Uitându-mă la cărțile care m-au însoțit anul acesta și încercând o împăcare cu ceea ce a adus 2023, nu am putut să nu constat că lecturile și alegerile din această retrospectivă au toate un punct comun: vulnerabilitatea. Sunt cărți care vorbesc despre traume, despre cât de fragil se constituie totul în jurul nostru, despre lumile alunecoase ale sinelui și despre ororile istoriei, uneori, și despre alegeri. M-a izbit încă o dată miraculoasa forță a literaturii de a sonda în realitate și de a atrage mereu și mereu atenția asupra omului și mi-am dorit, o dată în plus, egoist, ca literatura și viața să stea doar față în față, nu să se întretaie. Deși acest lucru pare a fi tot mai puțin posibil.
- Piatră și umbră, de Burhan Sönmez
Romanul lui Burhan Sönmez e o broderie narativă în care se țes istorii – reale, posibile, inventate, se deapănă povești, se dezvăluie adevăruri, se întretaie credințe, mituri și legende, dar în care, înainte de orice, se trăiește. Dureros, zdrobit de întâmplări cutremurătoare, rătăcind prin timp și printre cataclisme ale istoriei, lovindu-te de nenumărate forme ale răului, de cutume și de vrajbe, purtând în suflet răni adânci, adunând gesturi de bunătate, căutând o mamă, iubind, așteptând lângă un mormânt ocrotit de singurul arbore al lui Iuda dintr-un cimitir istanbulez, plângând moartea unui câine ce ți-a fost tovarăș ca pe cea a unui copil, salvând o tânără și dându-i o nouă identitate, ducând un pumn de pământ de pe mormântul unei armence pe cel al unui bărbat musulman care a iubit-o, dând numele unui băiat nevinovat care ți-a fost ucenic și care a fost sacrificat în nebunia oamenilor mari, nepotului al cărui sânge nu e al tău, așteptând în cele din urmă împăcat o pasăre cu aripi întinse să te ducă dintre morminte și chiparoși în crângul de migdali pe care-l vezi și în ultima clipă dinaintea morții, în crângul de migdali unde o fată cu chipul trist, promisă altui bărbat, ți-a șoptit numele. Aproape o sută de ani de istorie se citesc ca într-un palimpsest printre poveștile cărora Sönmez le dă viață. Povești de dragoste și de moarte, povești despre vieți zdrobite care își caută tihna și se agață cu disperare de o prietenie, de un gest de bunătate. Dens, încărcat de o melancolie grea, poetic și realist, cu personaje trăind mereu în umbra fericirii, dar acceptând cu demnitate ceea ce li se întâmplă, creând între ele legături pe care nici depărtarea, nici dispariția nu le pot rupe tocmai pentru că li s-au luat atât de multe, Piatră și umbră e o excepțională scoatere din întuneric a unei lumi, a spiritului care o definește, a contorsionărilor și a istoriei mici care e indestructibil legată de istoria conflictelor și a intoleranței.
Cronica integrală a volumului, AICI.
2. Refugiul timpului, de Gheorghi Gospodinov: International Booker Prize 2023
Un roman despre memorie, dar și despre corolarul ei, uitarea. De fapt, despre dezintegrarea și rescrierea trecutului. O meditație asupra bătrâneții – monstrul care își ascunde capul sub nisipurile mișcătoare pe care flutură flamura speranței tot mai mari de viață pentru omul secolului al XXI-lea, monstrul împotriva căruia niciun erou nu are sorți de izbândă, monstrul pe care, mai devreme sau mai târziu, cu toții îl vom întâlni. Refugiul timpului are în centru omul, timpul și istoria, o meditație asupra uitării – terenul pe care înflorește posibilitatea infinită a reinventării, umplerea golurilor nu cu ceea ce a fost, cu ceea ce s-a trăit, ci cu o succesiune de imagini despre ceea ce amintirea colectivă păstrează sau proiectează. Căci trecutul nu e doar ce ți s-a întâmplat. Uneori e și ce ți-ai imaginat. Ajungând să fii purtat de voința de a reveni de bunăvoie în mijlocul ororii. Pentru că asta e istoria, asta înseamnă trecutul: o formă de oroare înlocuită cu o altă formă de oroare, totul sub imperativul schimbării, al binelui, al unor mereu reînnoite utopii. Una mai terifiantă decât cealaltă. Dincolo de recuperarea cu o extraordinară luciditate și acribie a momentelor cruciale care au brăzdat terifiant Europa secolului al XX-lea, dincolo de trecerea în revistă a tuturor lașităților, intereselor, egoismelor, atitudinilor cinice sau doar inconștiente ale statelor de-a lungul ultimului secol, Gospodinov avertizează în acest roman asupra necesității păstrării memoriei. Avertizează în legătură cu cât de ușor se inventează o memorie colectivă și ne obligă să ne amintim că a uita nu înseamnă doar a șterge realități trăite de înaintași, ci și a recompune, a recrea, deci a ficționaliza trecutul.
Cronica integrală a volumului, AICI.
3. Satantango, de László Krasznahorkai
Personajele lui László Krasznahorkai pot părea niște marginali, niște ființe uitate, împovărate de realitatea mortificantă. Pot părea, pentru o clipă, niște Chriști abandonați, crucificați în propriul destin, istoviți, ce nu se mai pot înălța de-a dreapta Tatălui, căci pentru ei nu există nici cer și nici vreun pământ al făgăduinței. Dar nu sunt. E o gloată informă: niște ființe măcinate de instincte, de micime, de lipsa oricărui orizont. O umanitate păcătoasă, fără urmă de conștiință, condamnată de uzură și de colcăirea propriilor instincte. Despre subtilul joc al manipulării, despre credulitate și exasperanta, dureroasa, tragica nevoie a omului (chiar și a omului căzut, a omului rău, a omului fără Dumnezeu) de iluzie vorbește László Krasznahorkai în acest roman. Despre jocul de-a mântuirea în care orice nebun poate fi transformat în Mesia și orice comunitate e gata să pornească pe drumul Golgotei, într-un exod din care nimeni și nimic nu va rămâne întreg. Între coșmar și cea mai teribilă reprezentare a realității, cu multiple stratificări de semnificație, pendulând între registrul tragic și cel burlesc, între imaginea unei lumi carnavalești, creionate în tușe groase de absurd și grotesc, dar în egală măsură traversat de alegorii și trimiteri biblice, de intruziuni poematice, universul uman creat László Krasznahorkai în Satantango e sfâșietor de trist și fără de scăpare, dezgustător de păcătos și neverosimil de credul, demn de plâns și capabil să stârnească hohote urieșești de râs. E o lume căzută pradă unui rău absolut, o lume a unui Mântuitor de mucava ce se dovedește doar un potlogar gata să vândă pe oricine și să se vândă pe nimic, un informator într-un mecanism uriaș și abstract, gata să facă din orice denunț un instrument în slujba unui rău și mai teribil pentru că rămâne necunoscut. Ceea ce însă e și mai teribil în romanul lui László Krasznahorkai e ideea că nicio realitate nu există în „realitatea” ei, că orice realitate poate ființa în virtutea a ceea ce a fost sau ar putea fi, că totul e posibil să nu fie decât gândul unui nebun despre ceva ce nu mai există de mult, că totul nu există decât în mintea tulburată a unui doctor smintit, ultimul supraviețuitor pe un pământ uitat.
Cronica integrală a volumului, AICI.
4. Nimeni nu părăsește Palo Alto, de Yaniv Iczkovits (recenzia la acest roman va deschide în 2024 incursiunile literare pe care le puteți citi pe site-ul alecart realizate de Nicoleta Munteanu)
Toate personajele din Nimeni nu părăsește Palo Alto sunt frânte, schilodite, neîntregi. Trăiesc purtând cu ele povara unei absențe și, indiferent dacă este vorba despre un gol pe care nimic nu-l poate umple sau despre ocrotirea a ceea ce au pierdut prin atașamentul față de această lipsă, ele sunt una cu trauma lor. Indiferent că luptă împotriva ei, că se zbat în interiorul acesteia sau că se abandonează ei, personajele lui Iczkovits sunt de o fragilitate și de o autenticitate zdrobitoare. Nimeni nu părăsește Palo Alto e un roman tulburător, apăsător și vindecător în egală măsură. Un roman din care ieși așa cum probabil ieșeau cei ce asistau la desfășurarea sub ochii lor a tragediilor antice, trăind catharsis-ul – groaza și purificarea provocate de măreția spectacolului sufletului uman, a suferinței și a demnității în confruntarea cu destinul implacabil. Sau așa cum probabil au trăit vechii evrei Cuvântul neiertător al lui Iahve: cu spaimă și adorație în fața unei voințe de neclintit.
5. Uimire, de Richard Powers
Un tată, un fiu și relația dintre ei urmărită pe parcursul unui an și jumătate. O analiză a responsabilității și a manifestărilor sensibilității unui băiat de nouă ani care percepe cu acuitate tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Povestea unui experiment, a posibilităților și a limitelor științei. Un roman conținând o suită de întrebări cutremurătoare: Ce am alege să facem dacă ni s-ar oferi posibilitatea de a ni se controla într-o anumită măsură mintea și ce se întâmplă atunci când acest lucru încetează brusc? Merită jumătate de an de echilibru un părinte și un copil confruntat cu dificultățile de adaptare, cu crizele, cu tăcerile, cu violența imposibil de controlat față de ceilalți, dar și cu neputințele unui sistem de a integra și de a înțelege astfel de persoane altfel decât apelând la medicație invazivă? Când dezastrul se produce, cum se poate trăi mai departe? Există vinovăție sau doar neputință? Uimire e și un avertisment asupra dezastrelor pe care le provocăm tuturor celorlalte specii, a intereselor meschine, a avalanșei de rău pe care o facem fără a ne întreba cu adevărat până când și care sunt consecințele. E un roman în care dimensiunea științifică și cea profund umană coexistă. E cartea în care mintea unui om de știință, a adultului și a tatălui se întâlnește și se ciocnește cu mintea unui copil a cărui inteligență și sensibilitate sunt fundamental diferite, chiar dacă modelate de tiparul genetic.
Cronica integrală a volumului, AICI.
6. Fiu de ticălos, de Sorj Chalandon
Nu un roman (deși acesta îi este subtitlul), ci o biografie în care Sorj Chalandon reconstituie ceea ce l-a legat și l-a despărțit de propriul tată este Fiu de ticălos. Ceea ce îl leagă și îl desparte de țara lui. Fiu de ticălos reface drumul fiului către trecutul celui care i-a fost tată, chiar dacă drumul dă într-o fundătură, devenind mărturia zguduitoare a unui copil devenit bărbat care a încercat să înțeleagă. Nu e un proces împotriva tatălui, ci reconstituirea din bucăți ciobite, inegale, dureroase, a relației unui om cu alt om. Pentru a putea înțelege, pentru a-l putea înțelege și a putea merge mai departe. Cartea lui Sorj Chalandon e scrisă la câțiva ani după procesul lui Karl Barbie. Ca o datorie față de sine însuși într-o mai mare măsură decât ca o datorie față de cei care au trăit în timpul ocupației naziste și au fost de o parte sau de alta a baricadei. De partea corectă sau greșită a istorie. Ea e un act de penitență. Pentru ceva de care nu e vinovat, dar care face adânc parte din el. Căci suntem fiii părinților noștri și suma alegerilor pe care le facem ulterior. Numai în lumina a ceea ce ești și a ceea ce faci poți merge mai departe. Poți traversa mocirla neagră a istoriei, a nemerniciei, a ororii, poți consemna punctele de cotitură, puținele ei momentele luminoase, actele de demnitate, suferința. Poți înțelege și poți ierta.
Cronica integrală a volumului, AICI.
7. Păsările se duc să moară în Peru, de Romain Gary
Niciunul dintre personajele povestirilor acestui volum nu este un sfânt, niciunul, inocent. Dimpotrivă. Orbirea lor e tragică și, în egală măsură, monstruoasă. Ascunderea în turnul de fildeș al unei uriașe, de neclintit și, în final, cumplite încrederi în natura umană, în fibra ei nobilă îi face pe toți, fără de voie, părtași la rău. La un rău care se întinde pârjolitor luând forma unor gesturi de altruism, de apropiere, de tandrețe. Orbirea, refuzul sau incapacitatea de a vedea și de a înțelege nu îi face mai puțin vinovați. Niciunul dintre ei (poate, într-o mică măsură, doar Jacques Rainier) nu e un frumos nebun plecat să-și salveze Dulcinea. Toți sunt doar orbi și orbiți de credința în frumusețea spiritului, toți – niște inadecvați la realitate, niște ființe incapabile să discearnă între iluzia bunătății și manifestările concrete ale instinctualității. Iar refuzul de a accepta prezența răului înseamnă complicitate la rău. Povestirile lui Romain Gary din acest volum sunt profund neliniștitoare, de o tulburătoare acuitate a percepției asupra a ceea ce este incert, atins de umbră și supus căderii, maculat de voluptatea grea a patimii, de resentimente și de cruzime în sufletul omenesc. Textele reunite aici sunt ca niște aparate de mare precizie care măsoară gradul de întuneric, de oroare, de mârșăvie din ceea ce pare liniar, corect, bun și de dorit în viața fiecăruia.
Cronica integrală a volumului, AICI.
8. Casa numelor, de Colm Tóibín
Colm Tóibín se întoarce către una dintre marile povești ale antichității grecești, păstrându-i întreagă violența, dar transformând-o într-o istorisire despre alegeri voluntare și altele la care ajungi constrâns de ceilalți sau de consecințele propriilor fapte. O istorisire despre dorința de răzbunare, despre victime ce se transformă în călăi, despre cât de fragilă este granița dintre dreptate și nedreptate. Așadar, o poveste care iese din timpul și din spațiul în care s-a născut, vorbind despre conflicte, răzbunări, teroare și imposibilitatea de a opri răul din orice epocă și din orice loc. Căci răul pare a se propaga la nesfârșit, culcușit deopotrivă înăuntrul și în afara noastră, hrănit uneori de cauze care par (sau chiar pot fi) nobile. Despre lumea Clitemnestrei, a lui Agamemnon, a lui Egist, a Electrei și a lui Oreste, dar și despre lumea noastră vorbește în acest roman Colm Tóibín. Despre cum un om nevinovat ajunge să fie capabil nu doar de violență și de înșelăciune, ci de cele mai abominabile crime. Colm Tóibín o face stând până la un punct aproape de faptele cunoscute din miturile și din tragediile grecești, dar, în același timp, coborând adânc în miezul resorturilor interioare care pun în mișcare fiecare dintre personaje, sondând justificări și suprapuneri de ranchiune, de vulnerabilități, parțiale înțelegeri ale adevărului și ale realității celorlalți, toate amestecate în uriașul spectacol pe care fiecare îl joacă pentru sine și pentru alții, un spectacol al meschinăriei și al iluziilor destrămate, al urii dezlănțuite.
Cronica integrală a volumului, AICI.
9. Destin, de Zeruya Shalev
La fel ca în romanele anterioare, în Destin, Zeruya Shalev coboară în universul interior al personajelor și disecă fiecare spasm și repliere, fiecare gând, ciocnind așteptările și neputințele lor, scrutând felul în care acestea le determină apropierea și înstrăinarea de ceilalți, într-o recuperare, strat după strat, a ceea ce au trăit și a ceea ce li se întâmplă. Plonjând de pe nisipurile mișcătoare ale gesturilor de zi cu zi către abisul ascuns îndărătul lor. Într-o analiză când necruțătoare, când tandru-înțelegătoare a resorturilor care ne pun în mișcare, a rolurilor pe care ajungem să le jucăm, a dorințelor și a incompatibilităților, a orbirilor și a constrângerilor, a tot ceea ce ne leagă și ne desparte de cei apropiați, a tot ceea ce putem și nu putem controla. A ceea ce înseamnă să fii femeie – soție, fiică, soră, mamă, prietenă, parte a unui mecanism social mai larg. Terenul de luptă e propria conștiință – un sine contorsionat, zbătându-se prins în seimele relațiilor din interiorul familiei, în convențiile societății și în convulsiile istoriei (mai îndepărtate, dar și recente) a statului Israel. În centrul acestui roman este iubirea. Iubirea tulbure și tulburată, iubirea pustiitoare, iubirea trădată, înstrăinată de esența ei, bucurie transformată în venin. Iubirea care nu iartă și nu se iartă, care și-a uitat resorturile inițiale, pietrificată de conviețuire, de datorie, înăsprită, transformată în opusul ei. Iubirea ce se lovește mereu de un zid, ridicat de celălalt sau de tine însuți. Și consecințele devastatoare ale aceleiași iubiri. Pentru că orice iubire face victime, se înalță pe ruine și ea însăși ajunge să se transforme într-o ruină.
Cronica integrală a volumului, AICI.
10. Inventarul lucrurilor dispărute, de Judith Schalansky
Cu puternice accente eseistice, cele douăsprezece texte ce alcătuiesc inventarul unor lucruri dispărute din istoria umanității pe care îl realizează Judith Schalansky în acest volum sunt un amestec subtil de istorie atent documentată, speculație filosofică, narațiune concentrată, seducătoare prin „neașteptatul” surprins și sondare a relațiilor pe care ființa umană le-a creat cu trecutul, dar și cu viitorul, cu ceea ce este primar/primordial în ea (spaime, interogații, visuri), cu ceea ce a întemeiat și cu ceea ce a distrus, cu elementele exterioare care i-au influențat evoluția, dar și cu ceea ce a creat în efortul de a ordona, de a păstra, de a sustrage timpului coroziv fragmente din sine. Ele devin pretextul alunecării într-o poveste întotdeauna neliniștitoare, problematizantă, despre progres și distrugere, despre ruină, îmbătrânire (cu frumusețea, dezabuzarea sau temerile inerente), o poveste care conține întâmplări posibile, stranii coincidențe, instincte ce pândesc de undeva din noi și pe care omul a încercat să le domolească, să le îmblânzească. O meditație asupra naturii umane și a civilizației, asupra artei ca formă de tatonare a eternității și a eșecului de a contrapune cu adevărat ceva timpului a toate devorator, asupra deșertăciunii, a sălbăticiei și a răului, a iluziilor, a celor care nu au încetat, indiferent de secol sau de spațiul geografic în care au trăit, să tatoneze limitele imposibilului.
Cronica integrală a volumului, AICI.
LITERATURA ROMÂNĂ
Nu pot să las deoparte câteva dintre volumele anului 2023 scrise de autori români. De data aceasta, sunt cărți care mi-aș dori să ajungă la toți cei care încă manifestă reticență față de ceea ce se scrie la noi, la toți adolescenții, la toți cei care simt nevoia să înțeleagă, se caută care vor să țină ochii larg deschiși asupra lumii și a propriilor vieți.
- Specii, de Cristian Fulaș
Specii e romanul răului absolut și al formelor lui de manifestare. Al răului pur și simplu, cangrenă care înflorește și se hrănește din propria substanță. Al unui rău care cucerește teritoriu după teritoriu. Rău deopotrivă al societății, al clasei politice și al individului ce îl poartă în sine și se lasă mânat de el fără a avea vreun moment conștiința că ceea ce face e altceva decât o suită de acțiuni puse în slujba sa. În slujba binelui personal. Curajos, hipnotic, dur până foarte aproape de limită, amestec de șarjă și de cinism care accentuează realismul, nu îl deconstruiește, nefăcând niciun fel de concesii, Specii e un construct perfect articulat, în care structura narativă, secvențialitatea și contrapunctul, perfecta tăietură a cadrelor și capacitatea de a reda din câteva linii atât psihologia personajelor și mecanismele care le pun în mișcare, cât și imaginea unei lumi în egală măsură putrede și strălucitoare, rapace și derizorii creează senzația de viață vie, adevărată, imposibil de stăvilit. Un amalgam de instincte și de acțiuni terifiante prin naturalețea cu care sufocă orice posibilitate de a fi altfel. Lucrat parcă în filigran, cu o osatură puternică și o tehnică desăvârșită, romanul oferă deopotrivă imaginea vieții în desfășurarea ei convulsivă și imaginea cadrului/ a formei care cuprinde perfect și reflectă această viață.
Cronica integrală a volumului, AICI.
- Mai puțin decât dragostea, de Bogdan Crețu
Romanul lui Bogdan Crețu e un roman excesiv, romanul unei iubiri și al nălucii unei iubiri, în care destinul e limita în funcție de care se joacă (și se construiește narativ) totul. E romanul Tatălui și al tuturor fiilor și fiicelor lui, romanul tuturor taților, fie ei prezenți sau absenți, autoritari sau lași, măcinați de propria ambiție sau de propria neputință și rușine, al taților maculați, zdrobiți de rău, făcând răul, întruchipând răul sau al taților rătăcitori, absenți (doar umbre, dar mereu acolo, cu consistența lor lipsită de substanță și tocmai de aceea de netrecut, de neînfrânt). Un roman despre umilință, despre lașitate, despre frică, despre vină. Despre realitățile comuniste și cele postdecembriste, despre familii, tați și copii, despre alegeri.
Cronica integrală a volumului, AICI.
- Voci la distanță, de Gabriela Adameșteanu
Fragmente de existență, crâmpeie de întâmplări, interacțiuni, drame, zbateri, ceea ce a fost suportabil, ceea ce a fost cenușiu, ceea ce a fost bine, ceea ce nu a fost bine, doar că acum e fără rost să încerci să schimbi drumul egal al fiecărei zile. O suită de imagini ce pun la încercare memoria, translând dinspre acum spre un trecut când mai îndepărtat, când mai apropiat, un trecut făcut viu pentru câteva momente, recuperat prin vocile la distanță care nasc amintiri, dezgroapă secrete, cheamă gânduri cu și despre viețile lor, dar mai ales, despre sine. Ca într-o pânză de păianjen în care sunt atrase și de care se prind chipuri, imagini, întâlniri, decizii. Unele devorate deja de creatura numită timp, crezute uitate sau lăsate în urmă. Aproape nedureroase sau pulsând abia perceptibil, în ritmul tot mai greoi al sângelui. Altele, tăind încă în carne, făcându-și loc cu brutalitate, descompunându-se și revenind. Într-o construcție extrem de solidă și de subtilă, rafinată, perfect orchestrată, cu reluări contrapunctice și întâlniri la distanță, cu o voce care recuperează celelalte voci în maniere atât de diferite, păstrându-și autonomia și deschizându-se, în egală măsură, către ceea ce poate prinde din sunetul de surdină al celorlalte, oferindu-le posibilitatea de a ființa uneori direct, de cele mai multe ori, mediat.
Cronica integrală a volumului, AICI.
- Acasă, departe, de Adrian G. Romila
Acasă, departe se construiește și se deconstruiește, se explică în față cititorului, se articulează pe paliere multiple, propagă jocul cu (nu de-a) literatura în oglinzi ce-și întretaie reflexiile, revizitează și cucerește noi teritorii, revine în punctul de pornire și reface călătoria (aceeași, mereu aceeași căutare) sub alte forme, pe alte mări și sub alte chipuri, atacând marile teme dintotdeauna – obsesiile unui împătimit, ale unui bolnav de alte lumi, temele fundamentale, generatoare de rost și de neliniști, care, asemenea unor uriași curenți de adâncime, constituie imaginarul literar de la începuturile lumii și până astăzi. Un roman care e deopotrivă dialog cu marea literatură și cu istoria consemnată, biografie și autoficțiune, metatext. Un roman care, fiind toate acestea, reușește să rămână în primul rând o poveste. Densă, vie, extraordinară.
Cronica integrală a volumului, AICI.
- Legată cu funia de pământ, de Lorina Bălteanu
Romanul Lorinei Bălteanu reușește să desfacă în fața cititorului o imagine vie, pulsatilă a sufletului unui copil și să o compună pe fundalul mai larg al unor momente și al unor vieți. Legată cu funia de pământ e un roman în care realitatea dură se transfigurează prin inflexiunile poetice, devenind un teribil poem al unui suflet care își caută neliniștit casa. Care visează să-și dezlege frânghiile ce-l fac neputincios și să pornească în căutarea unui loc unde să nu fie niciodată iarnă și flori roșii de mac să-l facă să se deschidă încrezător spre viață. E aici ceva din realismul visceral al lumii din nordul transilvănean al Ioanei Nicolae și din amprenta prozei Tatianei Țîbuleac, dar asta nu-i știrbește cu nimic amprenta distinctă. Dimpotrivă, îl integrează într-o direcție și te obligă să urmărești atent către ce va îndrepta scriitura acestei poete care anul acesta a debutat cu un roman excepțional.
Cronica integrală a volumului, AICI.
- Coliziuni, de Horia-David Munteanu
Depășindu-mi reticența ce vine din inerenta subiectivitate pe care o implică relația mea cu volumul de proză scurtă Coliziuni, de Horia-David Munteanu, nu vreau să închei această reîntâlnire a mea cu anul literar 2023 fără a spune câteva cuvinte despre povestirile din Coliziuni. Pe care m-am străduit să le recitesc cu obiectivitate și care mi se par că stau în picioare și că sunt o lectură obligatorie pentru a înțelege sufletul și provocările cu care se confruntă adolescenții de astăzi, miezul spinos al frământărilor transpuse literar, al neputințelor, al nevoii de a fi auziți și înțeleși. Al căutărilor de tot felul într-o realitate rece, abuzivă, deconcertantă. Scrise cu înfrigurare, ele reflectă însă și un parcurs al căutării și al cristalizării unui stil. De la inocența luminoasă a primelor proze de la începutul gimnaziului la tăietura mai precisă a ultimelor.
AICI și AICI – impresii despre volum.
Începând cu primele zile ale anului 2024, vom reveni cu noi topuri propuse de elevi & absolvenți, redactori Alecart/ membri ai Colegiului Alecart.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai. În fiecare săptămână din anul 2023, Nicoleta Munteanu a scris despre un volum pe care l-a citit cu plăcere.)
