nu poate fi doborâtă, un soare și o lună într-un câmp de ruine și, cu toate acestea există și demoni ai minciunii, căutări fără sfârșit, regrete, frici, morți ale spiritului, morți ale peisajului natural. Nu e o lume ușor de dus, nu e ușor să duci mâinile însângerate cu tine, nu e ușor să-ți vezi poezia cum te îndepărtează de Kami, fiul tău, deși ea ar trebui să facă exact opusul, nu e ușor să cauți iubirea de care orice ființă are nevoie și să te izbești de o realitate pe care nu o cunoști, toată ziua,/ pierdută,/ pierdută ca un cadavru pe apă și nu e ușor să stai cu atâția ochi în spate ce pândesc cu grijă. E un urlet interior care ar vrea să iasă la suprafață, dar se consolează singur, se adăpostește, ca o vinere mută,/ vinere pustie și, cu toată memoria sângelui, rămâne calm.
Închizi ochii, urletul se stinge, ca fumul de la o țigară, se domolește, dar cineva încă sapă în adâncul tău. Sufletul e trist, e ca o pasăre muritoare, fântâni de sânge țâșneau, cine să vindece dorința mută? Cine să vadă dincolo de masacru, cine să-ți întoarcă privirea? Ai visat un spațiu pentru sufletul tău, unde să te odihnești, unde e soare și timpul are două brațe tinere, tu te uiți pe fereastră știi că încă sunt două inimi/ și două singurătăți pe care să le aștepți.
Să dăm crezare începutului de anotimp rece…
- Mihai Marian – În timp ce tu
La capătul tunelului,/ doar un afiș dezlipit/ fluturînd
Cu textele lui Mihai Marian m-am întâlnit în 2022, în cadrul festivalului Poezia e la Bistrița și multe versuri scrise de el au rămas cu mine și acum, motiv pentru care am simțit nevoia să-i recitesc volumul În timp ce tu, să aduc atmosfera aceea familiară din nou în scenă. Fiecare poem atinge o țintă bine stabilită și, odată ce o atinge, cere mai mult, scormonește și scoate ce vrea din tine. Ori ești bătut pe spate prietenesc ori ieși confuz, căutând în jur o explicație, căutând și rămânând cu un spațiu interior care se modifică după propria lui voie.
Poemele lui Mihai Marian sunt calculate cu precizie, fiecare trebuie să aibă un loc bine stabilit, să aibă o realitate din care să nu se deplaseze fără semnalul sonor de care are nevoie înainte. Sunt versuri sub forma unui program, sunt observate atent mișcările de autor, e o rutină, dar nu una obișnuită, e o rutină a sentimentului, o rutină în care deghizezi atenția în indiferență. O lume în care toți ard de anxietăți, de incertitudini, de nefericiri, dar chiar și așa, sunt unii care se mulțumesc cu ideea unei iluzii, unei realități care să se suprapună perfect peste cealaltă și poate că așa va fi bine. Mîinile tremurînd incontrolabil, nu știi dacă e sigur să fii liber, să fii concentrat pe altceva în afară de gânduri, nu știi dacă vecinii tăi sunt sădiți în mintea ta sau sunt niște particule fotonice prinse în display-ul televizorului. Cu toate astea, încă scrii pentru a susține această lume fragilă, unde nu știi cum de încă respiri, nu știi de ce Dumnezeu e derutat și nu știi ce e cu alunecările de teren. E o tinerețe cataleptică aici, chiar și dacă nu ține mult, e unica sursă de lumină, singurul mod prin care e posibil ca inima umbrei să se mute în genunchi.
Trupul tău o baracă de scînduri, plină de megapixeli epuizați, plină de adversari și complici, nori radioactivi, ești un fel de iluzionist din Obor, înghiți, miști gâtul atent, cât să lași lumina să perforeze fereastra, tremuri printre gânduri, dar speri și crezi în continuare că norocul se va schimba curând, speri și crezi că acum răsună sirena unei salvări. Te așezi, stai minute în șir și privești, cu pupilele lărgite,/ zvîcniri ale aortei, asculți vocile din jur, abia-și mai țin carnea pe oase blocurile asemenea unor tarantule păroase, culoarea ferestrelor se schimbă, aici sunt doar ferestre roșii ca sîngele, iar liniștea încă ne ține treji și ne spune povești de necrezut, aici e un timp brutal și rapid perisabil, respiri din nou și dezlipești cu grijă confetti-ul de pe jos.
lumina ce cade peste blocuri/ pare un experiment complex lung ratat însă ale cărui/ fișe nu le arunci
- Alexandru Vakulovski – Poezia rock
În orașul ăsta toți sunt/ nefericiți pe pământurile astea/ e o liniște înainte de explozie
Cu textele lui Alexandru Vakulovski m-am întâlnit prima oară în 2022 și de atunci tot caut câte ceva de la el. E o sinceritate pură în ceea ce scrie și tot ce se prinde de cititor rămâne ca o tulpină, crește și, atunci când e timpul, lasă trăirea să te cuprindă și pe tine.
Poemele lui Alexandru Vakulovski, de data aceasta sunt asemenea unui sfârșit de vară, e 31 august, la malul mării, vântul împrăștie prada amorțită, stai și aștepți pe balcon să se oprească presiunea și în jur e doar fum, poate o ploaie scurtă de vară. Cu toate că ai impresia că în jur nu e nimic nou de analizat, nimic de care să-ți faci griji, gândurile tale sunt departe, îngropate adânc, unplugged, dorul, dorul e un cuțit, încerci să uiți și te gândești la dragostea ta, dimineața e o frânghie ridicată, noaptea e un țânțar care se așază pe mână și din pieptul tău dau să iasă toate, aruncate, muzică, griji, pereți, cuvintele sunt praf și cine să mai stingă dorul?
Pe tavan vezi degetele întinse amorțite, o țigară îți va întoarce totul și speri ca în locul pământurilor părăsite ale patriei să găsești o mână stângă ridicată de care să te apuci, speri că dimineața se va șterge tot.
E vara în corpul poemelor rock, e vara și tu trebuie să închizi, e ora douăsprezece, vrei să te întorci acasă, dar nu găsești ce vrei, privești și nu e nimeni în jur, ori de câte ori intri în cameră e gol, străzile ți s-au întunecat/ ca niște gânduri și picioarele încep/ să-ți alerge de unele singure.
Memoria e îngropată adânc în nisip, te strigă tata și nu știi ce să-i răspunzi, dezlipești zgârieturile, stai întins, te zbați, vântul încetează, domol se împrăștie, întorci capul, căldura e scurtă, bei paharul până la fund și în sfârșit știi ce vrei să spui, le-ai spus tuturor că ai să scrii despre ei, nu fiți supărați.
Ziua se face mai scurtă/ dimineața întârzie/ iar seara se apropie
(*Theodora STERPU, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași.)
