Topul filmelor văzute în 2019

  1. La Pianiste (2001) – Michael Haneke

Un film incomod și greu de privit, dar în care privirile joacă un rol esențial. O stare tensiona(n)tă și de permanentă expectativă, care este punctată de momente apropiate de inexplicabil. Impresionantă e maniera lui Haneke de a ilustra incapacitatea de adaptare, de aderare la o lume întotdeauna prea străină de Erika, care pare împietrită într-un spațiu ce o refuză și pe care ea îl refuză la rându-i. Un spațiu în care nici familia, nici arta, nici sexualitatea nu mai salvează. O realitate artificială, construită în mod conștient, în care singura mască viabilă a Erikăi este una opacă, de monopol și prestanță fără rest chiar și în fața propriei persoane (sau poate cu atât mai mult atunci). Intransigența ei se spulberă în vulnerabilitate, iar interioritatea sa tumultuoasă este tradusă  de Walter ca o șansă de profit, un joc pe degete mereu reversibil.

 

  1. Touch me not (2018) – Adina Pintilie

Cred că e unul dintre cele mai bune filme românești din ultima perioadă și, în orice caz, cu totul diferit de stilul cinematografic din România. Un amestec de ficțiune și documentar care își propune să trateze fără menajamente prejudecățile oamenilor cu privire la intimitate, sexualitate și ipostazele acestora. Ce înseamnă fiecare dintre cele două concepte de fapt, cum se manifestă, cum le primim sau le refuzăm printre gândurile și trăirile din viața noastră? Am văzut filmul, în ultimă instanță, și ca o poveste autentică de recuperare a propriului corp și a unei integrități ce reunește în mod firesc și netrucat corporalitatea, respectiv afectul.

 

  1. In the mood for love (2000) – Wong Kar-wai

Dacă ar fi să găsesc o sintagmă care să definească peliculele semnate de Wong Kar-wai cred că aceea ar fi întrebarea Ce-ar fi fost dacă? Un film cu și despre șanse, oameni, trăiri ce își ratează iremediabil momentele culminante, trecând, de fiecare dată, la câțiva milimetri sau minute de ele. În fond, poate că asta e și ceea ce unește: neîmplinirea unei povești de iubire, a propriei persoane, a unei intersectări desăvârșite cu celălalt. Doi oameni a căror întâlnire le rămâne drept trenul luat în direcții diferite și pe care, dintr-o greșeală sau poate dintr-un destin subtil și greu de explicat, nu reușesc să-l mai schimbe niciodată. Rămâne secretul spus într-o scorbură din peretele unui templu și privirea aruncată de la aceeași fereastră mulți ani mai târziu.

 

  1. Volver (2006) – Pedro Almodóvar

Mărturisesc că am rămas surprinsă de cât de bine reușește (cel puțin în viziunea mea) Almodóvar să vorbească despre femei & ceva ce le unește mereu, un soi de chin interior continuu la frecvențe abia perceptibile. De altfel, un film în care femeile cară mereu ceva mult prea greu pentru ele și, indiferent de cât de mult se împiedică sau se poticnesc, întotdeauna obiectul ajunge la locul dorit, iar lucrurile se reașază în conturul lor invizibil. Mi-a rămas în minte scena în care trei femei încearcă să ducă un frigider mult mai înalt ca ele din apartament până în lift, cu o colaborare subînțeleasă care le unește afectiv fără a se cere pronunțată vreun moment. N-aș putea lăsa deoparte nici relațiile mamă-fiică, cu doza lor de ciclicitate și-un dramatism care nu frapează și care nu face altceva decât să rotunjească relațiile interumane. O fiică și o bunică care privesc o mamă cântând, fie pentru prima dată, fie după zeci de ani: volver.

  1. Ran (1985) – Akira Kurosawa

Două ore și jumătate care s-au sedimentat ca unul dintre filmele cele mai dragi. O manieră cinematografică nouă pentru mine, dar care mi-a transmis mai multe decât mă așteptam. Citind despre subiectul peliculei înainte și dat fiind și anul apariției, recunosc că am început filmului cu o anume doză de reticență în ceea ce privește măsura în care puteam să rezonez cu el. Rapiditatea acțiunii și imprevizibilitatea (ori previzibilitatea trucată) a personajelor prind însă imediat spectatorul. Orgoliu, vanitate, esență umană, ceea ce contează și ceea ce nu contează, loialitate sau dimpotrivă, noțiuni poate mari și abstracte, toate acestea sunt modelate într-o poveste fascinantă și sângeroasă deopotrivă despre tați și fii, regi și soțiile lor. Scena finală vine ca o concluzie amară ce e (aproape) imposibil să nu rămână pe limbă mult timp.

 

Notă: Începând cu 1 ianuarie vom publica  și alte topuri cu filme/ cărți văzute/ citite în 2019.

*Anastasia Fuioagă, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.